Dobrogea cu greu poate fi descrisă. Ea trebuie văzută și, mai mult, trebuie trăită ca să o simți. Abia atunci o vei putea înțelege și iubi.
Cândva, demult, Dobrogea m-a atins ca o ființă vie și de atunci încoace, eu, un om al muntelui, pierdut pe cărările pădurilor și printre stâncile înalte, personific acest ţinut magic ori de câte ori mă gândesc la el. Mă simt înfiorat ca şi cum vântul ei cald mi-ar mângâia şira spinării, transpirată de truda ce o presupune mersul pe întinderile sale aride.
Cerul senin şi florile de mac întinse peste pământurile de la confluența dintre Delta Dunării și restul Dobrogei – pe care le vizitez an de an, chiar dacă în mare fugă – mi-au inspirat mereu o reverie poetică. Dogoarea binecunoscută şi mirosurile Dobrogei sunt inconfundabile. Cimbrişorul uscat şi turma de oi ce a trecut peste pământul pârjolit se simt peste tot, la fel ca și sălbăticia unui pământ, poate neprimitor pentru trup, dar fertil pentru suflet.
Când am văzut pentru prima dată Dobrogea, acum mulţi ani, cu tot cu Delta şi litoralul ce-i aparţin, am rămas fascinat, dar nu la modul în care un turist percepe un tărâm frumos sau exotic. Ci la acel mod în care, anul următor, atunci când am revenit mi-au dat efectiv lacrimile. Pe vremea aceea nu era simplu să ajungi nici în Dobrogea şi cu atât mai puţin pe plajele de la capătul Deltei. De fiecare dată când plecam de acolo, îmi luam rămas bun, plin de emoţie şi părere de rău, neştiind dacă despărţirea va fi sau nu ultima. Şi azi, de câte ori mă întorc de acolo, mă încearcă frica de a nu o mai putea revedea.
De câte ori am putut, m-am dus să mă usuc sub soarele ei greu, să îmi prăfuiesc încălţările în nisipul ori în pământul ei uscat, să mă supere cântecul neplăcut al miilor de ţânţari, să străbat zonele inundate mirosind a mocirlă și plante în descompunere. Să trec prin sate uitate de lume, sărace, prăfuite şi murdare, unde nu există şosele. Totodată să îi urc munţii arizi, să îi admir fluviul, răsăriturile şi apusurile, să îi străbat canalele unduitoare şi să-i pipăi cu degete tremurânde zidurile cetăţilor antice. Să îmi închipui cum a fost viaţa în acele vremuri îndepărtate și poate fals percepute de mine ca fiind romantice. Oricum, sigur este că în acele vremuri, viața curgea în alt ritm. Poate că şi în venele mele curge un sânge de dac, ori poate de grec sau şi mai departe, poate am avut un îndepărtat strămoş mongol al cărui suflet tânjeşte după întinsurile pustii. Pentru că mă farmecă până şi un peisaj arid, fără nimic demn de reţinut la prima vedere, în afară de bivalența cer-pământ.
Nu doar că am văzut Dobrogea, dar am şi visat-o, am dorit-o, am iubit-o şi am tânjit după ea încă din clipa în care traversam la întoarcere podul de la Hârşova. Nu pot să o descriu, nici în cuvinte şi nici în imagini. Aş fi sărac în descriere şi sigur nu aş putea transmite sentimentele care mă încearcă. Ca să înţelegi trebuie ca ea să te accepte. Exact ca în cazul muntelui meu: degeaba îţi place şi degeaba ţi se pare că îl iubeşti. El nu te va primi până ce nu îl vei înţelege. În aceeaşi măsură, Dobrogea nu te va primi cu adevărat pe întinsurile sale decât atunci când vei realiza că nu eşti cu nimic superior fiinţelor sale native, păsărilor, ultimei insecte. Dobrogea îţi dă o lecţie de viaţa în acest sens. Desigur, dacă o străbaţi desculţ, cu sufletul deschis şi cu mintea golită de grijile lumii moderne. Altfel, în goană, în aerul condiţionat şi muzica maşinii de lux, ţi se va părea doar un tărâm prăfos şi respingător. Dar Dobrogea nu e pentru astfel de oameni. E pentru aceia care sunt în stare să o iubească şi prin gerul şi viscolul năprasnic al iernii, prin ploile reci şi noroiul toamnelor şi prin dogoarea nemişcătoare a verii, nu doar în aerul aducător de renaştere al primăverii. Nu e pentru cei care nici nu o bagă de seamă, în drum spre distracția de pe litoral.
Apoi, fără a ne cunoaște, am descoperit un om care o iubește la fel de mult ca mine. Un om în inima căruie trăiește încă haita de lupi dispărută de zeci de ani, ca şi în inima mea de altfel. Dincolo de speranţa că vreodată vor mai cutreiera pământurile Dobrogei – înţesat acum peste tot de activitate umană – cred că dispariţia lupilor îl doare, aşa cum mă doare și pe mine, pentru că vorbește despre ei cu aceeaşi durere amestecată cu speranţă: „Acum caut lupii pierduți ai Dobrogei, chiar dacă mi se spune că ultimul a fost împușcat în 1956. Eu m-am întâlnit cu umbra lor, am văzut urmele lor, am auzit chemările lor. Sunt 5 care calcă mereu Cheile Chediu, sus, în stânga, spre pădurea de pini și mai e lupoaica șchioapă din Pădurea Neagră, ce ține de Ocolul Silvic Cerna. Și lumea râde de mine. Iar unii se întreabă: «Ce o vedea Bezergheanu în Dobrogea, că nici măcar niște munți adevărați nu are!» Văd un loc simplu, puțin cunoscut, care mi-a atins sufletul și mă face (așa cum v-am mai spus) să revin în fiecare an în țară și aproape că mă face să nu mai plec niciodată.” (text de Mircea Bezergheanu).
Eu am citit şi am scris mult despre lupi, fiind animalele mele preferate. Dintre milioanele de oameni care iubesc animalele, doar câţiva îi preferă și se gândesc la lupi altfel decât la niște dăunători și prea puțini sunt conștienți de nedreptatea istorică ce li s-a făcut, la soarta lor care, din stăpâni ai întinderilor, i-a transformat peste noapte în demoni extinşi. La viaţa grea a haitei, la bucuria jocului cu puii, la singurătatea ultimului lup vânat de oameni. Iar lupul din Dobrogea a luat cu el şi o parte din spiritului acestui loc.
Cu toate acestea, cu toate modernizările şi modernismele aduse de pensiuni şi maşini, Dobrogea are încă un spirit, pe care îl poţi descoperi doar dacă te încumeţi să îţi petreci noaptea sus, în munţii Măcinului, pierdut prin întinderile de stuf, rătăcit pe ape ori pur şi simplu, pe dealuri aride, cu iarba măruntă şi îngălbenită, plină de scaieți răi și uscați sau pe câmpurile ei întinse. Aş putea să stau la nesfârşit, într-un singur loc, admirând peisajul vast, primind în suflet spiritul Dobrogei.
Printre multele imagini care mă bântuie, una anume îmi revine neîncetat în ochii minții. Din loc în loc, acolo unde căi ferate străbat valea vreunui firicel stringher de apă, au fost construite mici poduri de piatră, cu una, două sau trei arce ce boltă, în funcție de lărgimea văii. Unele, cele mai mici, au un farmec aparte. De obicei drumul de pământ sau cărarea trece pe sub acestea, direct prin firul aproape secat al apei. Deși valea nu e adâncă, acolo vântul bate mai puțin, vara făcând dogoarea și mai apăsătoare. Lipsește până și iarba îngălbenită; e doar pământ nisipos, pietre și mirosul turmei de oi. Construcția veche, de piatră, se încadrează bine în peisaj, dar nimeni nu o bagă de seamă. Nu am găsit nicăieri vreo fotografie cu aceste mici poduri de piatră. Paradoxal, deși m-am oprit de multe ori să le admir, nici eu nu am vreo poză cu ele. Și cu atât mai mult mi-e dor de acele locuri fără însemnătate, pierdute prin pustiuri unde nu umblă nimeni în afară de turma de oi și poate Lupii care le adulmecă urma copitelor.
Până la urmă nici nu știu dacă aş putea locui în Dobrogea. Dar are un farmec aparte, care mă atrage an de an. Aș pleca pe întinsurile sale lună de lună, saptămână de săptămână, dacă ar fi posibil. Nu ştiu ce îmi place la ea. Este un TOT, de la praf şi sărăcie, la culori şi dogoare, până la peisaje incredibil de frumoase, păsări, insecte, plante... Răsăritul pe malul mării, apusul pe Dunăre, cântecele lipoveneşti, obiceiurile turceşti sau tătăreşti, dogoarea soarelui – de care tot pomenesc – animalele, păsările sale şi multe altele... nu ştiu ce îmi place, dar mi-e dor de ea, de tot ce înseamnă acest pământ.
Lupii Dobrogei au dispărut. Cu mult înainte s-a stins și istoria pierdută a ținutului. Castrele romane sau cetățile grecești nu reprezentă mare lucru pentru omul modern. Oamenii ținutului se schimbă de la an la an. Statornic, deși pentru prea puțin timp raportat la mersul astrelor, rămâne doar câte un fotograf care nu-și poate desprinde obiectivul de peisajele ei și sufletul de dorul de Dobrogea.
„Dacă poţi să-l vezi, dacă poţi să-l visezi, dacă poţi să-l doreşti, dacă poţi să-l iubeşti, tărâmul ascuns din Dobrogea te va primi şi pe tine, egal cu soarele, cu marea, cu cea mai mică gâză, cel mai frumos fluture, cu cea mai rară pasăre, cu vântul, cu focul, cu haita pierdută de Lupi, care încă mai trăieşte în inima mea” (Mircea Bezergheanu - motto al site-ului www.intufisuri.ro).
Text și fotografii de Eugen Gomboș
