Frica

Vine, vine primăvara.

Poartă-ţi, fiica mea, povara.

Taci, nu zi nimic și ţine

Gândul ferecat ȋn tine.

Am fost crescută să supraviețuiesc. Nu războaielor, nu inimii frânte, nici destrămării familiei. Comunismului.                                                                                    

Supraviețuirea se moștenea, se dădea mai departe ca cerceii de aur ai străbunicii, Muma Ioana, încă aburiţi de la căldura pielii, purtându-i durerile și grijile. Era important să știi când să vorbești sau nu, să te strecori nevăzut, neauzit. Chiar și acum, când lozincile au amuțit, paradele au dispărut și statuile dorm sub straturi de iederă și colb, obișnuinţele persistă. Cum aleg să tac în spaţii prea aglomerate. Felul în care percep fiecare fisură din glas. Cum citesc pauzele dintre cuvinte de parcă acolo ar locui pericolul. Cum caut din ochi ieșirile din ȋncăperi necunoscute și semne pe chipuri străine. Ca un șarpe care nu își leapădă niciodată pielea, înfășurat în strat după strat de frici vechi care nu se dau duse. Frica de a râde la gluma nepotrivită, de a aplauda prea devreme sau prea târziu, de a ieși ȋn evidenţă. De astfel de frici nu te vindeci. Le porți cu tine ca sângele sau aluniţele, ca pe niște semne de taină tatuate pe piele. 

Am învățat mult prea devreme că pereții au urechi nu era o cimilitură spusă între două basme ȋnainte de culcare. Ca oglinda care vorbește, sau odaia pe care n-ai voie s-o deschizi, sau condurul de cleștar pierdut. Nu, pereții chiar aveau urechi și chiar ascultau. Era mai degrabă arhitectură decât metaforă și o lume întreagă, lumea în care m-am născut, era clădită pe ea. Uneori îmi treceam degetele peste tapet, ăla cu buchețele de nu-mă-uita, și mă întrebam dacă nu cumva ȋși ținea respirația când intram în cameră. Dacă reţinea ce spusesem și îmi ascundea cuvintele printre albastrul petalelor și apoi le picura, silabă cu silabă, în urechi curioase. Așa trăiam. Într-o liniște înghețată, într-o lume atât de nemișcată, încât părea viață obișnuită. Obișnuită, da, dar în care frica purta coroana. Apartamentul nostru se ȋnvecina cu bucătăria vecinilor. Noaptea, mi-i imaginam de partea cealaltă, cu palmele căuș, să nu le scape niciun sunet. Îi vedeam stând la pândă să ne prindă din zbor gândurile înainte ca ele să se transforme în cuvinte. Dar frica... frica are nevoie de un chip ca să aibă sens. Și, când nu-l găseam, ȋl cream ȋn minte. Desenam monștri în tăcere, le dădeam nume. Cred că toți făceam la fel, ca niște copii care încearcă să îmblânzească umbrele când sunt lăsați singuri în ȋncăperi întunecate.

Pentru Tata, era un fel de întruchipare colectivă a răului, o Hidră cu o mie de capete. Ei. „Dacă nu suntem uniți, Ei câștigă. Nu-i lăsa niciodată să câștige, niciodată”, spunea cu buzele strânse. Mama trăia într-un turn de fildeș pe care și-l făurise din durere și supunere și nesiguranță și o însingurare pe care doar adevărații introvertiți o pot înțelege. Degetele ei nu își găseau liniștea, trăgeau de lănţișorul de la gât, de unghii, de nervi. Se liniștea doar când tragedia Emmei Bovary ȋi abătea atenţia de la propriile tristeţi sau când concertele lui Rahmaninov i se scurgeau prin trup ca morfina. Gesticula nervos ca și cum ar fi alungat viespi. Dar ce o speria cel mai tare era ceea ce rămânea nespus, insuportabilul, minciunile pe care le repetase de atâtea ori încât se mulau pe ea ca o haină proaspăt călcată.

Tata-mare era mereu în alertă: maxilar încordat, pumni încleștaţi. Ziceau unii că ar fi artrită, dar eu știam mai bine. Încă ținea ȋn mână o grenadă imaginară, ȋncă aștepta să cadă bombele. Noaptea, se plimba ȋn sus și în jos pe hol, în șosete, ca să nu-l dea de gol zgomotul pașilor în fața fantomelor sau a trădătorilor. Număra ȋn șoaptă. Conserve pe raţie. Vecini dispăruți fără urmă. Povești din tranșee, prea greu de pus ȋn cuvinte. Ceasul îi ticăia în palmă, lent, ca un fitil. Nu uita niciodată să îl întoarcă și fiecare rotire era ca un descântec care părea să țină universul să nu se deșire. La cină, avea grijă să-și umple burta cu pâine, indiferent câte bucate erau pe masă, ca și cum raționalizarea i se imprimase în fiecare fibră. Războiul nu îl părăsise niciodată, doar numele inamicului se schimbase. Nu îi mai avea în cătarea puștii pe ruși sau pe nemţi. Acum, dușmanul era oricine îndrăznea să se elibereze din strânsoarea regulilor lui de fier. „Nu armele sau tactica ne țin în siguranță”, bombănea. „Regulile. Disciplina. Precizia,” zicea numărând pe degete. Și eu nu știam niciodată când vorbea despre război și când despre noi. 

Maia și Buna, bunicile mele, nu se puteau suferi una pe alta și asta cu mult înainte ca Mama să mă smulgă din pătuţul cu gratii și să urcăm în taxi în dimineața aceea de noiembrie, când casa mirosea a mucegai și a visuri strivite. Aveau însă un lucru în comun: făceau provizii pe ascuns, să aibă cu ce ne hrăni dacă cumva ar fi venit peste noi sfârșitul lumii.                                   

Spaima mea? Nici un cap de porc înfipt într-un țăruș, nici o vrăjitoare cu ochii albi ca ninsoarea. Nu. O casă, din alea pe care le desenează copiii cât încă mai cred în finaluri fericite. Un pătrat pentru pereţi, un triunghi pentru acoperiș, o ușă, două ferestre, un fuior de fum ieșind din horn. Inocentă. Prea inocentă și, tocmai de aceea, înspăimântătoare. Ca icoana cu Sfântul Iosif din bucătăria Bunei. Frunte luminoasă, fundal auriu. Liniștitor, așa părea la prima vedere apărătorul celor cu palmele bătătorite de muncă și al familiilor sfâșiate. Dar dacă te uitai prea mult, te simțeai judecat. Aruncai o privire și poate ziceai: ce căsuță drăguță și în clipa următoare ți-ai fi dorit să te ţină cineva de mână. Să te ascundă de ochii care îţi urmăresc orice mișcare. Să te ferească de ușa care știe să vorbească și de abia așteaptă să te dea de gol. Să te scape de urechile ciulite la cea mai mică șoaptă. Stătea acolo, pe hârtie, un pic înclinată. Pândind, așteptând. Și atunci, dintr-o data ȋnţelegeam: dacă trec pragul, nu mai am scăpare. Am încetat să mai desenez case.                                                                                                                

Iubeam poveștile, da. Dar sclipiciul, prințesa care roșește, prințul care se ia la trântă cu balauri ȋmi păreau ȋndepărtate, străine, ca un cojoc de căpătat. Nuntă regală? Hai, lasă-mă! Pentru mine, un final fericit nu ȋnsemna diademe și cai albi. Ȋnsemna să știi cum să te faci nevăzută când Ei se rotesc ca uliii pe deasupra ta. Să ȋnveți să te micșorezi exact cât trebuie ca să treci neobservat. Să stai la un pas de tăcere și departe de lumină. Pentru că cei care îndrăzneau, cei care râdeau prea liber sau vorbeau prea tare, cei care nu băteau pasul de defilare – dispăreau. Așa că am învățat repede: supraviețuirea era basmul meu. Fără rochii de bal cu care să mă ȋmpopoţonez, fără săruturi care să mă trezească la viaţă. Doar bucuria aia subțire, fărâmicioasă, că încă sunt aici. Asta ȋnsemna pentru mine „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneţi”.                                                                                                                                          

Am fost crescută să devin invizibilă. O prezență discretă, un contur abia simţit, o umbră care vede tot, fără să tulbure nimic. Ochi larg deschiși, buze ferecate. Și fiecare pumn încleștat, fiecare unghie roasă, fiecare „ai grijă” șoptit a devenit dogmă tăcută, ascunsă în spaţiile dintre două gesturi mărunte, în pauzele care umpleau aerul de întrebări nerostite. Am purtat-o ca pe o ȋnvăţătură sacră.

O regăseam în felul în care Tata se oprea cu propoziția la jumătate când răsunau pași ȋn casa scărilor. În felul în care glasul Mamei se făcea străveziu ca aburul când pomenea de Tușa Mia, sora ei, care trăia „dincolo”, unde nimeni nu stătea cu ochii pe tine. În felul în care Tatamare, cu ochi vigilenţi și degetul dus la buze, ȋnchidea geamurile și trăgea storurile înainte să dea pe postul ăla interzis din Vest, de care ne agățam ca de ultima speranță.

Acelea au fost cântecele mele de leagăn, poeziile copilăriei: porunci scrijelite direct pe suflet. Pe dinafară eram un copil normal: mă dădeam ȋn vânt după acadele și aveam palmele albe de praf de cretă de la șotron. Pe dinăuntru, țineam un pomelnic de „să nu care cumva”, ca o hartă care îmi arăta drumul de urmat. Fiecare poruncă era o treaptă spre adăpost, o rugăciune mută să nu cad ȋn ispită și să ies la liman.

Acum, când mă uit înapoi, văd două fețe, ca Janus. O faţă de copil – curioasă, cu ochii strălucind. O fața de om mare – serioasă, atentă. Ușurătate și povară, inocență și ȋnţelepciune, împăturite într-o fetiță care a priceput că lumea e, în același timp, și miracol și primejdie.   

Dimineața, uneori chiar înainte ca strigătul geamgiilor – „Geamuuuri, geamuuuri!” – să se rostogolească pe bulevard, mă strecuram tiptil la fereastră. Stăteam acolo, nemișcată, așteptând ca vrăbiile să se trezească și să spargă aerul rece cu ciripitul lor. Suflam peste florile de gheață de pe geam și le priveam cum se topeau, întrebându-mă dacă nu cumva erau mesaje secrete lăsate de îngeriţele gemene care vegheau asupra mea. Ȋngânam ȋncet un cântecel despre primăvară și ȋmi imaginam vremuri în care nu o să mai trebuiască să caut cu privirea ieșirile din ȋncăperi necunoscute.

vine vine primăvara 

Să nu ai încredere în nimeni, absolut nimeni. Oricine te poate turna: vecinii, colegii, prietenii. Chiar și familia.

Duminica după-amiaza, când timpul se prefăcea ȋntr-un râu înghețat, Buna arunca o privire spre trusa de cusut. Își apropia degetele de capac, cu grijă, de parcă ar fi mușcat-o dacă îl deschidea. Apoi își ridica ochii spre cer și, de fiecare dată, El era acolo, pregătit să o trăsnească cu tunete, foc și pucioasă dacă făcea un pas greșit. Mi-L ȋnchipuiam cu un catastif gros în mână și un creion chimic tocit, pe care îl ȋnmuia din când în când în scuipatul Lui sfânt, să alunece mai bine pe hârtie, și bifa rubricile. Câte șosete a cârpit, câte gulere a apretat, câte oale a frecat. 

Buna ofta adânc, un oftat din toţi rărunchii, care parcă trăgea după el toate lacrimile neplânse și nopțile nedormite în care a stat cu urechea ciulită, așteptând ropotul pumnilor în ușă. Vorbea fără să se adreseze cuiva anume. 

— Nu știu nici până-n zȋua dă azi cine-o fost ăl de ne-o pârât, zicea cu glasul subţire ca o pojghiţă de gheaţă gata să se spargă. Pă mine m-or dat afară dă la fabrica dă zahăr. Pă Moșu tău, Dumnezău să-l ierte, l-or arestat în toiu nopţî. Luni dă zîle l-or ţînut ȋn beci la Săcuritate șȋ l-or bătut până n-o mai putut să să ţînă pă picioare. C-avea măcelărie șȋ că s-o născut într-altă țară… În ’51, păcatele astea nu ţȋ le spăla nici potopu. Asta o fost chiar dă Rusalii ... Rusaliile Negre… nu că le-ar fi păsat, comuniștii n-aveau nici credință, nici suflet să să teamă dă osândă.  După care tăcea iar, cu buzele adunate ca o cusătură neterminată.

se așterne-n toată ţara                                                                                                           

Vorbește puțin, tăinuiește-ţi gândurile. Tot ce spui poate și va fi folosit împotriva ta. Tăcerea e scutul nostru, cuvintele sunt gloanțele Lor.

Tata pomenea uneori despre un prieten vechi, istorisirea era ca o fotografie de pe vremuri, ținută ani de zile în căptușeala portofelului. Colțurile tocite, culorile șterse, dar chipul tot acolo, viu. Omul ăsta făcuse odată o glumă prea ȋndrăzneaţă despre Marele Conducător.    — Ne mai vedem din când în când la Casa Universitarilor, la o bere, zicea Tata, trăgând alene din țigară, cu fumul atârnând ȋn aer ca un gând nedus până la capăt. Tot același Horia, mumai că acum părul i s-a făcut ca ardezia, iar scânteia aia din ochi… e ca foiţa de țigară. Asta-ți fac Ei când calci strâmb.

Și poate, deși nu o spunea, Tata spera că fumul va alungă amintirea toamnei ăleia blestemate din 1956, revolta care s-a stins înainte să apuce să se aprindă. Mulțimea furioasă, „Jos bolșevismul!”, fuga, respirația tăiată prin străzi lăturalnice, pumnii găsindu-i coastele, mirosul greu de benzină din camion, celula murdară fără ferestre, interogatoriile, din nou pumnii, ochii care l-au urmărit de-atunci peste tot. 

Dar frica… frica nu pleacă. Se așază ca praful prin colțuri, ca scaiul care se prinde de tine și nu-l mai dai jos nici după ani de zile.

floricele pe câmpii   

Nu scrie nimic, nu spune nimic. Hârtiile pot fi citite, cuvintele pot fi auzite. Gândurile sunt singurul tău refugiu.

Mama avea un ritual ciudat, ca un fel de jurământ al tăcerii, doar că nu urmărea vreo ȋnălţare spirituală. Nu făcea caz, nu dădea vreo explicație, doar aprindea un chibrit și lăsa flacăra să muște din hârtie. Fumul se ridica în aer ca un secret eliberat, preschimbând ȋn scrum scrisorile de la Tușa Mia, înainte să apuce să le citească altcineva. 

A început să facă asta după ce, într-o zi, s-a întâlnit pe stradă cu o cunoștinţă. Când a ȋntrebat-o ce mai face fiica ei, doamna s-a schimbat la față, ca și cum i ar fi ars o siguranţă în spatele ochilor. A început să se bâlbâie, îngăima ceva despre niște scrisori de la rudele din Germania Federală, despre o dubă și doi bărbați în haine negre. Și că fata i-a fost luată – știi tu unde. Ținută câteva zile, fără vreo acuzație clară. 

— Săraca… a scăpat cu viaţă din lagărul de muncă din Donbas, după război, a zis Mama. Mulți au fost arestaţi și trimiși în URSS atunci, în iarna lui ’45. Pedepsiți numai pentru că erau șvabi. Și acum, după treizeci de ani, a ajuns să tremure pentru copilul ei. Din lac, în puţ!

Doar atât a spus, dar am înțeles că frica, odată bine înfiptă, prinde rădăcini.

hai să le-adunăm copii                                                                                                                      

În public te supui. Te împotrivești doar când nu te vede nimeni.  Poartă-ți masca cum trebuie, fiindcă de asta depinde viața ta. Controlează-te. Nicio tresărire, niciun gest scăpat. Lași garda jos și s-a zis cu tine.

Acasă ne întrebam mereu dacă prezentatorii de la știri făceau cursuri speciale ca să debiteze toate prostiile alea fără să clipească. Pusesem pariu cu Tata: cine reușește să stea serios cel mai mult timp. Zicea că e un exercițiu numai bun pentru ședințele de la serviciu. 

— Într-o manifestare fără precedent de devotament patriotic și eficiență socialistă, lucrătorii din agricultură ... 

— Nu se pune, că te-ai strâmbat.

— Bine, e rândul tău. Acum să te văd! 

— Ṭăranii, adevăraţi eroi ai zilelor noastre, au depășit din nou planul, atingând 112% din producția de grâu… Termină, o faci ȋnadins!

— Hai că mai fac o încercare. Această victorie istorică, sărbătorită pe tot cuprinsul patriei… Gata, mă dau bătut.

crește crește iarba verde                                                                                                       

Trebuie să cunoști regulile, chiar și pe cele nescrise. Fii mereu cu ochii în patru. Neștiința nu te scapă.

Buna era cât pe ce s-o dea ȋn bară odată, imediat după război, pe vremea când oamenii încă mai țineau unii la alții cum numai cei care au trecut prin iad și au scăpat nevătămaţi știu s-o facă.

Cum să fi bănuit? Ea și Dumitra erau prietene la cataramă. Lucrau în același schimb la fabrica de ţigarete și nu își ascundeau nimic una alteia. Cum să treci de portarul fabricii cu o sacoșă plină de țigări furate, cum să le schimbi pe ciorapi de nailon, aduși pe sub mână naiba știe de unde. Cum să hrănești o familie întreagă o săptămână cu o bucată de slănină și o mână de cartofi de pe piața neagră. 

— Ce-i cu tine, mă, femeie? Te-ai dat cu comuniștii? Ești bolundă ori ce ai?, a întrebat-o Buna și privirea Dumitrei s-a făcut de oțel.

— Dă data asta mă fac că nu te-am auzȋt, da’ data viitoare musai să te raportez.

ciocârlia-n nori se pierde                                                                                                                  

Nu ieși ȋn evidenţă, fă-ţi scut din invizibilitate. Culorile te dau de gol. Griul e prietenul tău, doar el te ascunde de Ei.

Ca eșarfa pe care mi-a dat-o Maia în ziua când m-am întors de la școală furioasă foc. Luasem o notă mică la desen și, bineînțeles, am dat vina pe el.

— Cum așa?, m-a întrebat.

— Păi, trebuia să facem un portret pentru aniversarea de 55 de ani a Marelui Conducător, așa că am desenat un moș ținând ȋn mână un steag curcubeu, că tot bate el câmpii despre pace și din astea. Și l-am intitulat „Mare Conducător, dă-ne pace!”

N-a scos niciun sunet, doar și-a dus mâna la gură, ca să nu lase să-i scape ceva periculos. Un țipăt sau o amintire. Sau zvonurile spuse ȋn șoaptă despre rudele ei din Bolgrad, îngrămădite pe podelele reci ale trenurilor de marfă care-i duceau spre Novosibirsk.

A deschis sertarul din mijloc, ăla pe care îl păzea ca pe o ladă de zestre. Înăuntru – rețete scrise pe hârtie de cartelă, un mănunchi de levănțică legat cu o sfoară veche, bomboane mentolate și singura fotografie rămasă din Basarabia natală. Papocika, străbunicul meu. Degetele i-au zăbovit peste poză, poate o clipă prea mult. Apoi a luat eșarfa, cu mirosul de naftalină și mentă ȋncurcat printre franjuri. 

— Poartă asta la școală, a zis, netezind cu grijă faldurile. Griul nu sare-n ochi. 

A închis sertarul, ca și cum ar fi pus la loc ceva fragil, gata să se fărâme.

haideţi s-ascultăm copii                                                                                                        

Umorul e o armă, așa că râzi când poți. Îi derutează.

Și nu ne-am mai oprit din râs. Se lua curentul? Râdeam cu lacrimi. Nu ne dădeau apă caldă? Ne stricam de râs. Caloriferele erau ca gheaţa? Ne tăvăleam pe jos. Pâinea pe cartelă? Ne ţineam de burtă.

„La al cincilea semnal, va fi apă caldă.”

Pic, pic, pic, pic, pic.                                                                                                 

„A fost apă caldă.”

Înainte să plece în cosmos, astronautul Dumitru Prunariu i-a lăsat mamei un bilet: „Revin peste 30 de zile.”                                                                                                                       

Când s-a întors, a găsit un bilețel de la ea: „Am plecat la coadă la carne. Nu știu când mă întorc.”

Care e diferența dintre Securitate și vânt?                                                                 

ecuritatea bate mai tare.

Cel mai bun banc politic din anii ’80? Simplu.                                                                     

„Poftă bună!”

al ei cântec din câmpii                                                                                                          

Protejează-ți mintea. Nu-I lăsa să te ducă cu preșul. Desparte adevărul de propagandă. Ṭine-ţi conștiința trează.

Mama nu s-ar fi atins de ziare nici să o pici cu ceară. Zicea că îţi pătează degetele cu cerneală și minciuni, îți mânjesc și mâinile și mintea. Le spunea portavocea Partidului și se strâmba de parcă ar fi mirosit ceva stricat. Când începeau știrile la televizor, se ridica din fotoliu, meru în același moment din jurnal, și dădea muzica mai tare. Chopin, în zilele bune, Wagner, când o apăsa greutatea lumii. 

— Fără minciuni ȋn casa asta, spunea, ridicând degetul.

Părea mai degrabă o promisiune făcută sieși decât o regulă pentru noi. Trebuie să ne ridicăm deasupra mizeriei, să ne păstrăm sufletul curat. Dar sufletele nu se curăță cu vorbe. Se spală cu tăceri și cu supraviețuire. Cu răsuflarea pe care o ții când auzi pietrișul trosnind sub bocanci. Cu ușurarea cu care respiri rușinat că bătăile în ușă nu sunt pentru tine.

cucu cucu strigă tare                                                                                                                         

Ține minte tot. Amintirea e o formă de revoltă.

Rosteam cuvintele Lor cu voce tare, ca niște farmece în care nu credeam. Scumpa noastră patrie. Sacrificiul strămoșilor noștri. Cel mai iubit fiu al națiunii. Evlavie? Nici vorbă! Ȋmpotrivire. Îmi lăsau ȋn gură un gust aspru, uscat, ca lemnul putrezit. Ȋmi rămâneau ȋntre dinți,  se furișau prin colțurile minții unde lâncezeau amintiri cenzurate. 

Mi-am făcut din asta un obicei, era mica mea răzmeriță deghizată. Dacă sunt sortită să le țin minte, atunci măcar să le preschimb ȋn semnal de alarmă. Să-mi rănească buzele fiecare silabă, să mă ardă fiecare aducere-aminte. Mai bine strigăt decât tăcere, mai bine rană decât uitare. Să nu se mai repete în veci!                                                                                                

pitpalacu-n luncă sare                                                                                                                       

Va trece și asta, îndură ȋn tăcere. Și asta e o formă de împotrivire.

Leacul împotriva tiraniei nu e mereu pumnul ridicat, nici pancartele, nici marșurile de protest, nici strigătele până rămâi fără glas. În cele mai multe zile, răzvrătirea e în lucrurile mărunte. E să mă ridic din pat. Să pun apa la fiert pentru ceai, chiar dacă nu-i presiune la gaz. Să port frica cu un zâmbet și cu o rugăciune mută către îngeriţele gemene. Să respir calm, prefăcându-mă că nu îmi tremură mâinile. Să mă încăpăţânez exist, chiar și când Ei m-ar vrea dispărută. Nu poţi birui monștrii cu sabia, când tot ce ai e lapte ȋndoit cu apă și o jumătate de franzelă uscată. Înduri, reziști și nu îți pierzi nădejdea. Niciodată.

mieii zburdă pe câmpii haideţi să-i vedem copii

Lumea mea arată altfel acum. Duse sunt uniformele apretate, care mă strângeau ca niște cămăși de forță. Lozincile mincinoase nu îmi mai întunecă cerul. Marele Conducător nu mă mai țintuiește cu privirea din portrete atârnate pe ziduri coșcovite.                                                           

Dar frica? Frica adastă, ca cerceii de aur ai Mumei Ioana, încă aburiţi de la căldura pielii, încă purtându-i durerile și grijile. Se ascunde în pauza dinainte ca vorbele să îmi iasă din gură. În felul în care glasul mi se stinge când e prea multă liniște ȋn jur. Trăiește în ezitarea ȋndelungă ȋnainte de îndrăzni să am ȋncredere.

mieii zburdă pe câmpii ascundeţi-vă copii

O port cu mine. Frica. Dar mai mult decât atât, port poveștile. Ele nu se șterg. Rămân, vorbes­c, străluce­s­c ca lumina filtrată prin perdele de dantelă. Diafană, dar arzătoare.

de Mona Saluca