Dragoș

Deşi i se zicea strada Lungă, nu era cea mai lungă din lume, nici măcar din Braşov. Îşi căpătase numele când oraşul semăna cu o îngrămădire de acoperişuri ţuguiate care începuseră să se caţere pe Dealul Melcilor, pe Warthe sau pe Tâmpa, micul munte din inima urbei. Din vârful lui, strada părea un şarpe cu solzi de piatră – asta înainte ca cuburile de bazalt ale pavajului să fie scoase şi înlocuite cu asfalt –, având capul înfipt între Dealul Cetăţii şi cel al Livezii şi coada subţiindu-se în dreptul bisericii Sfântul Bartolomeu, ctitorită în secolul treisprezece şi încă de veghe la una dintre porţile oraşului.

La fel ca toate curţile din centrul vechi, cea în care locuiam fusese ridicată după model săsesc, având la stradă o clădire cu etaj, de la parterul căreia porneau două rânduri de construcţii cu un singur cat, înşiruite de o parte şi de alta a unei alei. Din păcate, asemănările se opreau aici. Fără ronduri de flori, tufe de liliac şi arbuşti, ori iederă căţărându-se pe faţade, a noastră părea o albie cimentată atât de temeinic încât niciun fir de iarbă nu răzbătea prin crusta cenuşie. Şi nu era totul! În loc să suie Dealul Făgetului, în terase sau pieptiş, printre meri, peri, nuci şi pruni care înfloreau primăvara, iar toamna dădeau rod, se înfigea ca râma-n piatră, în calcanul fabricii de Lavoderm.

Nefiind ale cuiva anume, de grădinile din spatele fiecărei curţi se bucurau toţi locatarii: puneau straturi cu flori sau zarzavat, iar în septembrie coceau vinete şi ardei pe plitele improvizate, de unde mirosul ce se răspândea până departe. Contribuiam şi noi cu ce puteam, cu izul de chimicale al făbricuţei – nu mult mai mare decât un apartament, însă unul murdar şi zgomotos.

Dacă n-aş fi cunoscut decât curtea noastră ciuntită şi stearpă, poate m-aş fi obişnuit cu urâţenia ei, m-aş fi împăcat cu situaţia, mi s-ar fi părut în firea lucrurilor. Dar în primii ani de viaţă crescusem la ţară, la bunica, având împrejur pădurea, râul Homorod, Lunca unde un curcubeu îşi scuturase culorile în iarbă şi le uitase acolo. De-asta am iubit întotdeauna florile de câmp; mi-era milă de cele din florării, înghesuite în buchete, cu petalele ofilindu-se văzând cu ochii. La fel, nu-mi plăceau copăceii în ghivece, chirciţi, strângându-şi sub ei rădăcinile să le încapă într-un căuş de pământ, ori plantele de apartament, ficuşi şi filodendroni cu frunze ţepene, ca din plastic, hrănindu-se mai mult cu apă.

Pe la patru ani nu-mi venea să cred cât ghinion avusesem! În loc de o grădină, un zid ca o stavilă de netrecut; în loc de un deal pe care să îl urc în fugă, să îl cobor de-a rostogolul prin stratul de frunze – ce primisem de la soartă? O fabrică ce scotea fum şi mirosea a cauciuc ars. Lumea era alcătuită cum voia ea, nu cum îmi doream eu; până la urmă am înţeles asta. Frustrarea nu a dispărut însă, doar s-a ascuns undeva adânc, de unde scotea capul când şi când, mai cu seamă în vise.

Visam mult pe vremea aceea. Uneori nălucirile erau fără legătură una cu alta, alteori aceeaşi poveste neîntâmplată vreodată se continua nopţi la rând, întrerupându-se în zori pentru ca, în seara următoare, cum închideam ochii să se reia de unde rămăsesem. Şi nu era vis din care să lipsească zidul. Mă obseda, zi sau noapte. Pe bună dreptate: nu făcea parte din vreo construcţie. N-avea niciun rost! Cineva îl înfipsese acolo, între fabrica de Lavoderm şi casa de alături, ca să taie ieşirea curţii noastre spre Făgetului. Nu ştiu cât sufereau vecinii mei, ori dacă le păsa măcar, dar mie îmi părea o strâmbătate strigătoare la cer. O stradă întreagă, lungă cât oraşul vechi, avea ieşire la dealul cel verde, numai o singură casă nu! Drept era asta? Şi ce puteam face eu într-o lume a celor mari?

Îmi simţeam toată neajutorarea anilor de-atunci. Nu puteam decât să mă uit cu disperare la zidul făcut să reziste o sută de ani – sub tencuiala căzută pe alocuri erau trei rânduri de cărămizi –, până îmi dădeau lacrimile. Ziua eram neputincioasă, ca o furnică în faţa Marelui Zid chinezesc. Noaptea însă... În vise ieşeam pe una dintre lucarnele podului, păşind pe ţiglele lunecoase, iar uneori ude de la ploaie, cu uşurinţa unei pisici. Treceam de pe acoperişul nostru pe al fabricii, şi gata, eram pe creasta îngustă, privind dincolo de sus. Dintr-un salt aş fi fost pe partea cealaltă, unde râvneam să ajung. Dar nu-l făceam niciodată, fiindcă nu erau stele sau Lună deasupra, nici iarbă ori copaci dedesubt. Nu se auzeau greieri, foşnete, nimic; era doar beznă şi tăcere. După o vreme mă întorceam pe acoperişuri, intram înapoi pe ferestruică, în siguranţa podului, a casei.

Zidul rămânea de netrecut, până şi în vis.

Dacă cu stavila aceea în calea fericirii nu m-am împăcat niciodată, fabrica avea părţile ei bune – mi-am dat seama curând. În primul rând, era închisă după program şi atunci curtea din spate devenea un teritoriu al nimănui, pe care îl puteam face al meu. Un loc ce trebuia explorat, plin de lucruri interesante: butoaie, bidoane, lăzi, cutii, toate închise cu capace, ascunzând chimicale periculoase, poate chiar radioactive, un cuvânt al cărui înţeles nu îmi era foarte clar. Nu m-am lăsat nicio clipă înşelată de scopul declarat al făbricuţei de a produce banalul Lavoderm.

Pe vremuri, clădirea dinspre stradă şi curtea cu casele ei vagon fuseseră ale unui sas ce locuia în apartamentul de la etaj; atelierul, tot al lui, scotea pe bandă rulantă cutii cu cremă de ghete. În 1948, fostul proprietar plecase cu întreaga familie spre alte zări. În curte locuiau acum chiriaşi ai statului, iar fabrica, naţionalizată şi ea, se reprofilase. Lavoderm nu era o cremă de mâini, cum s-ar crede, ci una care curăţa orice, de la gudron, ulei de motor şi vopsele, până la vaselină. Era adevărat, trebuia să îţi freci palmele până se înroşea pielea – dar scăpai de petele de unsoare. Testasem cu succes pasta-minune, după ce mă jucasem de-a mecanicul cu motocicleta tatei. Ceea ce nu îmi schimba convingerea: ceva secret ieşea din halele subterane pe care nu le descoperisem încă.

La patru – când plecau muncitorii ce turnau Lavodermul în cuve şi lucrătoarele de la bandă, care vârau tuburile umplute mecanic în cutii de carton –, paznicul se încuia în fabrică, unde rămânea până a doua zi; nici vorbă să mă pot strecura înăuntru, cum ar fi făcut un spion autentic! Totuşi, nu mă puteam plânge; îmi rămânea de cutreierat o curte întreagă. Ţinutul asupra căruia stăpâneam se întindea de la poartă până la marele zid din spatele fabricii şi din podul de deasupra apartamentelor de la etaj până în subsolul comun.

În fiecare zi descopeream câte ceva nou: un cuib de rândunele, un porumbel aciuat sub o streaşină, încercând să se împrietenească cu cocoşul de tablă al giruetei, un petic de muşchi ivit pe acoperişul magaziei după ultima ploaie, urme de labe în pivniţă, uneori de şobolan, alteori de pisică. Curtea din închipuirea mea era încă şi mai mare, o insulă a comorilor locuită de eroii cărţilor pe care mi le citea tata. Era imperiul meu, nedisputat de nimeni până la venirea lui Dragoş.

Părinţii lui s-au mutat în 1964, când el avea cinci ani, cu unul mai puţin decât mine. Însă era băiat, ceea ce ar fi trebuit să compenseze handicapul. Da de unde! Dragoş nu se pricepea să se caţere, să alerge ori să se bată. La nimic! Tatăl lui, inginerul, îl învăţase să nu mintă, să zică „sărut mâna“ în dreapta şi-n stânga şi „mulţumesc“ la fiecare două cuvinte. Era atât de bine crescut – ori mai degrabă nătăfleţ – încât nu spărsese vreun geam şi nu ştia să înjure decât cu „du-te naibii“. Avea mari lacune în educaţie, ce mai!

În apărarea sa, nu era singurul vinovat. Tatăl lui îi umpluse camera cu jucării: maşinuţe, macarale, cuburi ce se îmbucau ca să construiască te-miri-ce, până şi un trenuleţ pe şine, cu locomotivă şi patru vagoane. De parcă se comparau cu o sabie din trunchiul bradului de anul trecut, un arc meşterit dintr-o ramură de alun sau o puşcă din lemn, bună şi la spart nuci. Ca să fac ceva din Dragoş, a trebuit întâi să îl dezvăţ de proastele-i obiceiuri pe care părinţii lui le numeau educaţie.

Ieşea la joacă înţolit ca un mic prinţ, cu hăinuţe spălate, apretate şi călcate, de parcă era duminică în fiecare zi. Nici în glod nu se băga, cu şosetele lui albe în ghetuţe de lac. Prima dată l-am încurajat cu un brânci, însă după aceea a început să îi placă praful, noroiul, chiar şi rugina ce lăsa pete de neşters pe pantaloni şi cămăşi. Maică-sa – mereu într-o bătălie atât de crâncenă cu microbii încât umbla cu sticla de spirt medicinal în mână – şi-ar fi pus băieţelul într-o bulă de plastic, să nu-l atingă lighioanele nevăzute de pe pământ, din aer ori din apă. Mă şi închipuiam rostogolind balonul prin curte şi pe cel dinăuntru cu capul când în sus, când în jos.

Nici măcar nu s-ar fi supărat. Dragoş mă plăcea. Eram opusul lui în toate, iar contrariile se înţeleg mai bine decât s-ar crede. La o lună după ce ne cunoscuserăm, începuse deja să se dea pe brazdă. Din fricos şi răzgâiat de cale-afară, devenise un învăţăcel entuziast. Credea orice auzea de la mine; dacă îi spuneam că piraţii se bat cu indienii pentru comoara din Insula Monte Cristo, nici n-ar fi clipit. Îmi călca pe urme, iar uneori izbutea să ţină pasul cu trăznăile mele, ceea ce îi aducea o urecheală din partea maică-si sau o bătaie cu cureaua inginerului, nu chiar ruptă din rai.

Cu mine, nu se plictisea niciodată. Deşi jucam aceleaşi roluri – haiduci şi poteră, cowboy şi indieni, sudişti şi nordişti, muschetari şi gărzile cardinalului Richelieu –, scenariul era de fiecare dată altul, cu idei luate din cărţi, cărora le puneam sare şi piper. Dragoş nu ajungea întotdeauna în tabăra negativilor, ar fi fost nedrept să-l pun mereu acolo, dar se nimerea să piardă de fiecare dată – un ghinion de care se plângea la urechi surde.

„Ce nu te ucide, te face mai puternic“, l-aş consola astăzi. Atunci, găsisem o zicală aproape la fel de potrivită: „Cine pierde azi, câştigă mâine.“ Mâinele ăsta se tot îndepărta pentru Dragoş, fără să îi spulbere iluziile. Cândva, credea el cu tărie, o să mă bată la un joc, o să fie mai bun la ceva, orice. Speranţa moare ultima, nu? Într-una din zile se revoltase, cerându-mi, cu un curaj nebun, tot de la mine deprins, să schimbăm rolurile. Îi explicasem atunci importanţa negativilor, cu o răbdare ce a izbutit să îl convingă. Nici măcar nu erau vorbele mele, le auzisem de la Disney într-o emisiune despre personajele rele, dar carismatice, fără de care nici o poveste n-ar avea noimă.

La un an de când, asemeni lui Robinson Crusoe, naufragiase pe insula mea de pe strada Lungă, Dragoş nu şi-ar mai fi recunoscut imaginea din oglindă. Jucăriile de la magazin zăceau uitate într-un colţ – cu excepţia unui pistol cu capse pe care îl trecuserăm la recuzită –, fiindcă cele făcute cu mâna lui îi dădeau destule satisfacţii, pe lângă vânătăi şi cucuie. Îl învăţasem să se târască pe burtă în podul fabricii, unde erau pânze de păianjen mai vechi decât noi; îi arătasem cum să tragă cu praştia, azvârlind sâmburi de cireşe drept în ghivecele de la etaj ale doamnei Spireanu, cum să păşească pe o scândură pusă peste două stive de lăzi în curtea fabricii fără să îşi piardă echilibrul, ori să arunce cu pietre peste coama de cărămidă ce reteza drumul curţii spre dealul Făgetului.

Dar mai ales îl învăţasem să urască zidul. Încă se temea de întuneric, şobolani şi gândaci – frici mărunte de care aveau să îl lecuiască alte expediţii în pivniţă, făcute cu lumina stinsă. Într-un singur an, Dragoş devenise un partener de nădejde, un inamic redutabil. Şi, trebuia să recunosc realitatea: de când o împărţeam cu el, lumea mea se îmbogăţise.

„Tot răul e spre bine“ – vorba asta câteodată se potrivea, de cele mai multe ori nu. După venirea lui Dragoş, ce se vădise până la urmă o împrejurare fericită, a intervenit o nouă schimbare în viaţa mea. La mijloc de septembrie am început clasa întâi la Şcoala 12 de pe strada Crişan. Trecuse o lună de atunci şi partea bună a şcolii întârzia să se arate – poate n-o vedeam eu, sau chiar nu era nici una. Noii colegi îmi rămăseseră la fel de străini ca în prima zi, aerele de bunicuţă iubitoare ale tovarăşei nu izbutiseră să mă convingă, iar orele treceau greu, de parcă, de când eram la şcoală, timpul dăduse în mintea copiilor: uitase să meargă şi se târa de-a buşilea.

Dimineţile lipseam de acasă şi, cum nu avea cu cine să colinde curtea, Dragoş recăzuse în vechea dependenţă faţă de jucăriile din plastic, ba chiar îşi lăsase părinţii să îi cumpere altele noi. Tot ce îl deprinsesem se topea văzând cu ochii! Ca să îmi recâştig influenţa ar fi trebuit să petrecem mai multe ore împreună. Dar cum? Când mă întorceam de la şcoală, după-amiezele, el dormea; altfel nu l-ar fi lăsat să se uite la Daniela şi Aşchiuţă. Pagubă-n ciuperci! În loc de asta puteam explora magazia, unde unul dintre pereţi se acoperise cu mucegai, semănând cu o hartă a altei lumi, în verde şi negru.

Cum ziceam, pierderea era a lui! Abia apucam să ne vedem spre seară; iar atunci trebuia să intru în casă devreme, ca să desenez bastonaşe până mă durea mâna sau să repet „doi şi cu doi fac patru, patru ori doi fac opt“. Înainte, eu şi Dragoş aveam tot timpul din lume să facem ce voiam. Acum, zilele intraseră parcă la apă; toamna ciopârţea lumina amiezilor, aşa cum zidul din spate ne tăiase ieşirea spre deal şi o bucată de cer.

Câteodată, copilăria seamănă cu o ploaie de vară: te surprinde când vine, îţi pare rău că trece...

de Rodica Bretin