Carolina Lamarche

Cea de-a noua propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul Carolinei Lamarche „Le bel obscur” (Frumosul necunoscut), Editura „Seuil” (august 2025). Romanul face parte dintre cele patru finaliste ale Premiului „Goncourt” 2025.

Caroline Lamarche, născută pe 3 martie 1955 la Liège, este o scriitoare belgiană de expresie franceză, autoare de romane, nuvele, literatură pentru copii, poezie, piese radiofonice, texte pentru scenă și studii despre artiști contemporani, precum și cronici în presă.

Își petrece copilăria timpurie în Asturias, Spania, și apoi în regiunea pariziană, la Versaille, revenind în Belgia la 18 ani pentru a studia filologia romanică. A predat limba franceză la Liège și în Nigeria și trăiește în prezent în suburbia Bruxelles-ului, la Overijse. Tinerețea sa este marcată de lecturi intense, iar insomniile grave încetează odată cu începutul scrisului, în 1990.

Cu o voce sobră și subtil ironică, romanele sale explorează complexitatea ființelor, subtilitatea emoțiilor și ambivalența relațiilor de gen. În 1995 apare, la editura „Spengler”, „La Nuit l’après-midi”, un roman reeditat la „Éditions de Minuit” în 1998 și etichetat ca „sadomasochist”, la fel ca și „Carnets d’une soumise de province” („Gallimard”, 2004). Dar abia cu „Le Jour du chien” („Éditions de Minuit”, 1996), distins cu premiul „Rossel”, autoarea ajunge cu adevărat să fie cunoscută de publicul larg. Este povestea unui câine pe care îl întâlnesc șase personaje atât de diferite între ele și care oferă fiecăruia dintre ele o lecție despre propria condiție. În „La Mémoire de l’air”, evocă amintirea unui viol, iar „La Chienne de Naha” este inspirată de o legendă a indienilor Triqui.

Dualitatea între tandrețe și suferință se regăsește în toate romanele lui Caroline Lamarche. Ele explorează limitele între bine și rău, între putere și neputință, între pasiune și rațiune abordând teme precum violența asupra femeilor, fragilitatea umană și experiența pierderii.  Se regăsesc frecvent moartea, cruzimea vieții și complexitatea iubirii, demonstrând un angajament puternic față de problemele fundamentale ale existenței umane.

Opera sa este recunoscută pentru originalitate în literatura francofonă și tradusă în mai multe limbi. În 2014 este aleasă la Academia Regală de Limbă și Literatură Franceză din Belgia, iar în 2019 primește Premiul „Goncourt” pentru nuvelă cu „Nous sommes à la lisière”, nouă nuvele care ne plasează la granița dintre două lumi, „acolo unde se întâlnesc oamenii în derivă și animalele semi-sălbatice”, unde trecem de la o rață, un cal, un șobolan sau un cuib de furnici la pașii furioși ai unui plimbăreț în pădure, sau chiar la nebunia unui frumos necunoscut. O carte al cărei învățământ principal este să ne convingă de „interdependența tuturor ființelor vii”, fie ele umane sau animale.

Unele creații precum „La Nuit l’après-midi” („Éditions de Minuit”, 1998), „Carnets d’une soumise de province” („Gallimard”, 2004), „Karl et Lola” („Gallimard”, 2007) sau „La Barbière” („Les Impressions Nouvelles”, 2007) au fost catalogate ca literatură erotică, un gen pe care autoarea pare să-l fi abandonat de atunci. Autoarea descrie aceste volume ca fiind cărți despre dragoste, dezvăluind „traseul unei femei din ce în ce mai autonome” și „interesul pentru dragoste, războiul dintre sexe, cunoașterea prin limite, un loc pasionant de observație”.

Caroline Lamarche a realizat de asemenea cercetări documentare și intervenții civice legate de probleme sociale și culturale contemporane, publicând, în 2021, „L’Asturienne” și, în 2022, „La Fin des abeilles”.

Premiate și apreciate, operele sale continuă să fie recunoscute pentru abordarea subtilă a temelor sociale, de gen și a relațiilor interumane. Este cetățean de onoare al orașului Liège și comandor al Ordinului Coroanei. În 2014, a fost aleasă în cadrul Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Belgia.

„Le bel obscur” (Frumosul necunoscut) reprezintă o încercare a naratoarei de a înțelege ce a însemnat cuplul ei, înainte și după ce soțul ei i-a mărturisit că este homosexual. Ancheta pe care o întreprinde pe urmele strămoșului său Edmond este, de fapt, căutarea unor răspunsuri la propriul ei destin: cum să își găsească locul, cum să existe prin ea însăși, rămânând totodată prezentă în cadrul familiei, între soțul ei și cele două fiice, încercând să nu-și piardă demnitatea într-o viață restrânsă, la margine, înainte de a putea, în cele din urmă, să meargă mai departe.

Naratoarea găsește după moartea părinților, într-un cufăr mucegăit, trei documente și o fotografie cu adnotări făcute de tatăl ei. Pornește pe urma tânărului din fotografie care nu apare în arborele genealogic al familiei. De ce? De ce a fost șters, din memoria familială, Edmond care „a produs multă suferință mamei”, s-a îndepărtat de familie, a trăit singur și a murit la 30 de ani, departe de ai lui, în prezența unui alt tânăr? Moartea lui Edmond, la doar treizeci de ani, departe de ai lui, reprezintă o adevărată damnatio memoriae. Tatăl naratoarei nu a reușit să regăsească mormântul acestui Edmond. Iar fraza care încheie Procesul lui Kafka răsună în roman ca un ecou: „Era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască”.

Naratoarea este căsătorită cu Vincent, pe care îl iubește, și împreună au două fiice. Vincent îi mărturisește, la un moment dat, că este homosexual. Ea rămâne cu el din iubire și pentru că a învățat de la mama ei să pună pe primul plan fericirea celorlalți. Dar în viața cotidiană se simte invizibilă, ștearsă, deși este încă în viață, la fel ca Edmond după moartea sa.

Romanul aduce astfel în lumină mai multe aspecte: homofobia care a distrus numeroase vieți și a exclus din societate oameni de valoare, apoi situația necunoscută a soțiilor bărbaților homosexuali care, din disperare, se căsătoreau pentru a fi „în rând cu lumea” și pentru a-și ascunde diferența, considerată „anormală”. Soțiile lor însă erau inexistente, invizibile, asemenea acestei damnatio memoriae de după moartea lui Edmond.

Căutarea naratoarei se aseamănă cu o adevărată anchetă interioară: observă, analizează, strânge indicii și asamblează cu răbdare fragmentele unui puzzle început de tatăl ei, continuat de Thomas, vărul ei, și terminat de ea. Căutarea documentelor și a mărturiilor despre Edmond este paralelă cu propria ei viață: îl găsește pe el și, în același timp, își regăsește și propria voce și identitate. Prin această căutare naratoarea „recuperează memoria” și legătura cu realitatea ei emoțională, în ciuda presiunilor sociale și familiale. Descoperirea faptului că Edmond a fost și el homosexual și renegat de familie îi oferă o oglindă simbolică: îi arată că suferința ei nu e singulară și că există modele de supraviețuire. 

Povestea lui Edmond, căutarea identității lui au ajutat-o să înțeleagă că nici dependența (de care Edmond era bănuit), nici sinuciderea (presupusă a lui Edmond), nici autodistrugerea, nici ștergerea de sine (care o face atât de nefericită), nici aventurile fără viitor nu sunt soluții. Soluția este să-și recapete libertatea, să se îndepărteze, să se liniștească, să se simtă în sfârșit „acasă”, să se oprească, să se reîncarneze, să se înrădăcineze, să trăiască doliul care până atunci i se păruse imposibil. Se simte, în cele din urmă, protejată și de această dorință de a dispărea. Se simte salvată.

Naratoarea nu judecă pe nimeni. Nici pe Vincent, nici pe ea însăși, nici pe Edmond. Povestea strămoșului ei devine o oglindă: înțelege că suferința ei nu este un eșec personal, ci parte dintr-un sistem care îi face pe unii să existe doar pe jumătate.

Romanul pune întrebări care îi conferă o dimensiune universală, profund umană: cum trăiești când nu mai poți continua ca înainte? Ce faci cu dorința de a dispărea? Există cu adevărat relații „normale”? Ce aș face eu în locul naratoarei? (Simona Ferrante)

„Le bel obscur” (două fragmente) 

„În căutarea unui cadru mai puțin brutal, m-am întors către cărți. În acea perioadă despre care vorbesc, nu exista absolut nicio referință pe Internet. Când căutam femeile homosexualilor, eram trimisă invariabil către lucrări sau articole care tratau despre femeile homosexuale.

Din fericire, americanii – sau, mai exact, americancele – abordaseră deja problema încă din anii șaptezeci. The Other Side of the Closet, de Amity Pierce Buxton, Ph.D., inițiatoarea unei rețele de sprijin foarte active, m-a impresionat prin demonstrația sa irefutabilă despre efectul domino al homofobiei. Această Amity, doctor în educație la Universitatea Columbia, căreia soțul îi mărturisise într-o zi că este homosexual, explica aici cum, în cuplurile ca al nostru, soțiile erau invizibile, „puse în dulap”(in the closet). Unele divorțau fără să stea pe gânduri. Altele, marea majoritate, rezistau din iubire sau din grijă pentru familie, înainte de a rămâne singure la vârsta maturității. Unele se informau, ba chiar frecventau fără să se implice universul partenerului lor. Cele mai multe aveau nevoie de ani întregi pentru a-și recăpăta un strop de încredere în sine. Puține își refăceau viața, fiind victimele colaterale ale unei homofobii care împingea homosexualii fie către căsătorie, fie către sinucidere.

Subliniam cu markerul fluorescent numeroase pasaje din carte și mă gândeam, uimită: Oare am trăit și eu la fel atâtea umilințe, complicații și dureri? Un lucru era sigur: încă din al treilea sfert al secolului XX, în SUA existau grupuri de discuții care adunau, fără ostracism, atât heterosexualii, cât și homosexualii, soții sau foștii soți și chiar, în unele cazuri, copiii lor. În Europa, nu exista nimic asemănător. Dovada: trebuise să mă resemnez și să mă alătur, nu fără urmări, unui grup de sprijin puțin dispus să mă considere ca o victimă secundară a homofobiei care otrăvea viața membrilor săi și a milioanelor de oameni din întreaga lume. Cât despre numeroasele romane sau relatări care le evocau viața, nu apărea nicăieri vreo casă zburătoare care să sfideze obstacolele; dimpotrivă, era descrisă ca apăsătoare, dureroasă, dificilă. Mă surprindeam uneori invidiind aceste destine christice. Curajul meu era, în schimb, de o banalitate copleșitoare: se reducea la grija pentru copii, pentru frigiderul ce trebuia umplut și pentru cotidianul trepidant al lui Vincent. Acest curaj cu totul neînsemnat depindea de cuvintele așternute pe paginile unui caiet pe a cărui copertă scrisesem: „A SE ARDE DACĂ MOR SUBIT”.

În timpul explorărilor mele literare, a sosit prin poștă un pachet pe numele meu, trimis de către Brian, din Londra, pentru ziua mea de naștere. Conținea o carte. Pe copertă, un portret de femeie, sau de bărbat, greu de spus: sacou de catifea neagră, pălărie mare asortată, ochi visători, buze pline. Dedesubt, într-un chenar cu margine roșie: Virginia Woolf, Orlando.” (paginile 84 – 85)

„Când îi mărturiseam frustrarea spunându-i: „ Nu suntem un cuplu”, Vincent îmi răspundea invariabil: „Suntem o familie”. Nu replicam, răspunsurile sale simple și ferme sufocau orice discuție din fașă. Desigur, eram conștientă de avantajele de a fi o familie, mai ales în perioada vacanțelor.

Într-o vară, am plecat în Tunisia, invitați de unul dintre frații lui Vincent care lucra acolo. Soția lui și el aveau doi fii de vârsta fetelor noastre, așa că le puteam lăsa în grija lor și să absentăm pentru câteva ore. Într-o zi, în timp ce Vincent și cu mine mergeam ținându-ne de mână pe plajă, doi tineri apăruți de nicăieri ne-au abordat. Seducerea turiștilor este acolo o activitate profitabilă. Nu știam acest lucru și am interpretat inițiativa lor ca pe o modalitate de a-și manifesta interesul față de noi și dorința de a conversa. Cât de prietenoși și fermecători erau acești oameni, mi-am spus, dornici de interacțiune !

Această impresie nu dură mult. Vincent, dintr-o dată mă abandonă, urmând unul dintre tinerii care ne abordaseră, și amândoi se pierdură în dune cu viteza fulgerului. M-am regăsit singură, părăsită de ființa din lume care, după cum consideram, îmi datora cea mai mare protecție. Celălalt tânăr, insista, mângâietor. L-am refuzat politicos, nevrând să rănesc ceea ce mama îmi prezentase întotdeauna ca fiind delicatețea virilității masculine. În realitate, eram în plină panică și îl căutam pe Vincent cu privirea. Un moment abominabil, în care eram cât pe ce să cedez doar ca să se termine, înainte să-mi cer scuze bâlbâindu-mă și să fug până la marginea valurilor pentru a aștepta întoarcerea lui Vincent.

Nu a durat foarte mult și de îndată i-am făcut reproșuri amare. El s-a mulțumit să lase furtuna să treacă fără un cuvânt, ceea ce mi s-a părut din partea lui o mustrare fără echivoc pentru lipsa mea de curiozitate și curaj.

Episodul tunisian face parte dintre cele a căror amintire mi-a rămas în minte pe cât de precisă pe atât de  dureroasă. N-am mai discutat niciodată despre el, într-atât atitudinea lui Vincent lăsa să se ghicească inocența cea mai pură: dorința îl animase, iar dorința nu e niciodată vinovată. Am avut uneori impresia că îmi atribuia reproșurile unei morale puritane învechite. Până la urmă, stabiliserăm o nouă ecuație – Eu îmi aparțin, tu îți aparții –, iar eu trebuia să mă descurc fără să fac o tragedie din asta. Totuși, mă încăpățânam să nu tratez cu ușurință situația cuplului nostru. Din contră, continuam să asociez sexul cu dragostea, ceea ce era de fapt o greșeală: pentru că dacă visul meu se frângea în mod repetat, era pentru că era absurd. Mama, campioană a educației diferențiate pe sexe, mă învățase astfel: „Ca un bărbat să-și înșele soția e normal, în schimb, ca o femeie să facă același lucru e dezgustător”.  Bunica, mai moderată, spusese odată: „Păcat că nu putem să ne căsătorim cu o femeie, totul ar fi mult mai simplu”.  La care Simone de Beauvoir, pe care niciuna dintre ele nu o citise, adăuga în Al Doilea Sex: „ Cuvântul „dragoste” nu are deloc același sens pentru un bărbat și pentru o femeie și aceasta e o sursă a neînțelegerilor grave care îi separă”. 

A doua zi după plimbarea noastră ratată pe plajă, vizitând un sit turistic, am fost invitați să trăim o anume experiență. Un ghid ne-a explicat despre ce era vorba: să ne întindem pe altarul de piatră care ocupa fundalul unui sanctuar antic și, cu ochii închiși, să ne punem o dorință –una singură, cea care doream cu ardoare să se împlinească. Această dorință urma să rămână secretă, fiecare fiind invitat să o rostească în sinea lui, în deplină conștiință, fără alt ritual în afara monedei date ghidului drept plată pentru serviciul său. Nu știu care au fost dorințele lui Vincent și ale fetelor, care s-au lăsat cu seriozitate prinse în joc, nici ce traiectorie au urmat de atunci aceste dorințe presupus magice. Cât despre mine, întinzându-mă pe masa de piatră și închizând ochii, am revăzut casa care zbura; ca să șterg deziluzia zilei de dinainte, mi-aș fi dorit să nu cadă niciodată. Dar, în clipa în care eram pe punctul de a formula această dorință, m-am răzgândit și am cerut pur și simplu ca scrisul să mă însoțească în fiecare zi a vieții mele.” (paginile 119 – 121).

Traducere Simona Ferrante