Baroneasa

În prima zi în care a ajuns în London, colonelul Nicolae Alevra a intrat într-o casă de amanet turcească și-a schimbat verigheta pe un revolver Nagant ruginit. Turcul i l-ar fi dat și pentru mai puțin, pentru că oricum voia să-l arunce, dar aurul verighetei a clipit pe tejghea atât de tentant, încât a acceptat imediat târgul rânjind, ridicându-și ușor mâna amorțită de pe patul puștii pe care musulmanul o ținea sub tejghea pentru orice eventualitate. După ce și-a curățat revolverul cu grijă, colonelul și-a dat seama că arma funcționează perfect, deși bătea ușor în dreapta, astfel încât, dacă ar fi trebuit să împuște un om în frunte, ar fi trebuit să-i țintească urechea dreaptă, și asta de la cinci pași, pentru că de la zece pași deja marja de eroare creștea semnificativ. Colonelul știa asta din experiență; poate nu era un adevăr științific, dar era oricum o intuiție de expert. Doar privind prin cătarea armei, realiză asta ca și când ar fi urmărit tocmai atunci glonțul ieșind din țeava ghintuită, de la exact cinci pași.

Cum mergea prin piață cu buzunarele goale, zări din coada ochiului o tarabă plină de pâini, iar o pâine costa 20 de cenți. Pâinea mirosea atât de bine, încât colonelul simți un junghi în stomac; avea un miros de maia făcută în casă. Căutându-se prin buzunarele largi ale mantalei militare, găsi 10 cenți și atunci îl întrebă pe băiatul de la tarabă dacă poate să-i vândă o jumătate de pâine. Puștiul însă nu înțelegea engleza, dar nici colonelul nu știa turca și atunci îi arătă cu mâna, tăind imaginar o pâine, spunându-i în românește:

— Jumătate.

Dar puștiul dădu din mână că așa ceva nu se poate.

— Dacă-mi permiteți, zise un tip coborând dintr-o trăsură, îmbrăcat într-un sacou larg din velură albastră, în doi nasturi, à la Clark Gable, aproape scăpându-și din mână jobenul înalt, urmat de o domnișoară care se apăra de soare cu o umbrelă tricotată cu margini de dantelă, deși în Anglia soarele apare atât de rar, încât zilele însorite erau și atunci, ca și acum, niște adevărate sărbători naționale. V-am recunoscut, domnule colonel Nicolae Alevra. Am venit împreună cu același vapor. V-am observat în port, la centrul de triere. Vă rog… împachetează-mi zece pâini, zise tipul spre puști, în turcește, aranjându-și monoclul, mai repede…, fluturându-i o bancnotă, și acesta se execută urgent. Vă rog, luați acest dar… este un semn al respectului meu pentru o personalitate de excepție. În vremurile acestea tulburi, tovărășia cu un om ca dumneavoastră e foarte scumpă. Eu aș fi unul care aș avea mare nevoie de serviciile dumneavoastră. Aici, în Anglia, securitatea e la mare preț…, continuă intimidat tipul, căutând un semn binevoitor pe fața de piatră a colonelului, care rămăsese locului ca o statuie, arătând spre domnișoara care-l însoțea… dați-mi voie să v-o prezint pe sora mea, domnișoara Alesia Dinu. Tânăra zâmbi, privindu-l îmbujorată, plină de emoție, pe colonel în ochi, acesta returnându-i o privire sobră, aplecându-și fruntea, dar insesizabil…

— Eu, zise tipul, scoțând un teanc de bancnote, dându-se ușor pe spate, ca și când ar lăsa mai bine banii să vorbească, sunt chiar în stare să vă dau un avans pentru serviciile dumneavoastră; în zilele acestea până și regele are nevoie de un, cum se spune pe aici, bodyguard…, dar, în timp ce foșnea din bancnotele mari, tipul cercetă fața colonelului, schimbând deodată tonul, devenind mieros și lingușitor:

— Nu mă refuzați, domnule colonel… Numele meu…

— Știu cine sunteți, domnule Olteanu Dinu. Știu despre afacerile dumneavoastră cu aur, despre fabricile de confecții. Această uniformă nu este făcută la fabricile dumneavoastră. Este o uniformă englezească, zise colonelul… dacă ar fi fost făcută la fabricile dumneavoastră, s-ar fi rupt ca ziarul. Nu-mi plăceți, domnule Dinu, zise colonelul politicos, dar dur, întorcându-se pe ghetele cu tocurile cam atinse, dar făcute cu cremă perfect, contrastând strălucitor cu mantia pătată și fără epoleți. O zi bună.

Când colonelul zise „o zi bună”, Olteanu Dinu aproape își scăpă monoclul, iar, întorcându-se spre sora sa, o găsi pe aceasta zâmbind, impresionată de refuzul colonelului, pe care-l văzuse din trăsură tocmindu-se pentru a cumpăra o jumătate de pâine.

— O, zise domnișoara îmbujorată, ridicându-se ușor pe vârfuri, îndulcindu-și chipul cu două gropițe, dar eu am auzit de colonelul ăsta. Nu este cel despre care au scris ziarele că și-a vândut o moșie pentru o mitralieră pentru regimentul său?

— Da, el este, zise Olteanu în zeflemea, și ce folos că au rămas fără gloanțe și au murit până la unul la Kafkovka, măcelăriți de bolșevici.

Biciuit de foame, colonelul Alevra se apropie de o tavernă, atras oarecum de rămășițele unei shaorma dintr-un ziar uitat pe o masă, și, o clipă, se gândi să întindă mâna să ia bucata de carne din salată, gând pe care îl îndepărtă ferm, ștergându-și fruntea și resimțind intenția ca pe o picătură de sudoare pe frunte.

— Stai, stai, stai… se auzi în jurul lui Alevra, nu se poate…, zise un tânăr elegant sărind dintr-o trăsură, cu pălărie de fetru și costum în trei piese de stofă fină, impecabil, cu un ceas de argint sclipind chick dintr-o miniatură de buzunar… S-au aliniat planetele și iată-ne în centrul Ilfordului, temutul colonel Nicolae Alevra ! Nu mă mai recunoașteți?, zise zâmbind tânărul, lăsând să cadă din țigareta lungă chiștocul unei țigări, pisând cu pantoful în piatra cubică jarul țigării. Își concedie vizitiul, spunându-i în turcă să păstreze restul.

— Ar trebui să vă cunosc? întrebă colonelul, încercând să-și amintească, înghițind în sec de foame.

— Ne-am cunoscut la Kafkova, în Ucraina, în tranșee. Dumneavoastră erați responsabil să nu rămână nici un soldat în urmă când atacam cu mâinile goale, fără cartușe și fără grenade. Cel care rămânea în urmă primea un glonte în spate sau un șut în fund. Aveați gloanțe pentru dezertori, mai puțin pentru dușmani.

— Am tras în dumneavoastră?

— Nu, dar mi-ați dat un șut în fund, zise tânărul zâmbind, privind ușor în spate; îl țin minte și acum. Aș putea să vă provoc la duel, străbunicul meu a fost domnitor, dar, mai bine, faceți-mi o favoare: lăsați-mă să vă ofer ceva de băut. Fac cinste, zise tânărul, zâmbind strălucitor.

— Mi-aduc aminte de dumneavoastră, Ene Știrbei, umblați tot timpul cu o carte de filozofie la manta, zise colonelul, după ce se instală confortabil într-o cârciumă cețoasă, la fiecare masă cu o narghilea din care pufăiau satisfăcuți mușterii turci.

— Ce să fac… dacă sunt aristocrat, zise tânărul, aprinzându-și o țigară și aranjând-o tacticos în țigareta elegantă de mahon. Așa am primit educație acasă. Pe atunci citeam când aveam timp liber. Doar aristocrații au timp de citit. Marii filozofi ai umanității au fost fie regi, fie preoți, adică oameni cu stare, oameni care au avut timp liber.

— Mai puțin unul, Diogene, lămuri colonelul, ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Știrbei.

— M-ați făcut praf. Chiar nu m-am gândit la Diogene, zise tânărul, plescâind după ce băuse cu sete dintr-o halbă de bere, urmărindu-l cu atenție pe colonel cum se uită cu jind după o lipie în care sfârâia o frigăruie și un fir de salată.

— Mă gândeam că într-un port atât de mare, zise colonelul îngândurat se va găsi ceva de muncă. Într-acolo mă îndreptam când v-am întâlnit. Poate dumneavoastră cunoașteți locurile mai bine decât mine.

— Puteți să stați la rând toată noaptea, degeaba… dimineața, în docurile Ilford, zise Ene dând a lehamite din mână, nu sunt primiți decât turcii și bulgarii musulmani. Dar poate vă convertiți la islam, zise tânărul, stăpânindu-și zâmbetul, pentru că Alevra îi întoarse o privire dură ca o piatră. Aici sunt mai mulți turci pe metru pătrat decât oriunde în lume, chiar și decât la Istanbul.

Când să ducă Alevra paharul cu rachiu la gură, în cârciumă se auziră niște țipete, și toată lumea întoarse capul spre intrare.

— Târfă ordinară, strigă un turc gras, aprins la față spre o femeie de la o masă. Ai venit în restaurant să te încălzești, ai? Treci la muncă. La muncă! Te încălzești pe banii mei, zise turcul, izbind cu sete în chipul femeii, dând ochii peste cap, aproape leșinând, pierzându-și poșeta și o parte din perucă.

Dar, când dădu turcul să o lovească din nou, ca prin minune, în mâna femeii apăru un stilet fin, dar, fiind prea obosită, abia reuși să-l întindă în față, ca și cum ar fi controlat spațiul; turcul o apucă de părul cărunt și o târî în stradă.

— Nu interveniți, zise repede tânărul, apucându-l pe colonel de mânecă, turcii sunt periculoși, dar colonelul se ridică de la masă. Ajuns în mijlocul sălii, apucă poșeta împodobită cu paiete a femeii și se îndreptă spre ușă, gândindu-se că o mai văzuse pe femeia asta, poate chiar la Sardine, în docurile Ilford.

Acum își amintea perfect de ea. Avea un fiu care se juca cu o figurină de cavaler, despre care spunea că e Don Quijote. Era o femeie distinsă, care ajuta pe oricine din azil; mulți veneau la ea numai să audă o vorbă bună. Nu-și mai aducea aminte numele ei, dar știa că toată lumea îi spunea Baroneasa.

Ridicând peruca strălucitoare, dată cu sidef, colonelul deschise ușa cârciumei, dând în stradă. Turcul era chiar acolo, în fața bodegii, și, vrând să dea celorlalte prostituate o lecție, continuă să lovească femeia în văzul tuturor. Colonelul îi apucă sacoul chiar sub braț, împingându-l ușor spre o trăsură, după care îl trase înspre el, izbindu-l puternic chiar de colțul zidului. O dâră de sânge îi apăru turcului pe față, acoperindu-i privirea pierdută. Lovitura îi mutilă nasul, turtindu-l într-o parte, înfundându-l în obraz. Vru să se ridice, dar colonelul îi prinse gâtul între zid și propriul genunchi, strangulându-l. Dând ochii peste cap, turcul abia mai suflă.

— Acum trebuie să-i luați gâtul, șuieră Ene, scoțând din mânecă un cuțit cu aripioare, pe care le roti repede pe după palmă. Turcii nu iartă niciodată. Omorâți-l, domnule colonel, dar colonelul dădu din cap. Lăsați-mă să-i dau cep, să-i dau drumul la sânge, spuse Ene, clipind din ochii sticloși.

— Nu o mai atinge, zise colonelul, privind spre turc, care părea că-și revine.

Spune-i să nu o mai atingă, spuse colonelul spre Ene Știrbei.

— Cred că a înțeles singur. Bir daha ona dokunma, zise tânărul Ene în turcă, iar turcul, aproape leșinat, închise ochii că a înțeles.

Colonelul îi slăbi strânsoarea și îl lăsă să plece. În urma lui, Știrbei privi gânditor.

— Nu e bine, zise Ene. Ăsta este Ilmet, din clanul Yagmur. E proxenet, are peste douăzeci de românce, rusoaice și albaneze la produs. Turcii nu uită niciodată. O să vă omoare.

Colonelul dădu din umeri. Îi întinse mâna lui Ene Știrbei și se îndreptă obosit spre azil, încheindu-și mantaua până la ultimul nasture – seara cernea o ceață umedă și sticloasă care-și strecura degetele de ghiață pe sub gulerul mantalei. Intrând în clădirea plină de igrasie abia ajunse la patul său etajat după ce se împiedică de două valize. Se urcă în pat prăbușindu-se într-un vis greu în care-i apăru imaginea unei case boierești cu grădină luminată de un felinar la poartă, imagine pe care o înlătură cu un singur gest intrând în casă direct prin zid desfăcându-se precum o cortină dinaintea unei săli de teatru. În casă tocmai intrau pe scări niște bolșevici cu uniformele pline de noroi și baionetele la puștile lungi, urcând repede pe scări. Colonelul întinse mâna spre unul dintre ei, încercând să-l apuce de picior să-i împiedice să urce, pentru că era sigur că bolșevicii sunt acolo să-i omoare soția și copii. Dar cum întinse mâna, bolșevicii pășiră prin mâna lui ca printr-un fum încremenit. În vis strigătele colonelului pocneau ca niște pungi sub apă. Iar sus în dormitor deja se auziră împușcăturile și colonelul încercând să urce se trezi întins pe o piatră unde trebuia să-și aștepte sentința la moarte prin aruncare în prăpastie, dar cum își aștepta soarta dintr-o oglindă se ivi soția sa mângâindu-i ceafa cu degetele pline de sânge. Colonelul tresări prin somn, simțind mâna aspră și rece a soției în vis, dar când deschise ochii o văzu lângă patul etajat pe baroneasă retrăgându-și delicat mâna, tresărind când colonelul gemu prin somn.

— Domnule colonel, trebuie să vă vorbesc. Veniți cu mine, nu pot să vorbesc aici, zise baroneasa repede dar pe un ton blând irezistibil. Colonelul își ridică capul greu din pat încă umed de imaginile din vis, trase aer în piet să revină la realitate și o urmă pe baroneasă, dar după ce ieși din azil o umbră îl izbi în cap cu o cărămidă. O altă umbră îl lovi cu piciorul în figură tocmai când voia să se ridice, ajungând în spatele lui strangulându-l cu o funie udă. Baroneasa țipă ascuțit îngrozită. În azil toată lumea asculta zgomotele înfundate de-afară, fiecare sub pătura lui. Ilmet apăru desprinzându-se din întuneric înaintând ca un butoi de grăsime aproape rostogolindu-se. Când ajunse în fața colonelului îl izbi cu un box  în figură, făcându-l să sângereze.

— Cinci mii de lire… Cinci mii de lire, zise Ilmet arătând cele cinci degete de la o mână, în trei zile, șuieră turcul izbindu-l încă o dată, făcându-i semn celui care-l strangula pe colonel să lase strânsoarea mai moale să audă ce spune…

— Dacă mă mai lovești o singură dată, te omor…. zise colonelul cu fața vânătă umflată de strânsoare.  Sunt aristro…

— Ce-a zis?

— A zis că te omoară dacă-l mai lovești o dată, traduse un turc apărând în lumină cu fața acoperită de o cârpă.

Ilmet îl izbi încă odată cu sete.

— Ai trei zile să-mi aduci banii. Trei zile, spuse turcul sclipind din doi dinți din dantură îmbrăcați în aur.  

— Antal a zis să-l omorâm, zise turcul din spatele colonelului controlând funia udă care-i strangula gâtul.

— Eu sunt șeful aici, zise Ilmet privindu-l cu ură. Nu fratele meu. E cartierul meu. Aici eu hotărăsc cine moare și cine trăiește. Ăsta va trăi să-mi aducă banii. După aia poate muri. Poți să faci ce vrei cu el.

— Și dacă nu-i aduce?

— Luați-i copilul, zise Ilmet, arătând spre femeie.

Un turc păși printre paturile etajate din azil. Toți se făceau că dorm, deși toată lumea auzise ce îndură colonelul…, dar nimeni nu îndrăznise să intervină, în afară de un prinț, pe care tatăl lui îl opri, apucându-l de pijama.

— N-ai ce să faci.

— Dar trebuie să facem ceva, îi șopti prințul speriat. Suntem români, trebuie să-l ajutăm.

— Nu putem face nimic, șopti tatăl, cu fruntea plină de transpirație și fața desfigurată de emoție, încercând să-și ascundă fiul după paturi.

— Domnule colonel, zise baroneasa când rămaseră singuri în ușa azilului, apucându-i capul însângerat de lovituri, vă rog să mă iertați, vă rog să mă ajutați, spuse rugător, înțelegând în ce situație paradoxală era. Nu am pe nimeni aici. Iertați-mă! Numai dumneavoastră puteți să mă ajutați, zise, și disperarea îi mări ochii cât farfuriile de ceai. Aduceți-mi copilul înapoi. O să încerc să strâng banii ăștia, cinci mii de lire.

Colonelul se ridică cu greu, scuipând o șuviță de sânge. Zorii îl găsiră în port, pe o plajă plină de pietre. Intră în apă, îmbrăcat cu mantaua, spălându-se pe față de sânge. Când ridică capul din apă, soarele deja se ridicase pe cer de-o suliță.

În restaurant era o atmosferă diafană, datorită narghilelor de la mese. În fundul restaurantului, pe o scenă obosită, un pianist negru lălăia un blues, un cântec trist pe care nu-l asculta nimeni. Barul era plin de mușterii așteptând, cu damele aproape, o masă liberă. Chiar lângă scenă, la o masă, Ilmet se tăvălea pe un fotoliu larg cât o canapea, cu două noi prostituate; deodată îl văzu pe colonel intrând în local, înaintând ferm, în pas cadențat, ca la un marș, și, cum se apropia colonelul, toată lumea se dădea la o parte, făcându-i loc, pentru că mergea, de fapt, puternic ca o tanchetă. Ajungând în apropierea lui Ilmet, colonelul numără cu atenție distanța, în gând, ca și când ar fi pășit în fața lui însuși – unu, doi, trei, patru, cinci – și, când zise cinci, ridicase deja brațul înarmat, ochind atent înspre urechea dreaptă a lui Ilmet, ținându-și respirația.

Ilmet dădu pe gât un pahar de vin, apoi îl puse deoparte:

— Ai adus banii?, îl întrebă Ilmet, căutând un șervețel pe masa plină de resturi, dar, când ridică privirea, văzu brațul întins al colonelului, cu un revolver în mână, pe care îl ținea cam într-o parte; de asta chiar zâmbi, crezând că este o glumă, dar colonelul trase, izbindu-l pe turc exact în centrul frunții, aruncându-i un jet de creieri și sânge din ceafă, iar toată sala țipă isteric când se întoarse colonelul. Privind o femeie de la bar, înmărmurită, cu o geantă strălucitoare, împodobită cu paiete, în mâna tremurândă, o întrebă:

— Cum se spune în turcește „copil român”?

— Romanyalı çocuk, zise femeia cu bărbia împietrită, căreia șocul îi aduse întrebarea în minte abia după câteva clipe.

— Romanyalı çocuk, zise colonelul, dar nimeni nu mișcă în sală… un chelner răsturnă paharele, încercând să se apere de revolverul din mâna colonelului, barându-l din cot…

— Romanyalı çocuk, tună a doua oară colonelul, și toată sala se grăbi să-i arate înspre colțul restaurantului. Fiecare întindea degetul către acel loc. După o perdea din colț, colonelul găsi copilul baronesei. Apucându-l de mână, ieși în stradă, la lumină, trăgând în piept aer proaspăt, numai că afară burnița fin, ca și cum ploaia s-ar fi transformat într-o ceață atât de diafană, încât arborii de pe marginea străzii pietruite se iveau precum catargele unor vase naufragiate, de parcă strada chiar atunci ar fi înaintat ca o corabie printre stâncile unui nou continent ivit din aburul mării.

de Cristian Biru

Fotografie de Cristian Biru

.