Femeia și mărul

Vă oferim o nouă povestire din volumul de povești, povestiri și schițe, „Vinerea stacojie”, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură

Povestea femeii care mânca un măr

A ieșit din gară, a privit pe deasupra mulțimii, fără țintă, și-a privit ceasul, după care s-a așezat pe o bancă. Era a treia, din dreapta, după poziția băncilor din fața gării. Celelalte erau ocupate. Aștepta pe cineva? Posibil. Și-a trecut un picior peste celălalt, și-a tras fusta scurtă, scurtă de tot, nu acoperea nimic, chiar dacă făcea efort, a renunțat, și-a lipit pulpele regulamentar. Bărbații din preajmă o priveau. Și taximetriștii au coborât geamurile și se uitau întrebîndu-se dacă nu ar putea să îi fie de ajutor, să o ducă la vreo adresă. Nu părea interesată.

Adevărul e că femeia emana o sexualitate atât de puternică, încât toți bărbații au devenit neliniștiți. Cîțiva i-au făcut poze cu telefonul, dar nu ca și cum ar fotografia-o pe ea, ci ca și cum ar fi imortalizat peisajul. Dar peisajul se concentra pe ea, ea era miezul fierbinte. Din primul tramvai care a oprit în gară au coborât toți bărbații, tramvaiul a plecat mai departe ducând cele câteva femei care erau în interior. Următorul tramvai s-a oprit de tot pe linie, au coborât toți bărbații, inclusiv vatmanul. Cele câteva femei care erau în interior au plecat pe jos, bombănind. Doi polițiști au coborât dintr-o mașină, să vadă de ce s-au adunat atîția oameni la un loc și au rămas și ei să o privească pe femeia care își studia chipul într-o oglinjoară, neatentă la ceea ce se întâmpla în jurul ei. Oare ce vedea în oglinjoară ?, s-au întrebat cu toții. 

Un miting de protest, pe o temă destul de confuză, ceva cu apărarea drepturilor animalelor de a avea un habitat securizat, a eșuat în dreptul ei. Bărbații s-au oprit, alăturându-se celorlalți care gravitau în raza ei de acțiune. O echipă de la o televiziune, care însoțea participanții la miting, a oprit și a început o transmisie de la fața locului. Sexualitatea emanată de femeia care tocmai își studia pleoapele și sprîncenele se transmitea acum până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Internetul preluase transmisia, serverele erau fierbinți, fierbinți.

Un polițist a simțit nevoia să intervină, lucrurile nu păreau foarte clare. De asta cei din față au putut auzi următorul dialog:

- Bună dimineața. Puteți să îmi spuneți de ce ați oprit în acest loc?

- E interzis cumva? Nu am văzut niciun semn, nici măcar vopsit proaspăt,

cum se mai întâmplă să descoperi pe băncile din parc.  

- Nu, nu este interzis, numai că primăvara ...

- Dar acum nu este primăvară, domnule polițist.

- Da, aveți dreptate, însă multe lucruri nu mai sunt la locul lor. E o oarecare

confuzie de când cu încălzirea globală.

Polițistul s-a retras jenat de propriul curaj. Privirile bărbaților din preajmă erau, însă, reprobatoare. Femeia a privit peste mulțimea din jur până departe, era limpede că nu vedea decât propriul gând.

Cei din rândul doi au auzit însă aproximativ dialogul, a trebuit să și-l reproducă unul, altuia, fără să aibă certitudinea că lucrurile s-au desfășurat chiar așa:

- Bună ziua! Vă rog să îmi prezentați un act de identitate. Sunt câteva

lucruri care trebuie limpezite.

Femeia i-a arătat podul palmei, polițistul a privit atent, privirea s-a prelins de-a lungul liniei vieții până a ajuns la margine.

Da, părea în ordine. Femeia era de pe lumea asta.

Cei din rândul trei și următoarele au auzit și au comentat dialogul după cât au reușit să înțeleagă, au intrat în joc, din plin, presupunerile:

- Bună seara! Pentru tulburarea neliniștii publice puteți fi condamnată la ani

grei de ... ! Bine, da, toți anii sunt grei. Aveți dreptate.

Mai multe murmure s-au auzit din mulțime, toate s-au adunat într-un șuvoi vocal care împinse nourii de deasupra gării spre catedrala din centru. Clopotele catedralei începu să bată singur, ritmic.

Eram de față, trebuie să spun și asta. Lângă mine era profesorul Gilbert și nu mai știu cum, care predă desenul tehnic la mai multe școli din oraș. Profesorul voia să inițieze o petiție împotriva acțiunilor poliției în spațiul public, era preocupat de propria neliniște, care trebuia respectată. Mai mulți bărbați l-au țistuit însă, femeia tocmai și-a scos telefonul mobil și a privit concentrată ecranul, cu degetele ei lungi a mângîiat ecranul minuscul, ca și cum ar fi desenat niște raze de soare.

În acesta timp un senator, care trecuse prin zonă, intrigat de aglomerația de pe stradă, fără să oprească însă, pentru că nu agrea adunările spontane, i se păreau ostile, a ridicat problema în Senat:

- Domnilor, se constată o ridicare a nivelului sexualității în societate până la

cote alarmante. Chiar acum când eu vă spun asta, în preajma noastră există mult potențial erotic care se manifestă dezordonat, necontrolat. De asta eu propun...

Un alt senator, din opoziție, i-a strigat în față:

- Dar sexualitatea este axa pe care evoluează lumea noastră, nu cred că...

Cum să vrei să impozitezi așa ceva? Rușine!

Alt senator, independent ideologic dar globalist convins, a intervenit:

- Planetele se rotesc una în jurul alteia fiindcă se iubesc. A spus asta și Copernic.

Între timp a mai oprit un tren. Câteva zeci de bărbați dar și femei s-au adunat, împingându-i pe cei din față care opuneau o oarecare rezistență. Au mai apărut două care de reportaj care începură să transmită de la fața locului. Unul dintre care transmitea în direct, altul înregistra, pentru a transmite mai târziu. Își făcură apariția câteva corturi, din ele puteai să îți procuri sandvișuri cu carne de pui, cu carne de vită sau chiftele din legume. S-au creat deja câteva cozi, lumea saliva. Puteai să cumperi și steaguri, erau o mulțime, semnificația lor era incertă. Lumea le cumpăra însă din rațiuni greu de precizat.

Profesorul de desen tehnic Gilbert (și nu mai știu cum) s-a oferit să stea la rând pentru câteva sandvișuri. Eventual să ia și câte o bere? Pentru mine nu, am spus. Și nu voiam sandvișuri, ci chiftele  de legume, cu sos de maioneză și muștar. Câte? Patru.   

În timpul acesta femeia își descheiase un nasture la bluză și își potrivise cupele sutienului. Nu părea foarte interesată de mulțimea din jur, a scos un măr din care mușcă fără grabă. Mușcătura se profilă pe mărul roșu ca o rană care se bucura de contactul cu lumina soarelui. Căldura adunată în fruct se împrăștia din nou, liberă.

Un aparat de radio, dintr-o mașină parcată mai la marginea străzii, anunța că în Paris a fost un atentat, cîțiva morți. Păcat. Din mai multe piepturi din mulțime se auziră niște oftaturi. Apoi, același aparat de radio anunță faptul că la graniță au fost depistați doi traficanți de limbi de privighetori, care duceau marfa din România undeva în Europa. Nu am înțeles care era destinația din cauza vocilor dezaprobatoare.

Între timp au mai sosit câteva trenuri în gară, mulțimea se aduna, aproape că nu mai exista spațiu de manevră, totul părea acum o procesiune religioasă al unui cult încă nedefinit.

Femeia mușca mai departe din măr, bucăți mici, limba apuca picăturile dulci de pe buze și le ducea pe cerul gurii. Era un spectacol de arome și miresme.

Un batalion de soldați, care trecea spre o aplicație complicată în niște poligoane din marginea orașului, opri și se alătură mulțimii. Comandantul, un individ gros și crăcănat, încălțat în cizme scurte, cu multe blacheuri, dădu comenzi ferme, soldații se împrăștiară în mulțime. Nu era clar dacă trebuiau să asigure ordinea, sau intrau și ei în peisajul puternic erotizat din piață. Posibil, și una și alta. Oricum, neliniștea se amplificase.

Profesorul de desen tehnic, Gilberto (și nu mai știu cum), a ieșit din rând triumfător cu două casolete de carton, în una erau chiftele de legume cu sos de maioneză și muștar, comandate pentru mine. Le-am mestecat îndelung, păstrând un ritm al aerului care intra și ieșea din plămânii noștri, improvizînd în colectiv, parcă un Bolero marca Ravel, varianta clasică. În minte îmi rămăsese, totuși, varianta dirijată de Sergiu Celibidache, la Viena. Mișcările vioaie ale dirijorului păreau să fie parte dintr-un spectacol în sine, dincolo de muzică.

Femeia alegea cu limba sîmburii de măr, din jumătatea pe care tocmai se pregătea să o foarfece cu dinții. Sîmburii păreau pe limba ei buburuze negre gata să își ia zborul. Și chiar își luau zborul, își alegeau partea lor de cer.  

Un alai al unui circ italian, care tocmai trecea promovîndu-și viitoarele spectacole, a oprit la vederea acestei adunări umane impresionante. Neliniștea îi cuprinse și pe arlechinii care își făceau numărul pe o platformă mobilă. Unul sări pe trotuar, evaluă situația și se apropie de femeia care mesteca visătoare o nouă mușcătură din măr. Aceasta îl observă și în ochi i se aprinse un zâmbet care i se întinse apoi pe față.

Deși nu avea nimic pe cap, comediantul costumat în arlechin, făcu o reverență și din aer prinse o pălărie care apăru de niciunde. Alt comediant, costumat tot în arlechin, colorat pe obraz cam la fel, chelios, dar cu un smoc de păr lipit aiurea pe cap, se apropie de primul și îi spuse: - Cinetto, fără pălărie! I-o smulse din mână, făcu un gest ferm și pălăria dispăru. Numai că arlechinul numit Cinetto nu se astâmpără și în fața femeii făcu o altă plecăciune și din aer culese altă pălărie, roșie de astă dată. Celălalt nu se lăsă însă și spuse iarăși reproșându-i: - Cinetto, fără pălărie! Și i-o smulse din nou și pălăria dispăru. Astfel apărură și dispărură pălării nenumărate, verzi, roșii, galbene, negre, țuguiate, plate, mari, mici, uriașe...! Lumea aplauda după fiecare apariție și dispariție a pălăriilor. Femeia nu aplaudă, dar urmărea spectacolul cu un licăr în ochi. Își mișcă pulpele, schimbînd picioarele puse unul peste altul, neliniștea trecu ca un frison din nou prin mulțime. Viața provoca viața. Chiar și comediantul Cinetto rămase cu pălăria în aer.

Apoi profesorul de desen tehnic, Gilbert și nu mai știu cum, își cumpără două stegulețe și începu să le fluture în aer. Era destul de caraghios, cravata îi ieșise de sub vestonul lucios și flutura și ea ca un steag. Albastru.

Cinetto se enervă pe celălalt arlechin, care îi tot fura pălăriile, așa că începu să i le îndese pe cap, în timp ce acesta chirăia și încerca să se apere. Începură să își care pumni de-adevăratelea. Unuia dintre ei îi curgea sânge din ureche, celuilalt, beteală. Și deși s-au urcat pe platforma mobilă, continuau să își care pumni. Lumea aplaudă.

Femeia mușcă din jumătatea de măr eliberată de sîmburi. Și asta exact când în Irak a fost spulberat cu o bombă purtată de o dronă generalul iranian Soleimani. Vor fi urmări, spuse un șofer de taxi, cu aerul că văzuse multe din astea la viața lui. Nu a mai detaliat care vor fi urmările, tocmai era chemat prin stație la un client. 

Comandantul batalionului, individul gros și crăcănat, dădu brusc semnalul de adunare și soldații se aliniară după o logică numai de ei știută. Și începură să cânte, îndepărtîndu-se, ca și cum ar fi reluat un cântec dar și un marș întrerupte cândva: „Oh, I comme from Alabama,/ With my banjo on my knee,/ And Iꞌm going to Louisiana,/ My Susana for to see...”  

În timp ce femeia mesteca, cu ochii pierduți în sine, o altă bucățică de măr, incendiile se întindeau violent în Australia. Neliniștea globală însoțea încălzirea globală.

Când își adună cu limba o firimitură de măr de pe buze și o împinse spre dinți, un avion al companiei aeriene Airlines se prăbuși cu tot cu cele o sută șaptezeci și șase de persoane de la bord. Nu a supraviețuit nimeni. Un oftat se ridică din piepturile celor prezenți în piața din fața gării, exact în momentul în care femeia își îndreptă bustul opozant și căută un coș în care să lepede cotorul minuscul de măr. Genunchii ei foșneau ca bancnotele noi aduse de la tipar și puse agresiv în circulație. Cumpărau ceva?

Un polițist scoase chitanțierul ca să amendeze, totuși, pe cineva, însă nimeni nu avea chef să răspundă solicitării acestuia. Cineva îi spuse că nu trebuie să se mai agite atâta, cel mai bine ar fi să îl amendeze pe Dumnezeu și gata.

Dacă vrei să te afirmi, pornești de la vîrf.

Dar unde îl găsesc pe Dumnezeu?, întrebă polițistul.

Oriunde, îi răspunse cel care îl provocase.

De asta polițistul se îndreptă spre femeia care își așeza fusta strîmtă pe șolduri, presându-și partea ușor bombată de sub burta abia pronunțată.

Știți cumva unde este Dumnezeu?, o întrebă polițistul pe femeie.

Nu, îi răspunse aceasta, Dumnezeu este fiecare dintre noi, din câte știu. Părea un răspuns de bigotă.

          A-ha, deci pot să amendez pe oricare de aici, că tot pe El îL amendez ?

          Posibil, spuse femeia. Pare logic.

          În acest caz, te amendez pe tine. Să nu te superi pentru asta. Sunt în exercițiul funcțiunii.

A, nu, spuse femeia, nu mă supăr. Și Dumnezeu este în exercițiul funcțiunii. Tot timpul. Pare a fi o soluție logică. Numai că trebuie să motivezi acest lucru. O amendă are nevoie de o motivație serioasă.

Pentru un viol colectiv, de exemplu. Pentru violarea acestor bărbați care nu au nicio putere de apărare. Frumusețea e o capcană. Sexualitatea publică e fără nicio explicație legală, în codurile noastre nu există nicio prevedere care să justifice atacurile susținute ale frumuseții femeii asupra vulnerabilității masculine. Punct. Și începu să scrie procesul verbal.

          Lumea începu să se împrăștie.

Al doilea polițist: Cred că ar trebui să reții și cîțiva martori, pentru justețe. Să semneze procesul verbal. Și să treci neapărat faptul că a mâncat un măr, mușcătură cu mușcătură, în timp ce vulcanul Popocatepetl a erupt pentru a treia oară în decurs de o săptămână.

          Al treilea polițist, apărut între timp: Poți să scrii acolo și faptul că arde, în acest timp, depozitul de lînă de la marginea orașului. E bine ca lucrurile acestea, deși neplăcute, să rămână consemnate undeva.

          Primul polițist: A fost pus de cineva focul sau e accidental?

          Al treilea polițist: Deocamdată nu e stabilit.

          Primul polițist: A-ha!

Și în timp ce mă îndreptam spre casă mi-am amintit brusc că nu i-am plătit profesorului Gilbert cele patru chiftele de legume, cu sos de maioneză și muștar, pe care le cumpărase pentru mine.

de Adrian Alui Gheorghe