Fragment de roman

Marius-Albert Neguț ne-a oferit un fragment dintr-un roman în lucru.

Iunie - Iulie 1942

După eșecul primului asediu, frontul Crimeii devenise un abator. Începând cu decembrie 1941, sovieticii debarcaseră în Peninsula Kerci, iar ofensiva lor amenința să arunce trupele aliate în mare. Intervenția românească, disperată și sângeroasă, reușise să stabilizeze linia frontului, dar prețul fusese uriaș.

Întreaga iarnă a lui '42, Divizia a 18-a Infanterie - în componența căreia intra și Compania de Mitraliori unde serveau Lisandru, Victor, Șișu și Manole - curățase resturile armatei roșii care mai rezistau în Crimeea, strângând din nou lațul asupra Sevastopolului. Efectivele diviziei se subțiaseră continuu, întăririle primite din țară neputând ține ritmul cu pierderile.

Mitraliorii fuseseră antrenați în încleștările din martie, aprilie și mai, când sovieticii lansaseră atacuri repetate pentru a recupera terenul pierdut. La cârma companiei se perindaseră o serie de comandanți în căutare de decorații, care, cum le primiseră, cum dispăruseră ca măgarii în ceață. Lisandru, forțat de situație, devenise, de facto, liderul companiei, deși oficial rămăsese doar un sergent.

De vreo lună, luptele se mai răriseră. Trupele germano-române reușiseră să cucerească integral Peninsula Kerci, oprind afluxul soldaților sovietici spre Crimeea. Totuși, plecarea acasă, care se tot promitea oamenilor pentru a le ridica moralul slăbit, fusese amânată din nou până după cucerirea Sevastopolului, care urma să fie asediat iarăși.

Lisandru auzise că Sevastopolul era considerat cea mai puternică fortăreață din lume, de necucerit, datorită fortificațiilor sale masive și configurației naturale a terenului. Bateriile de coastă, dispuse strategic de la Balaklava până la capul Chersones și în zona Văii Kacea, făceau din oraș un punct de rezistență formidabil.

Pentru sergent și oamenii lui, greul era departe de a se termina. După câteva săptămâni de relativă liniște, în care ambele părți se menținuseră în defensivă, era clar că se apropie un nou val de confruntări. Dat fiind că sovieticii își consolidaseră pozițiile, exploatând superioritatea navală pentru a aduce întăriri și provizii, bătăliile urmau să fie și mai crâncene.

În mințile soldaților se strecurase îndoiala: dacă nu reușiseră să cucerească Sevastopolul la primul asediu, când sovieticii erau mai slabi și mai puțin pregătiți, ce șanse aveau acum, când rândurile inamicului se refăcuseră, iar apărarea lor se întărise? Această teamă umbrea și fruntea lui Lisandru în dimineața de iunie în care aștepta ordine, în fruntea oamenilor săi.

— Cât dracu' se mai câcâie? mormăi el, sâcâit de soarele care ardea deja, în ciuda orei matinale.

— Lasă, dom' sergent, că mai bine aici, decât...

Victor se opri din vorbă. Grupul ofițerilor strânși în jurul unei șenilete Malaxa, pe capota căreia desfășuraseră o hartă, se risipi, iar comandanții se îndreptară fiecare spre trupele din subordine.

— Băieți, e groasă! se adresă companiei locotenentul Dinică, un bucureștean care se trăgea din os boieresc și care venise însoțit de slugi. Huzurul s-a încheiat! Cât voi trăgeați la aghioase, Corpul 54 de Armată Germană a avansat până la marginea de nord-est a Sevastopolului. Oricât am vrea să tragem chiulul în continuare, aliații au trimis vorbă că le e dor de noi... Care râzi, mă?! se întrerupse, căutând cu privirea impertinentul care scăpase un chicotit.

Locotenentul Dinică nu se putea abține să nu-și ironizeze oamenii, deși știa prea bine că, în ultima vreme, aceștia numai de somn nu avuseseră parte. De o săptămână artileria germană scuipa continuu proiectile spre pozițiile sovieticilor, în timp ce aviația roia deasupra lor, lansând bombe care cutremurau pământul. Trupele române înaintaseră zilnic, uneori chiar 20-30 de kilometri, pe o căldură toridă care le testa limitele.

Șișu, care se considera bucureștean get-beget chiar dacă nu era, gusta din plin zeflemeaua ofițerului, care, de altfel, nu glumea cu răutate. În sfârșit, după un șir de comandanți netrebnici, care își zvârleau oamenii în toate luptele strict pentru gloria personală, aveau și ei un comandant care știa să se și fofileze la nevoie, reușind, astfel, să-și protejeze oamenii oricum greu încercați.

Nereușind să-l găsească pe cel ce râsese, locotenentul continuă:

— Vom porni în câteva minute și vom avansa în coloană: tancurile în față, autoblindatele în spate. Mitraliorii, la nevoie, vor coborî din vehicule și vor acoperi flancurile cu mitraliere ușoare.

            Vom traversa râul Belbek și vom înainta pe direcția Sevastopol, până când îi vom ajunge din urmă pe nemți! Ca niște aliați viteji ce suntem, ne vom alătura lor și, după pupăturile de rigoare, vom cuceri, în surle și trâmbițe, Sevastopolul! S-a-nțeles?

            — Da, domnule locotenent!

            — Și-atunci, ce stați? Cu Dumnezeu înainte!

            — Amin! scăpă Victor, stârnind zâmbetul ofițerului.

            În uruit de motoare, coloana se puse în mișcare. Spre orele prânzului, ajunseră la podul mobil pe care trebuiau să traverseze râul Belbek. Lisandru fu însărcinat să-și poziționeze mitraliorii în așa fel încât să poată proteja înaintarea coloanei. Nu-i fu greu să găsească două înălțimi pe care să-și dispună oamenii, căci relieful deluros, deși împânzit de cratere, făcea ca terenul să fie propice supravegherii.

            Din poziția lui, Victor mătură cu privirea colinele, socotind că nu vor avea surprize. De jur împrejurul lui moartea cosise viața cu atâta osârdie, încât până și unui șobolan i-ar fi fost greu să supraviețuiască, darămite unui om. Pământul, ciuruit de bombe, era pârjolit, iar din copaci mai rămăseseră doar cioturi carbonizate. Corbii ciuguleau din stârvuri, croncănind asurzitor în timp ce se încăierau pe rămășițele care răspândeau miasme insuportabile.

            Oare Dumnezeu vrea să stârpească viața pe pământ? se întrebă Victor, incapabil să înțeleagă ce alt motiv ar fi putut avea Cel de Sus pentru a dărui oamenilor o asemenea putere de distrugere. Pretutindeni, în loc de verdele ierbii, zărea doar tranșee și garduri din sârmă ghimpată înțesate de morți. Și totuși, în loc să-i plângă pe cei duși, în sinea lui se trezi mulțumind cerului că alții fuseseră cei care sângeraseră pe acel pământ blestemat.

de Marius-Albert Neguț