Fragment de roman

Marius-Albert Neguț ne-a oferit un fragment dintr-un roman în lucru intitulat „Contrasens”.

*

Februarie 2022 

Freamătul mall-ului – o fuziune vagă de ritmuri pop, pași răsunând în ecou pe podeaua lucioasă și voci înăbușite de materialul textil al măștilor – ar fi trebuit să o liniștească, dar era doar un fundal steril pentru gândurile care o chinuiau.

Din exterior, părea doar o altă clientă fără o destinație clară, venită să-și omoare timpul. Era genul de femeie după care întorceai capul: înaltă, cu o eleganță naturală, postură impecabilă și trăsături fine, aproape sculpturale. Părul negru îi cădea greu peste umerii acoperiți de un trenci bej, strâns ferm în talie, iar jumătatea inferioară a feței îi era ascunsă sub o mască FFP2 neagră. O privire mai atentă destrăma însă această iluzie a relaxării. Fără să-și dea seama, ținea pumnii strânși, de parcă i-ar fi fost teamă că va fi atacată din senin, iar ochii ei căprui scotoceau prin mulțime, evaluând în grabă siluetele celorlalte femei.

În fluxul continuu de adolescenți zgomotoși, cupluri grăbite și familii agitate, ea căuta ceva anume.

Privirea i se opri pe o femeie cu părul strâns într-un coc neglijent, a cărei rochie largă din bumbac nu lăsa loc de interpretări: era probabil în luna a patra sau a cincea de sarcină. Așezată pe o canapea circulară lângă cafeneaua de la primul etaj, necunoscuta își coborâse masca sub bărbie și sorbea dintr-un ceai cu gheață, oftând în timp ce își masa o gleznă. Părea obosită, blândă și, cel mai important, abordabilă. Nu era înconjurată de prietene gălăgioase și nici nu avea vreun soț protector prin preajmă.

Tânăra în trenci trase aer în piept, încercând să-și domolească pulsul care îi zvâcnea nebunește în tâmple. Traversă coridorul principal cu pași măsurați și se opri chiar lângă canapeaua femeii. Ezită câteva clipe, fără să fie observată, neștiind cum să o abordeze. Își simți obrajii arzând de rușine. Din fire era o ființă rațională, or ceea ce se pregătea să facă era exact contrariul. O voce îi cerea imperativ să se întoarcă și să plece acasă, în timp ce o alta îi repeta că nu are altă soluție.

Se așeză la un capăt al canapelei, își trase masca sub bărbie și se întoarse spre gravidă. Inspiră adânc.

— Scuzați-mă... începu ea, uimită de propria voce, surprinzător de limpede. Știu că ceea ce urmează să vă rog o să sune complet nebunește, dar...

Femeia întoarse capul, curioasă, cu un surâs abia schițat pe buze.

— ...vă rog, ați putea să faceți un test de sarcină pentru mine? Am unul chiar aici, în geantă.

Zâmbetul necunoscutei îngheță instantaneu. Clipi des, neînțelegând dacă era victima unei farse sau dacă privea o persoană cu probleme psihice. Se trase instinctiv înapoi, strângându-și poșeta la piept.

— Poftim?! îngăimă ea, privind-o cu un amestec de șoc și teamă. Ce tâmpenie! De ce?

Clara ridică o mână într-un gest defensiv și rosti, cu gura uscată:

— Vă rog, nu vă speriați. Nu sunt nebună! Doar că... nu văd altă soluție... Cum să vă explic... m-ați putea ajuta să-mi salvez soțul.

Gravida o privi precaută, apoi privi coridorul, în căutarea unui agent de pază.

— Să-ți salvezi soțul cu un test de sarcină? întrebă ea. Cine ești?

— Sunt Clara... și sunt disperată...

— Văd asta, dar nu e treaba mea!

Necunoscuta dădu să se ridice, dar Clara întinse mâna, fără să o atingă, într-o ultimă încercare de a o opri.

Extrase rapid din buzunarul trenciului un portofel subțire, din piele întoarsă, de unde scoase trei bancnote de cinci sute de lei și cutia intactă a unui test de sarcină. Le așeză pe masa de sticlă dintre ele.

— Durează trei minute. Intrați la toaletă, așteptați să apară cele două linii, luați banii și ne despărțim pentru totdeauna. Nu veți face niciun rău, ba dimpotrivă.

Viitoarea mamă privi lung bancnotele. Buza inferioară îi tremură imperceptibil. Lăsă ceașca de ceai din mână. O mie cinci sute de lei pentru trei minute în cabina unei toalete. Copilul îi apăsa oricum pe vezică... Putea să cumpere căruciorul pe care-l admirase mai devreme. Tentația era mare; până la urmă, era vorba doar de un simplu test de sarcină...

Aruncă o privire fugară în stânga și-n dreapta, asigurându-se că nimeni nu acorda atenție micii lor tranzacții. Mall-ul își vedea netulburat de viață. Cu mișcări iuți, îndesă banii și testul în poșeta ei voluminoasă.

— Toaletele sunt chiar după colț, murmură ea, ridicându-se greoi de pe canapea. Să nu te miști de aici.

Clara încuviință în tăcere, simțind cum i se pune un nod în gât. Urmări cu privirea mersul legănat al femeii până când aceasta dispăru pe coridorul slab luminat ce ducea spre toalete. Trei minute. O sută optzeci de secunde. Își împreună mâinile în poală, strângându-le până la durere. Timpul părea să fi căpătat o consistență vâscoasă. Deodată, muzica din mall i se păru asurzitoare, iar râsul unui adolescent din apropiere o făcu să tresară. Dacă femeia se răzgândea și dispărea pe o altă ieșire? Fiecare secundă scursă îi adâncea angoasa.

Își coborî privirea spre cadranul ceasului de la încheietură. Acul subțire al secundarului părea să se învârtă prin melasă. Își trecu vârful limbii peste buzele uscate, simțind gustul vag al rujului aplicat de dimineață. Un spasm brusc îi strânse stomacul, urmat de un val de greață, stârnit de mirosul de clor care se amesteca respingător cu aroma de cafea prăjită. Mintea ei raționaliză senzația și o expedie senzația instantaneu: reacție vagală de la stres și tahicardie. Era pe cale să comită un act nebunesc, inima îi bătea să-i spargă pieptul, așa că era perfect logic să i se întoarcă stomacul pe dos. Refuză să acorde o secundă în plus acestui disconfort fizic, închizând orice analiză. Avea lucruri mai importante de făcut.

Aerul condiționat îi provoca frisoane. În capul ei, râsetele, zgomotul râșniței din cafenea, clinchetul ceștilor, anunțurile din difuzoare se transformaseră într-un vuiet surd, ca de cascadă.

Două minute și patruzeci de secunde.

Strânse pumnii atât de tare, încât unghiile îi intrară în palme. Dacă, în loc să facă testul, femeia chemase poliția?

Când să se panicheze de-a binelea, o văzu.

Silueta tinerei, rotunjită de sarcină, reapăru de după colțul coridorului. Pășea mult mai repede acum, fără ezitarea de dinainte. Ținea capul ușor aplecat și privirea fixată în pământ, de parcă ar fi încercat din răsputeri să devină invizibilă.

Ajunsă în dreptul măsuței de sticlă, nu se mai așeză. Rămase în picioare, dominând-o pe Clara. Respirația ei era superficială și grăbită, iar blândețea de mai devreme îi dispăruse complet de pe chip, lăsând loc unei expresii de repulsie amestecată cu vinovăție. Deschise poșeta, băgă mâna înăuntru și extrase testul învelit sumar într-un șervețel alb, smuls probabil dintr-un dozator al toaletei.

— Poftim, șopti ea precipitat.

Îi întinse testul cu o mișcare scurtă, de parcă obiectul din plastic i-ar fi fript degetele.

— E pozitiv, da? vru să se asigure Clara.

— Tu ce crezi? Sper că știi ce faci... spuse gravida. Nu e treaba mea să judec, dar asta nu e calea potrivită pentru a păstra un bărbat!

Clara nu răspunse. Nu mai avea ochi pentru femeia indignată din fața ei și nici pentru forfota din jur. Întinse mâna și apucă șervețelul. Îl desfăcu – în mica fereastră, pe fondul alb-gălbui, străluceau două linii roșii, groase, clare, indubitabile.

Un val de ușurare o lăsă fără aer pentru o clipă. Închise ochii și se gândi cum să procedeze mai departe. Când îi deschise la loc, gravida dispăruse deja în mulțimea de cumpărători.

Clara înfășură la loc testul, îl strânse în pumn și îl lăsă să alunece adânc în buzunarul trenciului, protejându-l de parcă ar fi fost cel mai prețios lucru din lume. Se ridică, netezindu-și hainele cu o mișcare redevenită sigură. Nu mai era o femeie lipsită de speranță. Mai avea o șansă.

*

Bărbatul stătea nemișcat în fotoliul din living, cu privirea pironită pe peretele gol. Lumina palidă a după-amiezii îi decupa trăsăturile aspre, accentuându-i cearcănele adânci, vineții, ca de bolnav. Părea un om în putere îmbătrânit brusc, înghițit de un pulover cu câteva numere mai mare. Nu făcea niciun gest. Mâinile îi zăceau inerte pe brațele fotoliului, iar singurul lucru care spărgea nemișcarea din cameră era lumina intermitentă a televizorului dat pe mut. Pe ecran, burtierele roșii se derulau frenetic sub imagini cu cerul luminat de explozii și coloane interminabile de mașini. Era 26 februarie. Trecuseră abia două zile de când tancurile rusești sfâșiaseră liniștea țării vecine de la nord, aruncând o lume întreagă în haos. Pentru el, însă, acel infern abia început reprezenta singura destinație care mai avea sens.

Își trecu degetele lungi prin părul des, lăsându-l vâlvoi.

În dreapta sa, sprijinit de brațul fotoliului, zăcea un rucsac enorm, pătat și ros pe alocuri, dovada nenumăratelor drumeții montane din trecut. Chingile erau întinse la refuz, iar fermoarele abia rezistau, trădând efortul disperat cu care înghesuise înăuntru tot ceea ce crezuse că-i va fi vital acolo unde urma să plece: nu doar haine, ci și garouri tactice, feșe hemostatice, truse de traumă. Pe măsuța de cafea mai rămăseseră un stetoscop și câteva cutii de analgezice puternice.

Își privi mâinile fine, precise, antrenate ani la rând în săli de operație pentru a repara vieți, care atârnau acum complet neputincioase pe genunchi.

Deși ochii lui fixau tencuiala peretelui, nu vedea nici vopseaua lavabilă, nici lumina cenușie care se scurgea prin fereastră. Dincolo de ele, mintea îi proiecta o imagine dureros de clară.

O fetiță alerga prin iarbă, cu rochița fluturând, cu capul întors pentru a vedea dacă el o prinde din urmă. Râsul ei îi răsuna în urechi, în livingul pustiu. O prinse și inspiră adânc parfumul curat, de copil. Duse mânuțele ei calde la buze. O privi în ochi și se văzu așa cum îl vedea ea: un supererou cu puterea de a vindeca oameni.

Un supererou care fusese incapabil să înfăptuiască singurul miracol care ar fi contat...

Gândul îl lovi în plin. Nostalgia se transformă într-o fracțiune de secundă într-un dor atroce. O furie surdă îi inundă pieptul, îndreptată împotriva lumii întregi și, mai presus de toate, împotriva sa. Plânsul îl luă pe nepregătite, iar lacrimile începură să-i ude obrajii nerași.

Sunetul metalic al cheii răsucite în broasca ușii sparse liniștea apartamentului, smulgându-l din transă. Își frecă brutal obrajii cu mânecile puloverului, ștergând orice urmă de slăbiciune. Nu voia milă. Nu voia discuții lungi udate cu lacrimi și presărate cu alte rugăminți disperate. Decizia lui era luată, cimentată de o durere pe care nimeni altcineva nu o putea înțelege.

Ușa de la intrare se deschise și se închise cu un clic înfundat. Pașii răsunară pe parchetul din hol, lenți, ezitanți. Când apăru în tocul ușii, ochii ei îl căutară instinctiv, apoi coborâră inevitabil spre rucsacul de lângă fotoliu.

Clarei i se tăie respirația, de parcă abia acum, văzând rucsacul închis, și-ar fi dat seama că el chiar urma să plece.

— David... ai terminat de făcut bagajul, rosti ea cu greutate.

David se ridică din fotoliu. Evită să o privească direct în ochi.

— Plec, spuse el. Ucrainenii au nevoie de chirurgi. Am sunat la ambasadă... Spitalul din Cernăuți e deja copleșit, iar în curând...

— Te duci să mori, David, îl întrerupse ea, în șoaptă. Nu te duci să salvezi pe nimeni. Te duci pentru că nu mai suporți să trăiești și speri...

Întrezărind deznodământul, nu putu finaliza fraza.

David îi întoarse spatele. Făcu un pas spre masă și îndesă stetoscopul în rucsac cu o mișcare nervoasă.

— Acolo pot fi de folos, Clara, replică el, tăios. Mâinile astea mai pot repara ceva. Aici m-am transformat într-un robot care completează protocoale între două operații programate, cu prea mult timp liber... Aici nu mai e nimic pentru mine. E doar o liniște, ca de cavou, pe care nu o mai suport.

Cuvintele lui o loviră puternic. Aici, în apartamentul ăsta, era și ea... Știa că nu o rănise cu intenție, ci din durere, dar asta nu o opri să se simtă mică și neînsemnată.

Clara trase aer în piept. Pulsul îi acceleră necontrolat. Strânse în buzunar bucata de plastic. Era momentul. Dacă nu o făcea acum, îl pierdea pentru totdeauna.

— Te înșeli, rosti ea, cu o fermitate care îl făcu pe David să se oprească din mișcare și să ridice, în sfârșit, privirea spre ea.

— Te înșeli, repetă Clara, apropiindu-se de el. Mai e ceva.

Scoase mâna din buzunar. Descleștă pumnul și îi arătă testul de sarcină. Rezultatul pozitiv se vedea clar.

David încremeni. Ochii lui o priviră cu neîncredere, apoi se fixară pe micul dreptunghi alb ca pe un obiect extraterestru. Cele două linii roșii sfidau penumbra, o reamintire a faptului că viața există și continuă, în ciuda tuturor tragediilor umane.

Clara nu îndrăznea să respire. Captivă într-un timp care părea încremenit, aștepta ca el să facă ceva... orice... să se prăbușească în genunchi, să plângă, să o îmbrățișeze.

Aștepta miracolul sperat.

David, în schimb, fără un cuvânt, se apropie de ea și îi cuprinse fața în palme. Atingerea lui fu sfâșietoare. Palmele îi erau calde și o țineau cu o delicatețe aproape reverențioasă, tremurând imperceptibil.

O privi adânc în ochi, sondând disperat în căutarea adevărului. Căuta, fără furie, o confirmare, o ancoră, un motiv real pentru a lăsa rucsacul acela jos și a alege viața.

În acea fracțiune de secundă, greutatea minciunii se prăbuși peste Clara.

Instinctiv, își coborî pleoapele și își feri privirea. Se retrase milimetric din palmele lui, dar suficient...

Mâinile lui David rămaseră o secundă suspendate în aer, golite brusc de sens, de parcă ar fi încercat să prindă fumul. Nu ceru explicații. Nu strigă la ea. În schimb, înțelese.  

Își coborî brațele. Ceva din el se stinse definitiv în acel moment.

Se aplecă, ridică rucsacul și și-l puse în spate. O sărută pe obraz.

Clara rămase înmărmurită în mijlocul livingului, privindu-l cum pleacă, incapabilă să mai găsească în ea puterea de a face ceva.

Ușa se închise în urma lui, cu un sunet sec, ca de ghilotină.

de Marius-Albert Neguț