Furie

Studentul tocmai citea despre un eveniment din Iliada. Aplecat asupra cărții, în momentele de intensitate ale lecturii, vedea personajele din războiul troian ca și cum ar fi fost și el acolo, pe țărmul caustic din fața cetății, cu porți ciclopice ca pentru uriași, iar la poarta cetății se afla un smochin tânăr, subțire înspre care studentul întindea mâna, el tocmai citind, iar mâna lui întinsă dădea la o parte razele soarelui dintre crengi ca pe niște coame de aur de pe fruntea unui centaur, atingând smochinele zemoase strălucind în lumina zilei asemenea unor bijuterii. Ar fi fost chiar culmea să mănânce niște smochine dintr-o operă literară, o idee care nu ar fi fost prea rea, ba chiar foarte tentată, ceea ce uneori gândea că nu ar fi chiar imposibil să ajungi la o lectură atât de intensă, încât sâ treci mai departe de planul lichid al realității și să pășești firesc în lumea splendidă a cărții ca și cum ai păși pe strada casei tale să-ți iei resursele vitale din lectură și să te întorci în realitate când ai chef. Zâmbi continuând să citească din Iliada, gândindu-se la ideea unui om invizibil care trece firesc prin realitățile cărților, la fel de ușor cum trece prin zid. De fiecare dată când ar fi avut o nevoie de bani, medicamente, hrană, energie, pur și simplu ar lua o carte din bibliotecă, ar fi trecut în realitatea ei și și-ar fi potolit foamea, toate nevoile, poate chiar și nevoia de a iubi. Pentru Student era mult mai simplu și mai tentant să iubească o dată pentru totdeauna o femeie din imaginație. Să iubească o femeie de pe strada sa pustie străbătută de frânturi de ziare și valuri de praf i se părea chiar anost și perfect fals pentru că s-ar fi prefăcut pentru tot restul vieții că este fericit, pe când posibilitatea de a o iubi pe o femeie din războiul troian, numai această posibilitate, îl făcea fericit instantaneu făcându-l să adoarmă zâmbind, lăsându-și cartea pe piept.

De ce lăsaseră troienii să trăiască acel smochin lângă poarta cetății și nu-l tăiaseră, probabil pentru că troienii respectau mai mult natura decât oamenii de azi, sau mai mult ca sigur pe vremea aceea smoschinul era un copac sfânt.

Ajax, unul dintre cei mai crunți războinici dintre ahei, de care până și Ahile se temea, s-a trezit în miezul nopții lovit în tâmplele umede de o furie războinică oarbă, inexplicabilă. A intrat cu un topor de luptă în țarcul de oi încropit chiar pe țărm în apropierea corăbiei și a început să hăcuiască oile aduse ca provizii de război. În zori, aheii care au trecut pe-acolo când au văzut carnajul au luat-o la fugă ca și cum ar fi fost hăituiți de un dușman din interior. Unii dintre ei s-au aruncat în valuri dând atât de haotic din mâini și picioare, încât s-au înnecat singuri, căzând în mare ca niște pietre. Verificând cu atenție textul, studentul și-a dat seama că a descoperit un nou sentiment pe care istoricii greci îl numeau starea de ate, un sentiment care avea legătură mult ca sigur cu zeița Ate, zeița deziluziei și a haosului, dar mai degrabă cu furia războinică. Acest sentiment nou descoperit, lăsa un fel de ecou în mintea studentului – a-te, a-te…ca un pendul care-l balansează inima – a-te, a-te… Brusc realiză că de fapt acest sentiment îi era pe deplin cunoscut – viața de zi cu zi în Anglia era o stare de ate, o stare de furie războinică, iar stare asta avea în primul rând o rădăcină lingvistică, ca și când în inima cuvintelor ar fi fost frontul unui război de decimare, un război total care pe care, în care cei învinși sunt distruși.

Studentul învățase engleza, dar la un moment dat își dădu seama că, deși învățase foarte bine și avea deja un certificat GCSE obținut la New College, Swindon, întotdeauna se găsea un englez care să nu-l înțeleagă și să-l întrebe “Ăăăă...what?” Când auzea această întrebare, studentului îi venea să-și bage degetele în creier. O furie războinică îi inunda sângele. De asta și el întreba „Ăăăă...what?”, dar accentua în așa fel întrebarea încât, ea se transforma într-o interjecție grotescă, ca un muget de împerechere a unei creaturi care își cheamă partenera în peșteră. După student, englezii se împărțeau în două cateogrii – englezii care mai vorbeau cât de cât engleza și whatmeni, care te înțelegeau perfect dar nu voiau să-ți arate asta și de aceea indiferent de engleza ta, ei te întâmpinau cu întrebarea What? ca și cum nu te-ar fi auzit prea bine, când de fapt ei te auzeau și te înțelegeau perfect. Curând își dădu seama că englezii vorbesc de fapt o engleză de stradă, un fel de argou, un idiom împotriva străinilor, un jargon infect cu accente voite, căutate, astfel încât se putea spune că în Anglia contemporană se vorbește practic o Engleză Welsh, o Engleză Birmingham, o Engleză Wiltshire, una Liverpool, o Engleză Goa, an Pakistan English, o Polish English, engleza fiecărui cartier, engleza fiecărui dealer de droguri etc. iar toate aceste variante sunt ceva care se apropie de engleza literară dar undeva pe radar, pentru că dacă am privi cu ochiul liber la distanța dintre engleza literară și variantele vorbite, acestea din urmă sunt dincolo de orizont. Se apropie cumva de varianta literară dar undeva pe radar.

Vara trecută ajunsese în Scotland și încercase să cumpere o gramatică gaelic, dar nu reuși să găsească o astfel de carte în nici o librărie, nici măcar o singură persoană pe stradă care să vorbească gaelic, limba scoțienilor de altădată. Niciun scoțian nu vorbea pe stradă galica scoțiană, ci un fel de engleză transformată într-un soi de dialect care practic nu putea fi înțeleasă decât de oamenii locului. Când ajungea însă la varianta scrisă, dialectul oricât ar fi fost de sofisticat, nu mai putea minți, arată exact ceea ce este - un idiom englezesc și nimic mai mult. Atunci își dădu seama că dialectul englez vorbit de scoțieni este de fapt o formă de apărare, iar asuprirea imperiului britanic a fost atât de puternică în Scoția încât scoțienii aproape că și-au pierdut limba, fără totuși să-și piardă cultura, ceea ce poate părea un paradox. Doar în câteva insule din nord se mai vorbea în câteva sate gaelic.

Într-o zi realiză uluit, că de fapt societatea engleză este infectată de apertheid, dar nu e vorba de un apertheid istoric legat de Africa de Sud bazat pe o segregație rasială, ci mai bine zis un fel de apertheid diacronic nu împotriva unei rase, ci împotriva est-europenilor, mai ales împotriva românilor, văzuți ca o populație de mâna a doua care nu merită nici un fel de drept și nici un fel de acces la civilizație. Dacă un român se duce la o bancă în England pentru a-și deschide un cont de business, i se dădea un appoitement peste două săptămâni cu un expert de cont de afaceri, dar dacă un englez intra în bancă și cerea un cont i se dădea numărul de cont și sort code-ul în cinci minute.

Studentul tocmai parcase camionul aproape de depozitul unde trebuie să descarce și tocmai medita la asta, când ieși un englezoi val-vârtej dintr-un warehouse țipând că trebuie să plece de acolo imediat pentru că nu este slot-ul lui.

Privindu-l liniștit pe englezoiul cu fața fiartă, îi zise calm ca și cum ar fi sorbit dintr-o cafea invizibilă:

- Dă-mi două minute, să verific ceva.

- Ăăă... what?

- Ăăă...what?! îl imită strâmbându-se studentul. Ce căcat ți-a rămas în urechi?

- Ce-ai zis? strigă englezul cu fața purpurie de furie, arătând că acum înțelesese perfect.

- Am zis că ai urechile pline de căcat și de aia nu auzi prea bine. Mai spală-te din când în când în urechi, cel puțin când pleci la muncă.

- O, ești rasist, am să dau telefon la poliție pentru că ești rasist.

- Dă telefon la MI5 and MI6, dă telefon la toate secțiile de poliție, o să-ți spună fiecare că ești un bou. Rasist înseamnă că ești împotriva unei rase, ori tu ești alb și eu sunt alb. Ești alb ca și mine, dar rămâi un bou. Ești un bou alb, born in bread.

Își mută camionul și-l lăsă pe englezoi să facă poze la camion, la ceas, la clădire. Studentul îi arătă un semn să facă o poză și la p..ă. Descărcă paleții atent și-l privi pe indianul la bustul gol care-i prelua paleții cu un pump-truck. Indianul ăsta părea mai degrabă un pirat ajuns pe puntea unei corăbii din secolul trecut, decât un muncitor de depozit.

- Îl întrebă fără nici o legătură. Ești din Goa, nu?

- Nu, sunt din Kerla.

- A, însemnă că ești hindu.

- Nu, sunt creștin.

- Arăți ca un luptător sikch.

- Bunicul meu din partea mamei a fost sikch. Dar eu sunt creștin.

- Aș vrea să te întreb ceva. Ai observat și tu când intri într-o intersecție în Anglia din dreapta vine o mașină care parcă te așteaptă să intri în intersecție ca într-o capcană pentru că imediat accelerează și dă să te lovească în spate. Ai observat și tu asta? E ca și cum te-ar pândi într-o ambuscadă.

- Da, mi s-a întâmplat și mie. De multe ori.

- Dar oare de ce fac asta englezoii?

- Englezii sunt puțin cam tâmpiți. Au căzut în cap de pe altă planetă, de undeva din buricul universului.

- Crezi?

- Sunt absolut sigur.

- Mie îmi vine uneori să opresc în intersecție, să scot o bâtă și să încep să lovesc în mașina englezoiului care mă atacă, s-o fac terci.

- Și mie mi se întâmplă la fel, dar mie îmi vine să lovesc cu toporul.

- Cu toporul? întrebă Studentul uluit, amintindu-și cum intrase Ajax în țarcul oilor cu toporul. Cu toporul, repetă ca și cum ar fi descoperit ceva important, un adevăr pe care-l aștepta parcă de dincolo de istorie, să fie descifrat dintr-un cod dintr-o scriere arhaică. Abia acum înțelegea fiecare detaliu din lectura Iliadei. Cu toporul... uau, aș vrea să lovesc o mașină de englezoi cu toporul cu mâner lung ca într-o bătălie decisivă, o axă de wiking cu o coadă de suliță din aceea folosită de nordici când doborau caii din alergare prin Europa.

- Nu știu cum arată o astfel de axă, zise indianul îndepărtându-se cu un palet în pump-truck, privindu-l puțin cam ciudat, iar Studentul zâmbi să-și ascundă supriza pentru că el de fapt crezuse că gândește pentru el, când de fapt gândise cu voce tare.

- Dar eu știu, șopti gânditor Studentul în urma lui, fiind convins că acum chiar nu fusese auzit de nimeni în afară de el însuși.

După job, Studentul se duse la un depozit de materiale de construcții și căută atent un topor. Până la urmă găsi un topor suedez foarte solid cu tăișul călit bine în forjă și-l cumpără după ce-l verifică temeinic, punându-l atent în portbagaj foarte mulțumit pentru că la urma urmei și suedezii tot un fel de wikingi sunt. Apoi își așteptă fetița la școală și se duseră la Outlet să mănânce niște prăjituri, dar fata lui îl duse spre exact locul în care nu voia să se ducă spre o cafenea Costa unde de fiecare dată îl servea o femeie care-i dădea întotdeauna altă prăjitură decât voia să cumpere. Culmea este că pentru fetița lui alegea prăjitura care trebuia, dar întotdeauna când era vorba de prăjitura lui, tipa punea în pungă exact prăjitura pe care el nu o voia. Dar acum așteptând la rând, era hotărât să alege exact prăjitura pe care o voia, orice ar fi însemnat asta.

- O, nu, zise studentul politicos, nu vreau prăjitura asta. O vreau pe cea de ciocolată, triunghiulară. Tri-un-ghiu-lară, explică studentul desenând în aer un triunghi invizibil.

- Ăăă...what?

- Ăăă...what, nu te-ai spălat pe urechi azi? zise Studentul calm. Majoritatea englezilor nu se spală prin urechi. De asta nici nu înțelegeți prea bine.

- Ce -ai zis?!

- Eu nu vreau să mă cert cu tine, schimbă registrul Studentul, vreau doar o prăjitură.

- Care prăjitură?

- Exact asta, zise studentul arătând cu degetul.

- All wright, zise vânzătoarea apucând cu cleștele de plastic o prăjitură și punându-o repede în punga de hârtie întinzând-o studentului care, însă, foarte atent, desfăcu punga și-i arătă vânzătoarei prăjitura.

- Știi ceva, aș vrea să vorbesc cu managerul tău, zise studentul știind că la fraza asta toată lumea care aștepta la coadă se calmează instantaneu.

- Dar managerul nu este aici.

- Nu are cum, orice instituție din Anglia are un manager când funcționează. Chiar și un WC-ul public are un manager. Suntem în Anglia. Dacă shopul ăsta funcționează, el are un manager de serviciu, spuse studentul calm și impasibil simțind însă cum furia îi presează creierii, iar când privi în stânga sa după fetiță, coada celor care așteaptau deja se transformase într-un zid stacojiu de fețe fierte de nerăbdare să se rezolve într-un fel această situație absurdă. Tocmai când se pregătea să ceară încă odată prăjitura pe care o voia, o ușă se deschise în fundal și apăru ca din neant managerul care întrebă repede privind îngrijorat spre coada care aștepta:

- Ce s-a întâmplat? Cum pot să vă ajut?

- Nu vreau decât o prăjitură.

- Care?

- Aia, triunghiulară, de ciocolată. Colega dumneavoastră nu prea înțelege engleza, de fiecare dată îmi oferă o prăjitură pe care nu o vreau. Nu știu de ce face asta.

Managerul o privi pe englezoaică de parcă ar fi vrut să-i spună că trebuie să aibă răbdare și apucă cu grijă cu cleștele exact prăjitura pe care o voia studentul și dădu să o pună în pungă.

- Puneți-o în farfurie, vă rog. Vreau s-o servesc aici. De fiecare dată vreau să servesc prăjitura aici, dar colega dv. o pune în pungă ca și cum mi-ar cere să plec.

- Fără probleme, zise managerul zâmbind subțire, ștergându-și cu cotul transpirația de pe fața grasă, punând cu grijă prăjitura într-o farfurie.

- Mulțumesc.

Studentul zâmbi rece spre englezoaică, apoi spre coada care ajunsese acum dincolo de ușa restaurantului și se îndreptă cu fetița spre o masă. Își mâncă tacticos prăjitura. Ascultă fetița lui povestindu-i ceva de la școală cu o răbdare nesfârșită. Când se întunecă își duse fata acasă în Old Town unde fetița locuia împreună cu mama ei și cu noul partener al mamei, studentul fiind divorțat. Zâmbind în loc să se ducă spre casă se îndreptă fredonând un blues pe care-l difuza la radio chiar în acel moment spre The Magic Roundabout, o multiintersecție făcută dintr-un hexagon de alte intersecții mai mici și cum intră în intersecție, cum acceleră un Porche venit parcă de nicăieri din partea dreaptă, iar studentul în loc să se fereasă, frână brusc așteptând cu zâmbetul pe buze impactul. Din Proche ieși un individ cu fața stacojie dând disperat din mâini pentru că frânase și-și lovise soția în bărbie cu bordul mașinii.

- Eu nu am nici o vină, am așteptat, am intrat în intersecție, se scuză studentul cântărindu-și cu atenție cuvintele. Tu ai venit cu viteză. Trebuia să ai puțină răbdare.

Englezul tună:

- Ăăăă...what?

- Ăăă...what?! îl imită calm Studentul. Nici tu nu te-ai spălat în urechi astăzi.

- Ce-ai zis? întrebă englezul cu ochii cât cepele cu nările deschise gata să scoată fum.

- Poate ai să înțelegi altfel, spuse Studentul deschizând portabagajul și ridicând toporul elegant ca și cum ar fi executat o mișcare coregrafică pe o scenă de operă când un călău taie capul unui condamnat.

Cu o privire plină de seninătate, îl văzu pe englezoi ducând cotul la gură ferindu-se parcă de o lovitură, îngenunchind ușor, dar Studentul întorcându-se brusc izbi cu toporul direct în mașină cu o furie oarbă pe care nu o mai putu stăpâni, lăsând-o să-i intre în sânge ca un râu care-și iese din matcă măturând totul în calea lui, aruncând în stânga dreapta, resturile viiturii. Când văzu primele lumini ale unui echipaj de poliție, Studentul izbise deja suficient cât să transforme în țăndări partea din față a cabrioletei, astfel încât aceasta se aplecase într-o parte ca un bizon în agonie, decapitat, continuând să dea din picioarele din spate, ca și când s-ar fi opus c-un ultim spasm ca viața să plece din el.

de Cristian Biru