Julie Bonnie

Cea de-a șaptea propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul lui Julie Bonnie, „C’est toi, maman, sur la photo?” ©Editions Globe, 2019.

Julie Bonnie s-a născut în 3 martie 1972 în localitatea Tours în vestul Franței în departamentul Indre-et-Loire. S-a remarcat atât ca scriitoare, cât și ca violonistă, cântăreață, chitaristă și compozitoare. De la vârsta de paisprezece ani a format împreună cu o solistă vocală și trei muzicieni un grup de rock alternativ Forguette Mi Note cu care a realizat numeroase turnee dând peste șase sute de concerte în zece ani, străbătând cu un vechi autocar întreaga Franță și țările Europei. După destrămarea trupei, Julie împreună cu fratele ei au format un alt grup de muzică, Cornu, care nu va dura decât câțiva ani. Primul său roman, „Chambre 2”, apare în 2013 la „Belfond” Éditions și e recompensat cu „Prix du roman Fnac”. Romanul a fost adaptat pentru cinema sub titlul „Voir le jour”, un film realizat de Marion Laine cu actrița Sandrine Bonnaire, și pentru teatru în regia lui Catherine Vrignaud-Cohen. Julie Bonnie s-a inspirat pentru acest roman din experiența sa de peste zece ani ca asistentă medicală în serviciul de neonatologie în maternitate, rol pe care îl atribuie eroinei cărții. Béatrice se ocupă cu empatie și profundă umanitate de mame și de bebelași. Fiecare dintre ele are povestea ei, dramatică sau fericită, uneori tragică, așa cum este cea a femeii din salonul cu numărul 2 căreia i-a murit la naștere unul dintre gemeni și care de atunci nu a mai părăsit camera de spital. Editura „Grasset” îi publică următoarele romane: „Mon amour”, 2015, pune în dialog două componente majore și aparent contradictorii ale unei vieți, cea de muziciană în turneu și cea de tânără mamă; „Alice et les orties”, 2016, un roman sub formă de basm nemilos despre un viol; „Barbara”, o biografie romanțată a vieții cântăreței franceze; „C’est toi, maman, sur la photo?”, 2016; „Je te verrai dans mon rêve”, 2021. Julie Bonnie, în afară de rolurile esențiale de mamă și soție, scrie romane, literatură pentru copii și adolescenți, creează spectacole, compune muzică. Cel mai recent roman, „Mes enfants sont partis”, 2024, este un succes enorm, reeditat pentru a treia oară în doar câteva luni de la apariție.

Simona Ferrante: Am întâlnit-o pe Julie Bonnie la Festivalul primului roman în 2024, în calitate de „marraine” - nașă – a acestei ediții. M-am simțit imediat atrasă de ea, fără să pot explica de ce. Julie are o aură, o carismă, e înduioșătoare. E blondă, cu obrajii roz, cu părul scurt și ciufulit, cu o alură simplă, deschisă, prietenoasă. Am făcut schimb de cărți, mi-a dăruit romanul ei „Je te verrai dans mon rêve”, cu dedicație. În aceeași zi am asistat la spectacolul muzical „La loge 17, c’est par ici?” în care Julie Bonnie împreună cu o altă actriță interpretează texte ale scriitoarei și artistei franceze Colette, un music-hall despre viața artiștilor itineranți între precaritate și celebritate, cu care Julie Bonnie m-a cucerit definitiv, poate și pentru că subiectul mă atinge într-un mod personal prin meseria fiicei mele. Am citit apoi romanul oferit, care povestește lupta unui fost pușcăriaș cu proprii demoni interiori și ieșirea la lumină datorită întâlnirii miraculoase cu un pui de om, o fetiță de care bărbatul se leagă afectiv și pe care o crește ca pe o fiică. Între timp a apărut romanul său cel mai recent, „Mes enfants sont partis”, care m-a întors pe dos, m-a făcut să râd și să plâng în același timp, în care m-am regăsit și eu ca atâtea alte cititoare. Sindromul „cuibului gol” apare cam în aceeași perioadă cu toate celelalte întrebări existențiale ale vârstei de cincizeci de ani, cu menopauza, cu primele riduri, uneori cu explozia cuplului, cu nevoia sufocantă de a rămâne în cursa timpului, încă tânără, încă iubită, de a primi confirmarea că ai realizat ceva ce vei lăsa în urma ta. Am ales să traduc aici un fragment dintr-un alt roman, apărut în 2019, „C’est toi, maman, sur la photo?”, care descrie anii de peregrinări ai primului grup rock pe care l-a alcătuit naratoarea/autoarea la vârsta de paisprezece ani împreună cu o solistă vocală și cu trei tineri muzicieni. „Myosotis” (nume fictiv), grup de rock alternativ, cutreieră lumea între anii 1987 și 1995, dă peste 600 de concerte în diverse țări și scoate trei albume care în final nu au succesul pe care și l-ar fi dorit. Un periplu timp de un deceniu al celor cinci membri ai trupei împreună cu managerul și cu prietenele instrumentiștilor, sudați ca o adevărată familie pe parcursul unui road-trip într-un autocar, pe fond de muzică, alcool și drog. Adultă, mamă a doi copii mari deja, îndrăgostită la fel ca în prima zi de Nicolas, soțul ei și managerul grupului, Julie retranscrie emoțiile, greutățile, speranțele, entuziasmul, satisfacțiile și deziluziile trăite în cei zece ani de concerte și turnee cu o sinceritate tulburătoare și mișcătoare. Da, oricât le-ar părea de incredibil copiilor noștri, mama a fost și ea cândva tânără, revoltată, exaltată, a înfrânt reguli și și-a asumat riscuri. Toate acestea pentru a simți că EXISTĂ. 

Julie Bonnie, „C’est toi, maman, sur la photo?” ©Editions Globe, 2019

(„Tu ești, mamă, în poză?”)

Drumul curge și o hipnotizează, benzile fluorescente de pe șosea formează în noapte un joc video. În autocar nu se mai aude nici un zgomot. Au terminat alcoolul, cocaina, iarba. Fiecare s-a retras în final în culcușul său. Ea nu poate nicidecum să adoarmă, stă în față, înapoia șoferului rus care o observă cu coada ochiului în retrovizor. Cu picioarele ridicate pe balustradă, încălțată cu ghetele Dr. Martens negre, purtate îndelung, pe care zăpada a desenat pete albe. Cozile împletite, dreadlocks-urile roșcate sunt strânse deasupra capului într-un coc voluminos. E tânără și drăguță, deși nopțile nesfârșite fără somn i-au lăsat cearcăne întunecate sub ochi. Își spune în gând că nu-i mai e teamă, că angoasa a părăsit-o. În acest turneu în fosta Germanie de Est, pe care o parcurg cu autocarul, se simte pe deplin fericită. Se simte la locul ei. În fiecare seară, cu grupul ei care cântă în deschiderea concertelor trupei Inch, duce viața pe care a visat-o. Momentul e perfect. A sărit pe scenă timp de treizeci de minute, în fața unui public devenit cenușiu – de pe scenă nu se mai disting trăsăturile chipurilor. Cu vioara în mână, urlând în microfon, lăsând să curgă ca o lavă un amestec de fericire și revoltă, convinsă seară de seară că e violonista unui grup important. Vâjâitul asurzitor pe care îl aude în urechi și care o separă de exterior, care i-a devenit acum familiar, este urmarea zgomotului concertelor. Două ore și jumătate de muzică la un volum extrem, cărora li se adaugă câteva ore de chef și de excitație. Timpanele sunt saturate. Nu mai rezistă, nu mai suportă să primească nici cel mai mic sunet.

            Are douăzeci și unu de ani în 1993. Zidul Berlinului a căzut acum aproape patru ani, cei de la Inch erau captivi de partea cealaltă a zidului. Astăzi vin în calitate de eroi să cânte pentru cei pe care îi numim acum nemții din fosta „Germanie de Est”. Halle, Dresda, Potsdam, Rostock... Afară pătura groasă de zăpadă acoperă un deșert bizar. Kilometri întregi de întindere albă lăptoasă. De-a lungul drumului, vestigii ale RDA. Uzine din cărămizi, părăsite, fantome enorme și inutile, jalonează șoseaua. Nimic altceva nu există. Are impresia că merg pe un spațiu lunar, senzația că e singură pe lume, dusă de acest bărbat cu surâs găurit, care conduce îngustând ochii, un angajat care nu face parte din trupă, l-au închiriat odată cu autocarul, și care îi privește pe acești muzicieni trăindu-și viața lor de excese, pe chipul căruia Julie nu reușește să surprindă nici cea mai mică emoție. Șoferul ascultă foarte încet la radio noul cântec al lui Whitney Houston „I will always love you”. Fredonează și el împreună cu ea. Fără îndoială, abia așteaptă să se întoarcă acasă, la soția și la copiii lui. Ăsta e doar un job pentru el. În spatele lui, tânăra franceză cu gesturi masculine, cu picioarele depărtate, cu privire tulbure și miros de alcool. Tinerețea e pierdută. După fiecare concert, noaptea conduce legănându-i până la următoarea destinație. Muzica lor i se pare de neascultat.

Noaptea aceasta, ea nu știe încotro se îndreaptă. Nu știe niciodată unde merge, nici unde se află. Coboară din autocar când cortul pentru concert este deja instalat, în scurt timp va cânta cu grupul ei, Myosotis, alături de Clarisse, Sylvestre, Ben și Rod, acoliții ei. Așteaptă. Apoi urcă pe scenă înaintea celor de la Inch, chiar înaintea celebrei trupe. Corpul îi e cuprins de spasme intense și grandioase. E un moment solemn și trecător. Și din nou urcă în autocar, în timp ce bărbatul impasibil așezat la volan conduce toată noaptea până la următoarea oprire și tot așa mai departe.

Pentru cei de la Inch turneul acesta este un triumf. În fiecare seară, cântărețul-violonist se sinucide pe scenă. Scoate un fals revolver, își trage un glonț în cap spărgând în dinți o pastilă de cerneală roșie pe care o scuipă urlând în microfon. Lichidul stacojiu stropește solul. Publicul urlă, într-o stare de catharsis. Apoi contorsiunile vioarei și violoncelului sparg timpanele, producând o durere sinucigașă. Bombele fumigene scuipă o ceață opacă ce miroase dulceag a vată pe băț. Transpirație, zgomot, sânge, durere. O elevație. Ea nu pierde nici o secundă din întregul spectacol, ascunsă în culise, fascinată. Idoli ai infernului, sau ai revoltei, sau ai războiului. Energia e violentă. O tinerețe descompusă, o bombă care explodează în public în fiecare seară.

Benzile fluorescente de pe șosea se unesc, Julie nu mai distinge nimic, vederea i se tulbură. Din cauza lipsei somnului, fără îndoială. Își dă oare seama ce-i transportă sângele în seara asta? Scânteierea extatică ce îi invadează corpul o scufundă într-un paradis artificial. Un muzician se extrage din culcușul lui ca să meargă la toaletă. Se deplasează clătinându-se, purtând pe el doar un slip demodat. E slab și pielea îi e acoperită de tatuaje verzi în forme geometrice. Se dezechilibrează oare din cauza înclinării șoselei? Se agață de tot ce poate ca să coboare cele câteva trepte. Are o alură lamentabilă, fața buhăită, i se văd coastele prin piele. Ar vrea să fie și ea ca el, să existe în această dimensiune specială, pentru totdeauna. Ea nu înțelege că în starea în care e el acum, nu va ajunge să îmbătrânească.

Fulgi cad din cer, anacronici. Fulgi rock’n’roll, ceva ce nu s-a mai văzut.

*

În dimineața asta, tocmai mi-am aranjat patul, am făcut ordine în bucătărie. Copiii au plecat la școală, iar eu mă apuc de lucru. Sunt scriitoare și muziciană. Am patruzeci și șase de ani. Fetișcana aia din autocarul în turneu sunt eu. Sau mai degrabă eram eu. Mi se pare atât de departe și, totuși, imaginile, senzațiile, speranțele sunt încă extrem de vii.

Închid ochii și încerc să îmi amintesc. Nu vreau să caut adevărul, nici liste exhaustive, nici culori exacte. Vreau doar să răscolesc printre amintiri. Ce mi-a mai rămas din anii aceia? Cine era copila exaltată ce sărea tot timpul pe scenă? Mă simt atât de departe de ea! Totuși, nu vreau să o uit, pentru că energia ei, chiar dacă un pic disperată, chiar dezordonată, comică, astăzi îmi lipsește adesea. Îmi place să o chem la mine ca să-i simt privirea insolentă îndreptată asupra prezentului meu. Povestea aceasta este povestea unui grup, e povestea tinereții mele. În ce moment ne pierdem tinerețea?

Copiii mei nu mă recunosc în pozele din perioada aceea. Și nu doar pentru că am capul ras, sau dreadlocks-uri roșii, sau pentru că urlu într-un microfon cu vioara în mână, îmbrăcată într-un pantalon din piele și în sutien, sau pentru că în poză apar alături de trei tipi tatuați și  cu cercei, ceea ce pe vremea aceea era o adevărată rebeliune, sau pentru că mă aflu în partea din spate a unui autocar ce pare dintr-o altă epocă, cu colanți - model panteră. Nu, nu mă recunosc pentru că am îmbătrânit, ori asta n-ar trebui să mi se întâmple.

Fetișcana din autocarul în turneu a omis să ia în considerație viitorul. Acel viitor inexorabil care te ajunge din urmă orice ai face, cu durerile de spate, cu oboseala, cu insomniile. Fetișcana din autocarul în turneu nu primește facturi și nu se trezește în miezul nopții ca să liniștească un copil bolnav.

De la acel turneu pe drumuri înzăpezite și până astăzi, am trăit mai multe vieți, am avut mai multe meserii, am întâlnit marea iubire, am crescut copii, am urmat ani de terapie la psiholog, am slăbit, m-am îngrășat, am făcut o depresie, am urlat, m-am zbătut, m-am luptat, am reușit întotdeauna să-mi plătesc chiria, la limită, am luat decizii fără să reflectez, am creat psihodrame, am fost despicată în două de angoasă. Într-o agitație frenetică, am făcut un pas înainte, zece lateral, cinci înapoi, trei într-o altă parte, doi care s-au înfundat, am ajuns la patruzeci și șase de ani.

-Tu ești, mamă, în poză?

Nu știu. Da, cred. Cel puțin o parte din mine. Dacă mă uit atentă la imagini, îmi vine să râd. Da, eu sunt, și aventura merita trăită, dacă mă gândesc bine. 

Traducere de Simona Ferrante