La cigarette

La cigarette après l’amour

Se auzi o bătaie în uşă. Poetul tresări, apropiindu-se tiptil de fereastră ca şi cum ar fi urcat o tranşee. Era un om în strada întunecată. Stătea ca un stâlp într-un cimitir. Pustiu şi ameninţător. Poetul îşi apropie de ochi o lunetă, dar abia reuşi să-i distingă o parte din chip. „Arab", gândi poetul simţindu-se vânat de un ucigaş plătit. Pe stradă bura şi era frig. Se auzi o tuse şi silueta se mişcă. Era atâta linişte pe bulevard, încât poetul simţi tusea ca pe un foc de armă, scăpând luneta în podeaua putredă. Pipăind în jurul său după lunetă, atinse fereastra. „Merde”, îşi zise dându-şi seama că mişcase perdeaua. Silueta scăpără o brichetă şi îşi aprinse o ţigară. Din casa înaltă ca un turn, Charles se simţi privit ca şi cum cineva ar fi aruncat de acolo o lance. Poetul abia îi zări chipul, dar când silueta îşi băgă bricheta în buzunar, îi văzu pentru o clipă pantofii scofâlciţi plini de apă. Poetul aprinse un sfeşnic coborând cu atenţie scările. Deschise uşa cu grijă, ieşind în bulevard.

- Domnule, zise spre siluetă, stai în stradă de mai bine de două ore. Ce vrei de la mine? Câți bani îţi datorez?

Charles îşi scăpă ţigara din gură de uimire. Aproape că adormise tremurând sub burniţa ascuţită.

- Eu, domnule, îl caut pe ….scriitorul Vaucaire, poetul Michel Vaucaire, zise Charles bâlbâindu-se.

- Şi cine eşti, dumneata, mă rog? întrebă Vaucaire stăpânindu-și tonul suspect.

- Eu, făcu Charles intimidat, eu sunt... trompetist.

-Trompetist, zâmbi poetul după ce-l cântări câteva clipe grav. Ce interesant! Am crezut ca eşti recuperator.

- Nu, domnule, sunt compozitor. Am luat referinţe de la Voltaire, de la cafenea. Mi s-a spus că locuiţi lângă Invalides pe Jose Maria de Hérédia la numarul 9. Aşa am ajuns aici, zise Charles abia răsuflând, abţinându-se să nu tuşească.

- Hai în casă repede, zise poetul tremurând privind castanii bătrâni de pe bulevard trosnind de frig parcă încercând să se acopere unii de alţii, parcă suspinând, parcă oftând.

- Fii atent pe unde calci! Curtea e plină de vechituri şi propietarul locuieşte alături, dacă ne aude, suntem terminaţi.

Dă-ţi jos pardesiul. Pune-l aici pe cuier, spuse Michel aprinzând un alt sfeşnic şi punând luneta sub o carabină de pe perete.

- Am crezut c-aveţi în mână un ciomag.

- E o lunetă. Mai privesc prin ea oamenii de pe stradă. Uneori îmi place să văd oamenii de la depărtare. Oamenii, domnule, sunt nişte canibali. Arma asta o am de la tata. A luptat la Verdun. Arthur Philip Vocaire. Aşa se numea tatăl meu. O să facem focul, zise poetul îndreptându-se spre bibliotecă.

- Doar nu vreţi să puneţi pe foc cărţile, zise Charles speriat, când poetul se întoarse cu un braţ de incunabule.

- Nu mai am lemne de trei luni, domnule. Eu sunt poet. Nu mai dă nimeni doi bani găuriţi pe poezie. De aceea dau lecţi de pian, spuse poetul punând încă un sfeşnic aprins pe un pian plin de praf.

- Vai, dar acesta e un Bäsendorfer. Este o comoară, făcu Charles aşezându-se pe taburet, încercând pianul cu delicateţe. O, două secunde...

Charles deschise pianul acordându-l, corectând o notă falsă, bâgând cheia de pian în buzunar să nu cumva s-o uite.

- Spuneai că eşti trompetist.

- Sunt compozitor. Îmi compun cântecele la pian. Sunt disperat. Am hotărât acum nişte ani să compun să-mi câştig existenţa. Nu am reuşit să vând nimic, nici măcar un sunet. Tata mă întreba ce vreau să fiu când voi fi mare. Îi răspundeam că vreau să fiu trompetist.

- Eu îi răspundeam că vreau să fiu cosmonaut să trăiesc cu capul în nori.

- Vai dar ce faceti acolo?

- O să ard şi nişte tricouri mai vechi. Aş arde şi o parte din mochetă, dar nu e a mea şi e cam umedă.

- Am putea să ardem pantofii mei şi aşa mă simt ca şi cum aş merge desculţ.

- A, nu, sub nici o formă, zise Michel grijuliu, pantofii nu. Între timp cafeaua e gata.

- Staţi puţin, chiar vreţi să ardeţi această carte? Este „Legenda secolelor” de Victor Hugo. De când vreau să citesc această carte! Este o raritate chiar în bibliotecile publice. Oricum nu te lasă s-o consulţi decât la sala de lectură.

- Dar e în versuri şi aproape mucegăită. V-aş da s-o citiţi, dar e ca şi cum v-aş condamna la moarte. Riscaţi să fiţi otrăvit când îi întoarceţi paginile. Trebuie să vă umeziţi bine degetele. Mai am cartea asta – Shakespeare - „Opere Complete”.  Îl ardem pe Hugo sau îl incinerăm pe Shakespeare. Cum preferaţi?!

- Mai bine pe Shakespeare, dacă nu e francez.

- Corect. Aşa ziceam şi eu. Eu sunt elveţian la orgine dar vorbesc de când m-am născut limba franceză. Dacă nu vă supăraţi am văzut pe stradă că fumaţi.

- Doriţi o ţigară?

- Dacă doresc?! Nu am mai fumat o ţigară adevărată de mai bine de trei luni. Nu ştiu alţii cum sunt, domnule, dar eu când fumez o ţigară, mă simt un prinţ, un om, domnule, care are timp liber. Aşadar, zise Michel trăgând lung din ţigară, aproape ameţit. Cu ce te pot ajuta?

- Domnule, credeţi în Dumnezeu?

- Eu?! Ca majoritatea oamenilor, cred în Dumnezeu numai când am nevoie de el. De multe ori mă îndoiesc că Dumnezeu a existat vreodată sau că poate exista, dar nu m-am îndoit niciodată de când m-am născut, nu m-am îndoit o singură clipă de poezie.

Fizica m-a învăţat cum a început universul, cum s-au format planetele, dar nimeni nu ştie cum a apărut fiinţa. Fiinţa, domnule, sunt sigur de asta, a început o dată cu poezia. Poezia e a patra dimensiune a universului, cea care-i dă sens. Fără poezie nu are nici un sens să trăieşti. Fără poezie universul e gol, absurd, haotic şi fără sens.

- Când am venit în Paris eram tânăr. Aveam 19 ani. O ţigancă mi-a ghicit în palmă că un cântec îmi va schimba viaţa, un singur cântec. Ţin minte cuvintele ei - “Când vei face cântecul ăsta, vei păşi pe stradă ca şi cum ai călca pietre preţioase”.

- I-ai zis înainde de asta că eşti muzician?

- Da.

- E clar, făcu poetul privind sceptic după un rotocol de fum.

- Acum, domnule, zise Charles greu. Eu simt că am făcut cântecul, dar am nevoie de versuri. Eu nu ştiu să fac versuri. Nu sunt poet. Nu am decât ta-ta – taa- taa- ta... Cântecul meu nu are versuri, cum ai zis dumneata, e gol, absurd şi fără sens, e ca şi cum a-i aplauda cu o singură mână. Dar cântecul meu există, îl simt, îl am aici, zise Charles scăpărând din priviri, fluturând nişte  partituri mai vechi.

- Dacă îmi place cântecul am să fac versurile cu siguranţă, numai că eu domnule, zise Michel aprinzându-şi încă o ţigară simţind în acelaşi timp un puseu de greaţă, aşteptându-l să treacă... numai că am o condiţie.

- Care?

- Am nevoie şi eu de un cântec, un cântec al existenţei mele. Acest cântec trebuie să se numească „La cigarette après l’ amour”. Eu am o teorie despre fumat, domnule. Este imposibil ca înainte de revoluţia industrială să fi fumat toată lumea în masă. Au fumat numai căpeteniile, numai prinţii, numai regii.  „La cigarette après l’amour” este chiar momentul fericirii, momentul când îţi dai seama că eşti fericit şi cum ai fost ars de voluptatea iubirii, domnule.  Este momentul după care ai făcut dragoste, domnule. Să fumezi ţigara de după dragoste este fericirea însăşi. În memoria mea sunt multe femei, dar numai una singură, una singură m-a împlinit. Era incredibilă! În pat se transforma într-un animal fabulos, era un centaur. După ce devora iubirea, îşi aprindea o ţigară la fereastră, în contre-jour şi treptat chipul ei de animal fabulos se transforma. Îşi lua încet-încet chipul şi vârsta şi intra în realitate, ceea ce înseamnă că tot ceea ce trăia în pat, toată iubirea noastră o apropia de vis, de nebunie şi delir, în orice caz de o realitate mult mai intensă, de o suprarealitate dacă mă pot exprima aşa, de inima realului. Dacă eşti în stare să pui pe note teoria mea despre ţigara de după dragoste, eu, domnule, oricând, la orice oră îţi voi sta la dispoziţie cu versurile mele, atenţie, zise poetul ridicând un deget, până când voi muri.

- Am deja cântecul ăsta. Cred că l-am scris deja.

- Perfect, atunci. Acum să auzim cântecul vieţii tale.

- Cântecul pentru care aştept versurile dv.

- Să-l auzim.

Charles îşi aşeză partiturile pe suport. Îşi puse ochelarii şi începu să cânte. După prima frază muzicală, Michel sorbi din cafea surprins parcă de un gust neaşteptat de bun. Cafeaua din năut era oribilă, dar muzica era incredibilă. Se ridică în picioare ascultând atent. Notele sunau grav, important ca într-o catedrală.

- L-am făcut pentru orchestră… explică Charles parcă scuzându-se, dar Michel dădu din mână să lase explicaţiile şi să continue. Deodată simţi nevoia să danseze, de parcă ar fi ascultat un vals. Când termină cântecul, Charles lăsă trist capacul peste clape privind focul în care ardea o bluză ruptă şi cartea lui Hugo - „Legenda secolelor”. Cartea trosnea cu fiecare sfoară aprinsă din cotor, paginile se înnegreau pe rând de căldură. Michel îşi privi braţele amorţite. I se făcuse pielea găinii. Dădu să spună ceva dar se auzi poarta bubuind.

- Poete, ai făcut focul?! Dai petreceri în miezul nopţii?! Îţi permiţi să cânţi la pian şi să aduci femei în cremenea nopţii, dacă nu ţi-ai plătit chiria de trei luni.

- O să-ţi plătesc, Monsieur Blanchet. Nu intra în panică. O să-ţi plătesc în curând, zise Michel arătându-i calm lui Charles drumul spre uşa din spate.

În timp ce-l conducea, îi şopti:

- Lasă-mi partiturile. Săptămâna viitoare o să trec pe la cafenea, la Voltaire cu versurile. O să stabilesc un rendez-vous cu o cântăreaţă. Te aştept oricând pe la mine. Vino în timpul zilei să bem o cafea.

- Simt că mi-a ars tot trecutul în focul din camera ta, dragă prietene, îi şopti Charles înainte să iasă pe bulevard.  O să ţin minte că ţi-ai ars cărţile să-mi faci o cafea.

- Stai liniştit, am început deja să scriu versurile. Este un cântec minunat. Ştiu deja cum o să se numească.

- Cum? întrebă curios Charles tremurând.

- Je ne régrette rien, şopti Vaucaire privind în spate dacă nu cumva l-a simţit propietarul.

- Dar ăsta nu este titlul de cântec, zise dezamăgit Dumont. Je ne régrette rien este ca şi cum ai spune je m’en fous.

- Exact, râse Michel şi dădu să-i mai explice un amănunt, dar dădu din mână. Aşteaptă, te rog, versurile.

Când ajunse la prima intersecţie, Charles se opri şi ascultă strigătele isterice ale propietarului. Se auzeau atât de limpede:

- Să-mi dai banii, dacă nu vin mâine cu portăreii şi-ţi salt pianul. Ai să înfunzi puşcăria datornicilor, Vocaire. Plăteşte-ţi chiria sau ia-ţi catrafusele şi dispari. Cafenelele sunt pline vagabonzi.

Îmbrăcat elegant după ultima modă londoneză cu sacou şi pantofi sport, Michel Vocaire intră după o săptămână în cafeneau Voltaire, salutând barmanul şi prietenii, numai că barmanul se uită într-o parte în loc să-i răspundă la salut.

- O cafea, zise Vocaire sigur pe el pentru că avea câţiva franci în buzunar.

- Iertaţi-mă, domnule Vocaire, dar azi nu dăm pe datorie.

Michel strânse din dinţi zâmbind pentru că tocmai văzuse o blondă inefabilă în cafenea, un chip nou de studentă mai mult ca sigur la Arte.

- Plătesc înainte, păstrează restul, zise Michel lăsând să-i cadă dintre degete două monezi.

- Aş putea să-i trec în debitul contului, dacă vreţi, zise precaut barmanul.

- Maurice, ne cunoaştem de şapte ani,  ar trebui să-mi faci în cârciuma ta o statuie, la câţi bani am cheltuit pe petreceri. Te rog o cafea, mâine am să-ţi plătesc întreaga datorie. Nu intra în panică. Aşteaptă până mâine.

- S-o văd şi pe asta, îşi murmură barmanul în bărbie.

- Cât de frumoasă este Sena azi. Netedă ca un ocean, linştită ca marmura, zise poetul privind fluviul liniştit ca o sabie strălucitoare odihnindu-se pe genunchii unui muschetar. Îl caut pe compozitorul Charles Dumont, spuse deodată tare poetul să audă toată lumea.

- N-am auzit de el, ridică barmanul din umeri. Nu ştiu cine e.

- Cum aşa?! Este un muzician, un artist. A cerut aici referinţe despre mine. Nimeni nu-l cunoaşte?

Clienţii din spate unde se afla şi blonda şic, dădură din cap.

- Unde-i Antoine, ea îi cunoaşte pe toţi. E un tip scund, are o faţă de arab. Este îmbrăcat cu un pardesiu maron pătat.

- A, îl ştiu eu, zise un vânzător de ziare. A plecat din Paris. L-am văzut dimineaţă la Gare du Nord, căutând un tren. Are un frate la Clermond-Ferrand, dar nu avea toţi banii.

Poetul ţâşni în stradă după un taxi. Barmanul puse cu grijă francii deoparte, uitându-se chiorâş la cafeaua aburindă de pe tejghea.

Trecând de mulţimea din gară, poetul se-ntoarse spre casele de bilete, cercetând în acelaşi timp peroanele. Îl găsi pe Charles pe o bancă, numărând nişte monezi într-o batistă.

- Dragul meu prieten, zise poetul îmbrăţişându-l. Am versurile.

- Degeaba le ai, făcu Charles cu glas stins. Nu mai am casă. M-au aruncat în stradă portăreii. Eu nu am mai plătit chiria de cinci luni. Abia am apucat să-mi iau hainele pe mine. Plec, dragă prietene, în Spania. Am un frate în Figures dacă m-o primi la el. Dacă-l lasă nevastă-sa.

- Nu, vai de mine, am versurile.

- Ce titlu ai pus cântecului meu?

- Je ne régrettes rien.

- Dar ţi-am zis că nu este un titlul de cântec, zise Charles dezamăgit privind după trenuri. Seamănă cu vorbirea obişnuită. Je ne régrettes rien, je m’en fous du tout.

- Exact, dar trebuie să-l asculţi. Am stabilit deja un rendez-vous cu o cântăreaţă.

- Cu cine?

- Cu Edith Piaf.

- Dar am fost la Edith Piaf de două ori. Nu i-a plăcut cântectul. O, nu are rost.  Şi oricum Edith Piaf cântă numai după compozitori consacraţi. Lasă-mă să plec.

- Sub nici o formă. Vii cu mine. Nu mai avem timp.

- Şi o să vină Edith Piaf la tine în mansardă? întrebă neîncrezător Charles când era deja în taxi.

- Categoric, o ştiu pe Edith de când era mică. Am dus-o la şcoală la iezuiţi de nenumărate ori. Întotdeauna se ţine de cuvânt, mai ales dacă a rugat-o Michel Vaucaire. La ora 13.00 fix va fi la mine şi va asculta cântecul tău pe versurile mele.

- Cine, Madame Edith Piaf?! întrebă taximetristul fără să se întoarcă. Nu are cum, Madame Piaf este la Versailles cu preşedintele Charles de Gaulle. Îi dă o medalie şi o face ambasadoarea Franţei la Unesco.

- O să vină, zise Charles scrâşnind din dinţi, bătându-l pe Charles pe umeri, nu prea sigur pe el. Ai să vezi, va veni!

Când ajunseră în bulevardul Jose Maria de Hérédia, uluit Michel văzu portăreii proprietarului cărându-i pianul pe scări. Curtea era plină de mulţime de gură-cască. Totul era cărat cu grijă în cutii şi saci aşezaţi direct pe caldarâm. Portăreii trudeau de parcă ar fi descărcat o caravană. Deodată se auzi încărcându-se o armă. Curtea încremeni.

- Sunt Michel Vaucaire proprietarul acestui pian. Trag fără somaţie la prima mişcare aiurea, vă fac îngeraşi. Duceţi pianul în mansardă, acum. Portăreii încremeniţi priviră spre proprietar. Acesta gâtuit de emoţie şi furie, dădu înapoi privind carabina cu țeava fumegândă.

Poetul se uită țintă în ochii lui ca și cum i-ar fi aruncat în cap o lance.

- Azi vei primi banii de chirie. Duceţi-mi pianul înapoi. Executarea, răcni Vaucaire şi portăreii făcură repede cale întoarsă.

- Domnul Michel Vaucaire? se auzi întrebat din spate şi când se întoarse un colonel de securitate îi şi luă arma din mâini.

Aveţi permis pentru carabina asta?

- A fost a tatălui meu. A luptat în primul război mondial. Înainte soldaţii se lăsau la vatră cu armele. Dumneavoastră cine sunteţi?

- Gerard Mouron, colonel de pază şi protecţie din garda republicană. Preşedintele va sosi în câteva clipe împreună cu Edith Piaf. Doamna are un rendez-vous cu dv la orele 13.00. A, iată, coloana a sosit. Această armă rămâne deocamdată la mine.  Coloana de limuzine ocupă aproape tot bulevardul care până la urmă fu repede închis din motive de securitate. Ofiţerii în uniformă şi în civil ocupară poziţii în curte controlând perimetrul. Generalul de Gaulle conducea cu grijă de braţ pe Edith Piaf urmat de o trupă de reporteri RFI şi un car de televiziune care transmitea în direct.

- Preşedintele Franţei, zise galant generalul îndreptându-se spre cameraman cu spatele la mulţimea de căscaţi, este la dispoziţia doamnei Eidth Piaf, cea mai importantă ambasadoare a Franţei. Cartea de vizită a Franţei azi, este această voce – vocea Edith Piaf. Spuneaţi doamnă că aveaţi un rendez-vous cu un poet care vrea să vă propună un cântec.  Generalul înalt încercă să vadă peste lume. Din mulţimea de gură-cască se vedea preşedintele înalt vorbind singur pentru că Edith era prea scundă şi boala o făcuse şi mai firavă. Lumea se dădu la o parte şi Edith Piaf intră împreună cu preşedintele într-o casă golită de lucruri cu ferestrele deschise fără perdele, iar în mijlocul camerei aştepta un pian

- Dragă Edith, zise Vocaire, domnule preşedinte… dragă Edith, cât mă bucur c-ai venit, zise emoţionat Vocaire cu braţele deschise în blitz-urile aparatelor de fotografiat. Vreau să ţi-l prezint pe compozitorul Charles Dumont.

- Parcă ne cunoaştem, zise Edith întinzând mâna, dar fie din pricina emoţiei sau a oboselii, Charles rămase încremenit, înclinând foarte puţin capul. Edith îşi retrase mâna făcând uşor o piruetă pentru ca fotografii să aibă un unghi favorabil. Când realiză momentul, pentru Charles era deja prea târziu. Edith se întorsese cu spatele.

- Să auzim cântecul, domnilor, zise Edith cu o voce cristalină. Să nu-l facem pe preşedintele Franţei să aştepte.

Charles se aşeză pe taburet în faţa partiturilor. Trase aer în piept cu faţa luminată de blitzuri. Vocaire zâmbind îi îndreptă textele pe portativ dar Charles rămase nemişcat.

- Nu am ochelarii la mine, îi şopti şocat lui Vaucaire la ureche. Nu ştiu unde i-am lăsat.

- Stai liniştit, o să cânt eu, te rog. Eu voi fi vocea, tu vei fi pianul.

Compozitorul nu are din păcate ochelarii la el, zise poetul dar o să cânt eu, dacă mă suportaţi. Ştiu versurile par coeur. Sunt scrise de mine, zâmbi Vocaire aplecându-se cu eleganță și modestie.

Asistenţa vibră amuzată şi curioasă. Blitzurile se înteţiră pe feţele celor doi.

- Cântecul se numeşte “Je ne régrettes rien”. Maestre, dă-mi un sol. Da, zise Michel, acordându-şi vocea, luând o poză de tenor sprijinindu-şi degetele mâinii stângi pe pian şi ducând palma dreaptă la piept.

Charles închise ochii lăsându-şi degetele pe claviatură ca şi cum ar fi slobozit nişte ogari pe o pajişte în căutarea prăzilor. Degetele atinseră delicat clapele iar sala se umplu de sunete ample de parcă ar fi cântat o orchestră întreagă.

Un car de la TV5 începu transmiterea cântecului în direct. Prezentatoarea se întoarse spre fereastră privind spre carul TV din stradă şi primi confirmarea transmiterii de la inginerul de sunet. Michel începu să cânte calm ca la o lecţie de pian. Ca să nu fie intimidat de aglomeraţia din încăpere închise ochii. Vocea i se înălţă limpede şi odihnită ca o pasăre trezită de prima rază de soare.

- Non, je ne régrettes rien, ni le bien qu’on m’a fait, ni le mal, tout ca m’est egal...non, je ne régrettes rien, non, je ne régrettes rien…

Când termină cântecul, Michel deschise ochii privind asistenţa. Părea că sala nemişcată se răstoarnă uşor într-o parte, pierzându-şi gravitaţia.

Edith stătea nemişcată, înmărmurită de parcă ar fi primit un glonte în piept.  Abia respira – blitzurile alunecând pe chipul stupefiat, o faţă şocată care tocmai se întunecase. Se lăsă o linişte grea ca o lespede.

- Ah, acesta este cântecul vieţii mele, zise limpede cântăreaţa. Simt că trăiesc. Vreau să-l cânt chiar acum. Maestre, te rog.

Charles aşteptând o reacţie, nu-şi mai putea ridica mâinile de pe genunchi şi începu să plângă. Dar cum încerca să-şi stăpânească lacrimile, ele izbucneau mai tare ca dintr-un gheizer scuturându-l. Michel se aplecă spre el ca şi cum ar fi vrut să-l protejeze.

- Dragă prietene, te rog…

Simţindu-i emoţia, Edith se apropie şi-l atinse pe umeri, dar atingerea se transformă într-o îmbrăţişare şi Charles apucă să spună printre lacrimi:

- Iertaţi-mă, vă rog.

-Maestre Dumont, zise înţelegătoare Edith, vă rog, vreau să cânt acest cântec.

Plângând uşor mai liniştit, Charles începu cântecul răsfirându-și degetele pe clape, abia atingându-le aşteptând vocea cântăreţei să preia contrapunctul. Mâinile îi tremurară pe clape aproape instantaneu. Când întâlni linia melodică a pianului, vocea se înălţă impunătoare ca o pasăre gigantică cu aripile prea mari pentru acea încăpere, dând ferestrele la o parte, peste bulevardul care asculta încremenit şi atunci Charles îşi dădu seama că  melodia are nişte versuri incredibile, intraductibile, de-o frumuseţe nepământeană mai ales pentru că erau cântate de Edith Piaf în limba franceză şi doar în limba franceză şi în nici o altă limbă. În Franţa ceasurile s-au oprit când s-a cântat pentru prima oară “Je ne régrettes rien” de Edith Piaf. Când începură ropotele de aplauze în mansarda lui Michel Vocaire, Charles cu faţa zvântată de lacrimi simţi o pală de vânt ridicându-i părul de pe frunte şi pianul vibră profund ca o corabie lăsată la apă.

de Cristian Biru