O poveste mereu nouă
Nicicând n-au încetat poveștile în mica noastră bucătărie de acasă, în vremea copilăriei mele. Nici plita nu se răcea vreodată, nici poveștile; mama le ținea calde pe amândouă. De fapt, masa ovală de lemn care ocupa cam jumătate din bucătărie, aduna de-a lungul zilei cel puțin tot atâtea persoane pe câți eram noi, cei ai casei. Deviza mamei era ca nimeni să nu iasă pe ușă fără să fi gustat din bucatele ei. Așa că masa rămânea întinsă cât era ziua de lungă, de parcă mama invocase o dată pentru totdeauna fericita zicere din basme: „pune-te masă!”, după care uitase să-i mai ceară mesei să se strângă...
Care-cum trecea pe strada noastră și bătea la ușă, de-ndată era poftit să șadă la masă. Dacă se-ntâmpla ca omul să aibă un drum mai lung, la plecare era silit să primească și ceva merinde-n traistă. Înainte de orice, omul era omenit, apoi întrebat de unde vine și-ncotro se duce; abia după-aceea începeau poveștile...
Am găsit recent tradus în română Il lessico famigliare, romanul nepereche al Nataliei Ginzburg. Lexicul de familie este, cred, varianta feminină a Timpului pierdut. Nu în privința stilului, care este extrem de concis și auster - fără arhitecturile și arabescurile proustiene - ci a modului de a contura istoria familiei, întâi de toate, din zicerile, din ticurile verbale ale membrilor ei: ale celor patru frați ai Nataliei, a mamei - Lidia și a tatălui - Giuseppe Levi, un adevărat pater familias: „Mama în schimb se înveselea când povestea ... fie că povestea despre familia tatii, fie că povestea despre a sa, se umplea de bucurie și era întotdeauna de parcă ar fi povestit acea întâmplare pentru prima dată unor urechi care n-o mai auziseră”.
Uimitor cât de înrudită îmi pare a fi mama cu Lidia și cum istoria noastră de familie se conturează - exact ca în Lexic - din istoria poveștilor ei anecdotice, a modului ei de a vedea și a repovesti necontenit lumea, pentru noi.
Poveștile mamii au fost și au rămas sarea și piperul, liantul invizibil care ne ține și care, prin ea, ne leagă de trecut, de cei ce s-au mutat în amintire.
Din prezentul aparent nesemnificativ, vorbirea Mamei se bifurcă întotdeauna înspre trecutul plin de semnificații, plin de faptele și vorbele de duh ale celor care-i populează panteonul. Totul este legat de oamenii pe care i-a cunoscut cândva, astfel încât totul devine treptat mărturia unei lumi apuse. Nu persoana ei este pusă în prim-plan, ci vorbele, întâmplările, istoriile celor care au lăsat o urmă gravată în memoria ei.
Deși orfană de mamă de la trei ani, mama a avut totuși o copilărie spre care să se-ntoarcă toată viața ca spre o lume mai răbdătoare, mai bună, o lume așezată în rosturile ei, când comunitatea satului nu-și începuse încă destrămarea, iar obiceiurile, personajele, poveștile comunității erau încă vii. Mama ne-a hrănit toată copilăria cu amintirile ei, cu lumea ei pe care a mitologizat-o, lumea de dinaintea „prăbușirii turnului”.
...O pulbere fină acoperă fiecare lucru din casa nostră, o pulbere de aur vechi pe care doar ochii mamei o văd. Anii cu amintirile, casa cu prezențele-absențele ei, cu întâmplările, obiceiurile și cuvintele rostite odinioară, au devenit cu timpul Poveste. Și ca-ntr-un desen în crete colorate, amintirile mamei își modifică imperceptibil contururile sub lumina nouă a fiecărei evocări.
În fiecare zi, când vorbim la telefon, mă trezesc pe nesimțite purtată în galeria ei cu portrete memorabile, crochiuri schițate din cuvinte de duh, lumini și umbre, plinuri și goluri. Acei oameni de demult, capătă sub raza aducerilor ei aminte o viață nouă - se reînsuflețesc. Melancolia, tristețea, anecdota, deseori plină de umor, digresiunea plină de culoare, accentele, detaliile, sunt apa, aerul și focul din care mama dă naștere întotdeauna unui ,,pământ nou”. Singurul martor al acestei cosmogonii sunt eu.
Mama șade pe marginea patului și îmi spune, la telefon, o poveste mereu nouă, ca și cum mi-ar scrie o scrisoare.
În fiecare zi, după - amiaza.
Istorii de demult
- Și Buba lu’ Brădet cine era, mamă? Cum o chema de fapt?
- Păi, pă Buba o chema Maria Deleanu, erau d’aici, mocani; apăi ea era simpatică, bășcălioasă, era o mocancă nemaipomenită!
Sara, venea prin grădină - c-aveam o portiță cu un brad înalt și cișmeaua-n drum - și ea venea pă portiță cu furca, în bucătărie, colea - aveam o mobilă frumoasă, nu știu cui a rămas când am fost deportați; ș-apăi stătea, torcea și povestea.
S-a dus cu tata și cu tanti Oara în ‘50, uite - așa! două babe și cu tata, s-au dus după porumb la Ruginești. Ei le-au dus cartofi și au adus porumb, că noi n-aveam ce să dăm la lighioane... Ghietu’ tata! O săptămână n-am știut nimic - nu era telefon, nu era nimic; a venit cu barbă mare, îi crescuse barba...
A stat la unii la Ruginești, ți-am mai povestit, nu?! A! Ceva ce nu s-a pomenit! L-au culcat pă niște scânduri goale... Ș-avea omu ăla o șiră dă paie în grădină.
- „Măi, - îi zice tata - măi Costache, da’ de ce nu faci o saltea cu paiele ăstea?”
- ,,Vai domnule! Da-i păcat! Să dormim pă pâni!...”
Și muierea, - că era un noroi pă ulițile ălea, dă te speriai - era până la genunchi plină de noroi, să lipise dă ea...
- ,,Da’ de ce nu te speli seara?” a-ntrebat-o tata.
- ,,Păi, mâne iar mă murdăresc!” Și se culca așa!
Aveau un singur pahar și sara veneau vecinii. Toți erau cu cămăși d’alea albe, țesute; nu era ca acu’ să te duci să cumperi... adică era, da’ p-acolo nu era. Și erau roșii pă piept de ziceai că s-au bătut, că beau numa vin roșu; mergea paharu ăla din mână-n mână... Aveau căciuli dă blană - că era toamnă târziu când s-au dus - și le făceau vânt la căciuli, cădeau pă jos, pă după sobă…
Îi zice gazda:
- ,,Domnule, lasă să te duc să vezi ce casă ș-a făcut primarul!”. L-a luat pă tata și s-au dus la primar. Și avea primaru ăla o casă de intrai mai așa, pă brânci, casă dă lut - vreo două-trei odăi acolo. Primaru', bucuros că s-a dus tata să-i vadă casa.
- ,,Îmi place - zice tata - da’ un lucru n-ai făcut”.
- ,,Ce lucru?”
- ,,N-ai pus podele, domnule!”
- ,,Domnule, am pus, da’ umblau șoarecii pă sub ele”.
Le scosese!...
Și trăgea să moară Buba; tata să ducea mereu s-o vază pe leica Maruța lu’ Brădet, că așa-i zicea.
- ,,Ce s-a mai auzit Gheorghe, vin americanii?”. Și tanti Aurica, fiică-sa - era și ea acolo, o îngrijea:
- ,,Da’ lasă, mamă, ce-l mai întrebi pe nenea Gheorghe dă americani, nu vezi că ești bolnavă!...”
- ,,Da’ lasă tu, când m-oi duce colo, o să mă-ntrebe ăia.... Ca să știu ce să le spui, dacă vin americanii!”
Că era pă vremea aia, știi, așteptam să vie americanii; dacă veneau americanii, gata!
Parcă și văd cum aveau în casă: sobă d’aia dată cu var, ceaunul dă mămăligă, un gemuleț mic care dădea spre drum... Da, îmi plăcea să mă duc la ei!...
Ghiata Buba! Ș-apăi atât am plâns-o cu Rodica, n-a plâns-o nimeni în biserică, cum am plâns-o io cu Rodica! C-a fost ca o bunică pentru noi... cel puțin pentru mine!
Ș-au îmbrăcat-o frumos, cu costum mocănesc, cu maramă...
Ea fusese foarte frumoasă, da’ și bătrână era frumoasă, Buba.
Are mormântul chiar lângă tata și mama, acolea e mormântul ei!
Am oprit mașina în fața porții mocănești acoperită cu șiță a Monicăi Boierescu. Am întrebat o bătrână mărunțică, legată la cap cu un fular galben, dacă știe ceva despre Monica.
- ,,A murit anul trecut”, ne-a răspuns băbuța. ,,Am copilărit aici, împreună”.
Această bătrână, cu ochi vii, tinerești și plină de umor, aflăm că este Lenuța lu’ Brădet, nepoata Bubii, adică a Mariei Deleanu.
Mama ei, fiica Bubii, fusese abandonată cu doi copii - bărbatu-său o lăsase și plecase definitiv în America.
Lenuța avea optzeci și șase de ani.
- ,,Numai picioarele mele știu cât de bătrână sânt!”
Nu mai avea cui să povestească istoriile de demult; era măritată cu un regățean care n-o înțelegea!....
Privind-o pe mama:
- ,,Ca să vezi cum te mai întâlnești cu un om...după o sută de ani!”
Muncise la fabrică, în oraș:
- ,,Dar de treizeci de ani le mănânc pensia!”, zise zâmbind. ,,Nu mai ai cu cine sta de vorbă aici, au murit toți!.... Numai eu nu am murit; încă!”.
de Livia Bălan