Mașina de lapte

În ziua în care a fost ales primar, Mr. Sadiq Khan, așa cum a promis în campania electorală s-a dus în cartierul Levisham să vadă cu ochii lui cum arată un cartier londonez distrus de droguri. Norocul lui a fost că un secretar observând cum pleacă de unul singur, a alertat un echipaj de poliție locală care a luat urma primarului.

Ajuns în Levisham, primarul nici nu a apucat să coboare din mașină când a simțit o anxietate puternică ca o pală de vânt otrăvit răsfoind ziarele și ambalajele aruncate lângă bordură. Cartierele din case ordonate în stil victorian se înfundară deodată într-o zonă de no man’s land. Brusc de undeva din dreapta se ridică o coloană de fum negru și deodată peisajul urban căpătă o tentă western de Mare Canion din clădiri abandonate în care indienii comunicau ca întotdeauna prin semnele focurilor de pe înălțimi. Un singur pas făcut și strada își modifica unghiurile hipnotic ca un luptător care arată o tehnică spectaculoasă a brațelor. Abia acum realiză că în dreapta bulevardului nici nu mai erau case, ci doar pereții din dreptul trotoarelor. Asemenea unor paravane, pereții de la stradă erau falși ca niște porți de fugă. În acoperișul unei clădiri goale pe dinlăuntru ca după un bombardament ieșea pe jumătate o mașină Mini. Probabil pe vremuri clădirea fusese un centru de vânzari BMW, dar acum părea o fabrică de pe altă planetă care continua să fabrice în gol resturi de mașini. Strada, mirosind a toaletă desfundată de cămin de bătrâni, un mix de piramidon, clor și cartofi prăjiți, își amesteca hipnotic formele, astfel încât tot ce apărea la capătul străzii părea apărat de o perdea de camuflaj. Ieșind parcă dintr-o pădure, la capătul străzii apăru un negru cu un fes verde jamaican care-i aduna o claie de păr cât o căpiță de fân. Noul primar îl privi atent pentru că era singura ființă care anima peisajul straniu de front, iar negrul simțindu-se privit se opri o clipă cercetând împrejurimile ca o sălbăticiune din junglă care nimerește pe un drum asfaltat în calea oamenilor. Observându-l pe primar lângă mașină, îl salută o secundă, avertizându-l de la distanță,  după care începu să se apropie ca și cum ar fi dansat un ritm de blues cu un mers de jucărie stricată. Deodată negrul se agăță de un gard și începu să vomite cronic cu șuvițe de sânge ca o fântână arteziană. Primarul înghiți în sec și atinse cu brațul stâng capota mașinii să se convingă că este încă acolo la îndemână. Dar abia desprinsese degetul de capotă că o bicicletă îl șterse ca un glonte și primarul se opri înspăimântat având impresia că fusese înțepat în mână. Privindu-și uluit dunga sângerie din dreptul cotului se întoarse la mașină chiar în momentul în care un cercetaș în trening cu glugă,  pe o trotinetă electrică se apropie să afle dacă vrea ceva marfă. Intrând în mașină, zări cu coada ochiului o casetă plină de sticle de lapte în dreptul unei porți și zâmbi, pentru că totuși în cartierul ăsta mai exista o imagine civilizată. Două mașini de poliție se apropiară cu luminile albastre pornite asigurându-i primarului protecția necesară pentru a ieși teafăr  din Levisham. O sticlă de plastic cu un conținut de lichid incert atinse parbrizul mașinii oficiale și Sadiq tresărind înfricoșat văzu pe o terasă de fost restaurant o siluetă care se ascunse după un coș de fum ca un trăgător de elită și atunci înțelese că Levisham este un front plin de santinele.

„O zonă de război”,  gândi Sadiq Khan uluit. Toată ziua rămase îngândurat, nici acasă nu reuși să se liniștească, foindu-se în pat și nereușind să adoarmă până noaptea târziu. Soției îi spuse totuși că are o problemă, dar nu poate să discute în seara aceasta. O s-o lase în sertar pentru o vreme, iar soția îl simți că nu poate dormi, privindu-i îngrijorată cicatricea de la cot pe care Sadiq și-o mângâia aproape încontinuu fără să-și dea seama. Întorcându-și capul pe pernă femeia înțelese că trebuie să fie ceva foarte grav.

În zori, la cafea, cu fața stoarsă de oboseală, zâmbi pentru că știa exact ce trebuia să facă. Dacă era în război, trebuie să vorbească cu un specialist în război.

- Știu un om care ar putea să rezolve situația, îi spuse prietenul său din copilărie Karim Thapa, fost luptător gurka în Afganistan care acum era secretar de stat la Interne, făcând parte din comisia MI5. Numai că te avertizez, are nevoie de libertate deplină în anchetă.

- De 30 de ani, Levisham este ținutul nimănui. Îi dau toată libertatea, tot bugetul primăriei i-l dau.

- Omul meu este un tip care rezolvă orice anchetă în 48 de ore. Nu are nevoie de 30 de ani. Cred că știe perfect situația din Levisham.

- Cine este? Cum îl cheamă?

- Nu știu dacă mai este în poliție. Noi îi spuneam TNT pentru că îl chema Tolea Nicu Tăbârță – TNT, dar și pentru că arunca orice situație în aer, transformând-o într-o explozie – TNT.

- Este rus?

- Nu, este moldovean. A, îmi aduc aminte că de ani buni voia să aducă în England o nepoată care nu avea viză. Dacă-i aduci nepoata la ușă, poți să-i ceri chiar orice, să cucerească Rusia de unul singur de exemplu.

- Asta, o rezolvăm cât ai clipi, zise Khan zâmbind. Moldova are ambasadă în Uk?

- Bănuiesc că da.

-Trebuie să fie un consulat ceva, dacă nu mă duc eu însumi cu mașina și i-o aduc din Moldova, numai să mă ajute.

***

  După ce privise fotografia cu mama lui care-l ținea în brațe când era mic chiar în poarta casei bătrânești de la fântâna din Corni, cartierul din Orhei în care majoritatea băieților erau numiți Tolea, se duse în dormitor și căută atent într-un sertar plin de cămăși călcate cu grijă cum îl învățase mama când era mic să dea cu fierul pe fiecare țoală să ucidă oule de râie. Le scoase din sertar cu grijă, aranjându-le pe pat ca pe niște teancuri de bani până când găsi ceea ce căuta – un revolver Nagant pe care-l moștenise de la tatăl lui, care la rândul lui îl  avea de la un rus, care ne mai având bani să plătească o bărdacă de vin îi dăduse revolverul la schimb. De multe ori Tolea își lăuda revolverul original în șapte focuri, cu sigla Tusla Arsenal pe mânerul din corn de capră, care, deși avea mai bine de o sută de ani, trăgea foarte bine. Cu tancul dacă treceai peste revolver, el continua să funcționeze. Se duse în cealaltă cameră să mai privească o dată fotografia cu mama lui care-l ținea în brațe și brusc își băgă revolerul în gură strângând din ochi, gândindu-se fulgerător ca o frântură de strălucire din coada unei comete că ar fi fost mai bine dacă ar fi murit în țara sa, printre ai săi, degetul aproape apăsând trăgaciul… când, zări în oglindă, imaginea unui înger stând pe umărul lui stâng ca pe o piatră, iar îngerul în loc să-i spună ceva, îi arătă o amintire cu degetul. Era el în fața unui orfelinat cu Ilinca de mână. Când să plece, Ilinca îl agățase de pantaloni spunându-i speriată: “Unchile Tolea. Nu pleca.” Iar în acel moment, Tolea își bruscase nepoțica împingând-o cât colo, smulgându-i mana de pe haine, iar gestul acesta ani de zile revenea în visele lui ca o crimă împotriva celei mai iubite ființe de pe pământ, singura ființă care-i mai rămăsese din familia.

- Cum ai putut să faci așa ceva ? Cum ai putut, strigă Tolea în oglindă plângând deodată ca și cum i s-ar fi prelins o ploaie pe față, o ploaie așteptată de mult timp în deșert și în loc să-și șteargă fața să-și vadă amintirea mai bine, Tolea își lăsă lacrimile să curgă zguduit de emoția aducerii-aminte. Privindu-se în oglindă, dădu amintirea la o parte ca și cum ar fi vrut să-și vadă dușmanul mai bine și acum stând față în față cu sine însuși îi strigă celui din oglindă :

- Cum ai putut să faci așa ceva, câne ? Câne turbat, mai bine stăteai în Orhei cioban la Vatici sau pădurar și erai acum lângă Ilinca, erai lângă mama ta când a murit. Ce-ai făcut, câne, cu atâta școală ? Ce bani ai făcut, mă, printre străini ? Unde sunt banii munciți ? că ești mai dator și mai sărac decât un deget. Ți-a trebuit mașină, uite mașină, ești încă dator la bancă după patru ani, după atâta școală militară, cursuri și calificări. Mă piș pe toate calificările tale. Te ucid, strigă Tolea imaginii din oglindă fluturând revolverul Nagant, amintindu-și cum nu avusese bani să ajungă acasă să-și vadă nepoțica măcar de Crăciun.  Îndreptă pistolul spre oglindă gata să tragă într-un acces de furie oarbă, dar își lovi deodată oglinda cu cotul spulberând-o într-o ploaie de cioburi numai că dintr-un ciob de sticlă se ridică imaginea tatălui său, cu aceeași salopetă, aceeași haină venind de la muncă, mirosind a sudoare crâncenă, obosit de munca brută de pe șantiere, cu aceeși haină ducându-l pe Tolea la școală, o salopetă celebră care-i fusese și costum de mire. Zguduit de un puseu de tuse cu gura plină de lacrimi, și fața aspră răvășită de ridurile pline de sarea lacrimilor, Tolea se prăbuși în fața tatălui încercând să-i sărute picioarele : « O tată, nu ți-ai luat în viața ta nici măcar o haină să am eu bani să mă duc la școală, să am eu bani să mă îmbăt, să am eu bani să plec din Moldova, să am eu bani să beau prin toate cărciumile, cu toate curvele, să am eu bani să-mi las mama când avea cea mai mare nevoie de mine, să am eu bani să-mi las nepoțica la orfelinat… să am eu bani să-i smulg mânuța agățată de pantaloni. Tată, te rog, iartă-mă !

- Acum toate au trecut, îi zise imaginea tatălui,  ridicându-l de la pământ, zâmbindu-i blajin. Nu te mai gândi la asta, îi șopti la ureche, îmbrățișându-l. Fii bărbat, fii stăpân pe viața ta.

- Mai ții minte când veneam la Vatici de pe șantier, când treceam prin râpele lui Gogu cu pereții plini de gușteri…mai ții minte tăticule, privindu-și tatăl cu ochiul stâng prins într-o cută de piele a feței, dar tatăl ezită să răspundă, iar Tolea îndepărtându-se ușor din îmbrățișare și privind mai bine văzu vârful unui corn ca un cucui în frunte și atunci înțelese că diavolul îi luase imaginea tatălui, dar diavolul nu știa ce să-i răspundă pentru că nu avea nici o amintire.

- Cum îndrăznești, drace, să furi imaginea tatălui meu, și Tolea lovindu-l pe drac dând ca într-un om îl făcu pe diavol să se retragă luându-și imaginea de hologramă într-un fir de fum urcând în reflexia unei ferestre pe umărul drept al lui Tolea, balansându-se într-un scaun de trestii aprinzându-și o țigară zâmbind sfidător. Apropriindu-se de fereastră să-i privească pe drac și pe înger cu atenție, imaginile celor doi sclipiră brusc ca într-o hologramă schimbându-și repede pozițiile, astfel încât dracul stătea acum cuminte pe piatră iar îngerul în balansoarul de trestii fumând sfidător. Nervos, Tolea se duse în baie și băgă capul sub duș până când imaginile de pe umeri dispărură. Privindu-se acum cu părul ud în oglindă își zâmbi sfidător cum îi zâmbise adineauri dracul de pe umărul drept, fumând în balansoarul de trestii :

- Acum, între noi, câne, știi că vei muri ! Nu-mi pasă unde te duci, că te duci cu dracu’, că te duci cu îngerul. Eu întotdeauna mi-am dorit ca Dumnezeu să existe. Dumnezeu trebuie să existe, el trebuie să fie, nu are cum, și chiar dacă nu este, absența lui Dumnezeu trebuie pusă acolo, anume în centrul lumii, absența lui Dumnezeu trebuie să fie sărbătorită la fel ca prezența lui. Trebuie ca Dumnezeu să existe. Te voi ucide, nu încape nici o îndoială. Ai să mori cu un glonte în gură. Nu… nu mai spune nimic, doar o minune te poate salva, dar asta înseamnă chiar ca Dumnezeu să existe și să mi-o aducă acum pe Ilinca, acum să intre în camera mea pe ușa ceia, șuieră Tolea cu atâta ură încât îi apăru o șuviță de sânge pe gingie de parcă ar fi mestecat o foaie de glaspapir când vorbea. Așteptând ca ușa să reacționeze, ușa îi trimise o liniște  perfectă ca o placă de marmură căzută peste mormânt pe un fundal incert al zgomotelor metropolei. Așteptând câteva secunde se duse mai aproape de pat pentru ca împușcătura să-l arunce direct pe saltea să fie găsit mai repede. Dar oare cine mă va găsi ? îi trecu prin minte ca atingerea unei păsări care-i zboara captivă în craniu… ce importanță, ce rost, ce sens, își zise Tolea armând revolverul băgându-și-l ferm în gură, când… își văzu fantoma tatălui în cadrul ușii, iar fantoma pocni dintr-un deget să-l facă atent și atunci se  auzi limpede, cristal, o bătaie în ușă. Dădu să se ducă spre ușă, dar apoi gândindu-se că oricum nu are nici o importanță, și oricum chiar fantoma tatălui său apărând acolo nu putea fi decât tot un miraj al dracului, o răbufnire de imagini din infern. Concentrându-și respirația, își băgă încă o dată revolverul în gură strângând din nou ochii, dar bătaia din ușă insistă enervant și la un moment dat i se păru că aude o voce cunoscută de copil.

Deschise ușa casei prevăzător cu mâna înarmată la spate. Văzu câțiva oameni în costume elegante. În spatele lor erau două limuzine cu luminile albastre pornite.

- Domnul Tolea Tabarza? întrebă o voce metalică.

„Tăbârță”, voi să-l corecteze moldoveanul, dar nu mai apucă pentru că din mijlocul lor îi sări o fetiță în brațe și tot sufletul i se umplu de lumină sub îmbrățișarea fetiței, ca și cum i s-ar fi ivit pe stradă propria inimă desprinsă din trup.

- Ilinca, zise Tolea uluit, topit, cu ochii umezi de emoție, trecându-i prin minte ideea că totuși Dumnezeu e mare și toată lumea ar trebui să ia aminte. Văzându-l pe primar și fostul lui șef apropiindu-se pe peluza casei ca și cum ar fi pășit pe apă, îi privi ca pe niște profeți, ca și cum i-ar fi întrebat „ce trebuie să fac pentru voi?”

Primarul îi aruncă o privire fugară, ascuțită șefului poliției înspre revolverul din mâna lui Tolea cu care-și îmbrățișase nepoata, iar șeful poliției simțindu-se înțepat de acea privire își șterse fața cu mâna privind revolverul cu o sporită atenție ca și cum ar fi pus o lupă pe el.

« Șapte focuri, gândi, n-am mai văzut asemenea armă. »

***

             Primarul lăsă îngrijorat telefonul în furcă strângând din dinți.

            - Au trecut aproape 20  de ore, zise primarul. O zi întreagă fără să fi făcut nimic s-a scurs deja. Spuneai că omul tău rezolvă orice anchetă în 48 de ore. I-am dat puteri depline, l-am făcut constable.

- Eu așa-l știam, zise Karim aprinzându-și un trabuc în biroul primarului, iar acesta în loc să-l împiedice să fumeze într-un loc public se duse și deschise o fereastră.

- A angajat un om al străzii pe post de deputy, zise primarul aruncându-i pe masă un dosar din care ieși o fotografie cu un cerșetor cărându-și lucrurile într-un cărucior. 

- Îl știu, este un fost coleg de-al lui, numai că a ajuns fără casă.

- N-a făcut nici cel mai mic progres în anchetă. Nici nu s-a dus în Levisham.

- A cerut însă fotografiile tuturor anchetelor din ultimii cinci ani. Asta înseamnă ceva, zise nepalezul ridicând din umeri.

- Păi numai să studiezi aceste fotografii, îți trebuie o săptămână, două…

- Deocamdată mai are douăzeci și patru de ore, zise ofițerul calm lăsând fumul de trabuc să se ridice spre tavan ca și cum i-ar fi tras sufletul după el.

Primarul bătu cu degetele în birou privind pe fereastră. În ceața plină de umiditate a serii, clădirile înalte ale Londrei, păreau trunchiurile ciuntite ale unei păduri acvatice răvășită de o furtună de o forță năucitoare, aproape cosmică.

În timp ce primarul privea pe fereastră noaptea apropriindu-se tiptil ca o fiară cu pași moi, furișindu-se în umbrele Tamisei, în cealaltă parte a metropolei, Tolea făcea pe bucătarul și se juca fericit cu nepoțica lui de care nici nu pomenea să se despartă o clipă. Când și-a văzut nepoțica în fața casei, inima i-a sărit din piept și s-a învârtit pe podea ca o monedă. De aceea o luase cu el în cârcă la secție, mișcând-o ca pe un guler de vulpe când pe un umăr când pe celălalt. Luase dosarele cu fotografii acasă, tot făcând niște calcule. Acum amintindu-și discuția cu primarul și șeful poliției, îi reveni în minte întrebarea primarului. „Am înțeles că sunteți poreclit TNT 48 de ore. E-adevărat?” „Deci e clar că ei vor să rezolv problema cât mai repede, chiar în patruzeci și opt de ore”, dacă nu mai devreme. Ce tupeu au englezoii ăștia, își zise Tolea scărpinându-se în cap cu o lingură, dându-și că-și mânjise părul cu cremă de tort, se duse în baie și se spălă în fața oglinzii. Privindu-și oglinda, își mușcă buza gândindu-se ce prost fusese mai devreme. O clipă dacă ar fi întârziat….Acum totul a trecut. Ilinca este cu tine. Concentrează-te pe anchetă. Numai umbla cu vrăjeala. Dumnezeu îți dă, dar un-ți bagă-n traistă.

- Ai zis ceva, unchiule Tolea?

- Eu, zise vinovat Tolea, nu, nimica, iaca vorbeam cu mine însumi. Câteodată vorbesc cu oglinda din baie dacă sunt singur.

- Acum suntem împreună, zâmbi Ilinca, iar Tolea o ridică de la pământ învârtind-o ca pe o vulpe în jurul gâtului, fata începând să chicotească simțindu-se gâdilată, dar chiar în timp ce se juca, Tolea continua să se gândească la anchetă ca și cum ar fi fost locuit de două ființe, de un drac și de un înger sau de doi îngeri sau de doi draci, ridică Tolea din umeri. Nu, unul dintre voi poate fi și drac, nici o problemă, un drac, un înger este echitabil pentru lumea ceia. Teoretic știa deja unde este fabrica de droguri din Levisham, numai că cei din Levisham se mișcau foarte repede, și de fiecare dată îi scăpa din încercuire. Poate c-ar fi fost mai bine să acționeze de unul singur.

- Hai să ne jucăm cu niște fotografii! zise Tolea gustând crema de tort de ciocolată la care freca într-un vas.

- Da… zise fetița bucuroasă ridicând mânuțele în aer.

- Ai aici niște fotografii în partea stângă și aici niște fotografii în partea dreaptă. Trebuie doar să vezi ceva comun, un obiect sau o persoană.

- Un obiect sau o persoană, gândi fetița atent.

- Da, un obiect comun sau o persoană care apare și colo și colo.

- Ca un numitor comun al unor fracții.

- Da, ca un numitor comun. Dar voi acum la grădiniță faceți matematică în Moldova?

- Eu sunt în clasa a II-a la școală. Nu mai sunt demult la grădiniță. Eu sunt prima la matematică din clasă.

- O, timpul zboară, zise Tolea aplecându-se s-o sărute. Dacă vrei să ne jucăm, exact așa o să numim jocul – numitorul comun al fotografiilor.

- Uau, ce interesant! Numitorul comun al fotografiilor. Să dăm un numitor comun fotografiilor, adică să le tratăm ca pe niște fracții.

Abia intră în bucătărie amestecând cu furculița crema tortului cu grijă așa cum citise într-o carte de bucate doar într-un anumit sens, când Ilinca exclamă:

- Mașina de lapte !

Tolea încremeni pentru că nu auzise prea bine.

- Mașina de lapte, zise fetița ridicând fotografiile.

- Ce mașină de lapte? întrebă Tolea aproape scăpând o lingură de cremă pe covor pe care o recuperă însă din cădere, lăsând o dârâ de cremă pe mochetă.  Care mașină?

- Mașina asta de lapte, arătă fetița și Tolea își puse ochelarii să vadă mai bine silueta unei mașini de lapte care aluneca printre arbori în prima fotografie, iar în a doua pândea după colțul unei clădiri.

O mașină de lapte, este întotdeauna invizibilă, gândi Tolea uluit amintindu-și cum de atâtea ori, de fiecare dată când încercă să prindă banda din Levisham, o mașină de lapte ieșea din încercuire. Laptele, zise Tolea lăsând uluit vasul cu cremă pe masa din bucătărie. Acum realiza că singurul lucru normal în Levisham este distribuția de lapte. „Vechea fabrică de lapte”, gândi Tolea privind spre sertarul unde își ținea Nagantul.

Când ajunse în fața fabricii era deja noapte și un întuneric dens să-ți bagi mâna în ochi de unul singur. Locul - invadat de izbeliște. Din instinct se apropie de un bec care pâlpâia în spărtura gardului, dar abia când ajunse acolo și dădu să se ridice dincolo de gardul de sârmă, realiză că … locul era de fapt o fereastră de tragere și când ridică mâinile să apuce sârmele gardului văzu o santinelă și lăsă brațele în jos ascunzându-se repede după un tomberon, dar într-o farâmă de clipă realiză că santinela îl văzuse și-i văzuse și revolverul de la centură în momentul în care ridicase brațele. Când întoarse capul zări un șofer care tocmai voia să urce într-un camion. Îl smulse de pe scaun, aruncându-l în mijlocul drumului și se urcă la volan accelerând spre gardul de sârmă al fabricii pe care-l trase după el ca pe o trenă zgâriind pământul uscat. Înaintând spre zidul clădirii, se gândi o clipă dacă nu cumva este o greșeală. „Asta ar fi chiar culmea”, își zise Tolea strângând din dinți în momentul impactului pulverizând pur și simplu zidul din gips, transformându-l într-o ninsoare de praf alb. Simțind gustul de cocaină, coborî cu greu din cabina contorsionată râzând pentru că din grămezile molozului o santinelă în maieu începu să tragă aiurea fără să vadă nimic. Tolea îi lăsă pe traficanți să se grupeze după care aruncă înspre ei o grenadă avertizându-i printr-un fluierat ca un cioban chemându-și câinele, după care începu să tragă calm ca la o lecție de tir, pătrunzând în sala în care se împachetau cu grijă drogurile, relaxat și cu zâmbetul pe buze, fredonând o melodie de horă ciobănească, simțindu-se ca la el acasă în Orhei, duminica, la Cruce, când juca tot satul. O santinelă cu maieul plin de sânge căzu în fața lui scrântindu-și piciorul prins în cureaua propriei arme, năucit neștiind încotro s-o apuce prin norul de cocaină. Tolea în loc să-l împuște îi dădu un picior în fund orientându-l spre ușa deschisă.

de Cristian Biru