Jurnal neterminat

Fragmente din volumul în lucru „Titan, apartamentul 290 (jurnal neterminat)”

5 septembrie 2024

Ce coincidență!

Ce coincidență!

Angela îmi citește în minte ca într-o carte! De fapt, nici nu mai are ce citi, că mă știe pe de rost...acum scriu pe singura pagină goală din caiet.

Nu știu unde o să aterizez! Peste vale, peste deal, unde m-a iubit un cal, cu sâni mari, cu coapsă fină de-alăută florentină...Cine? calul meu?

Vocea de la televizor spune acum: „vă costă numai 682 de lei – e aproape pe gratis”...dar am ratat începutul, mereu ratez începutul și finalul filmului e totdeauna cu un sărut ori cu o ușă trântită...

Dar, e nefiresc soarele ăsta, care îmi bate în fereastra mea...din zi în zi, gândul face salturi tot mai mari „salturi periculoase”...înțelegi, mă „aventurez”. Ador asta! Poate aventura gândului mă face să mă îndepărtez tot mai mult de final și să uit începutul  drumului și unde uiți începutul, finalul se pomenește înghițit de orice perspectivă...e superbă rătăcirea asta, când te pomenești în centrul perspectivei ca într-un uragan și...am uitat...

10 septembrie 2024

  Dragă Tiberiu,

În nopțile pline de ceață, când toate casele și toți trecătorii erau frumoși, mergeam în port la Amsterdam sau la Rotterdam, nu...nu mai țin minte; și ascultam sirenele vapoarelor care mă făceau totdeauna să plâng...și urlam ca un câine bătrân după stăpânul lui mort...

17 septembrie 2024

Câteodată mă trezesc hodoronc-tronc, că-mi vorbește cineva în cap...da, nu-i vocea  mea, poate să fie un sunet de corn, sau de portocală, ori de catifea...că eu, înainte de a mă lăsa trasă în poză am trecut printr-o metamorfoză! C-așa sînt eu, când gri, când roză, azi în poezie, mâine-n proză, azi mă doare un picior, mâine urc Vârful cu Dor, azi mă-ndop cu caviar, mâine suflu în altar, că mereu cad în picioare, ca o floare ofilită, care tot mai vrea să zboare, sus, sus, sus pe Ararat, știam un băiat, cu ochi de cicoare și palme de catifea...noaptea pe răcoare...

Ce vă mai servesc? Am cam obosit...mă doare un picior...astăzi o să plouă...mâine o să ningă liniștit...Un vals vienez...

20 septembrie 2024

  Să revenim.

O să vă spun cum sunt zilele săptămânii la mine:

Luni este prima zi și cea mai bătrână din săptămână, ea, în închipuirea mea, ia chipul bunicii Eufrosina Cornelia, te strânge în brațele ei calde și moi ca o promisiune că toată săptămâna va mirosi a Paciuli, parfumul ei preferat. Acum, sinceră să fiu, mie nu prea îmi plăcea parfumul ăsta (Angelei îi place, doar e tot de la Brăila!), dar nu aveam încotro și așteptam ziua următoare...nu știu dacă era vorba de o boală, ori de o închipuire, trimisă dintr-o țară veche, meridională!

N-aveam încotro. Îmi făceam de lucru și așteptam să se schimbe placa! 

p.s. mă duc până la magazinul din colț!

21 septembrie 2024

Ziua următoare era marți. Mă gândeam  că lunea mă trezea dis-de-dimineață parfumul prea dulce al coloniei Paciuli...Poate marți mă va trezi din somn ceva mai provocator...sau violent...dar n-a fost așa! Nici marți (trei ceasuri rele), n-am avut de ce mă bucura! Parcă îmi îndesa cineva pe gât o banană; mă înecam și tușeam și...acolo, în fundul gâtului, banana cânta: „a fost o dată/ a fost odată...”

După întâmplarea asta m-am liniștit și mi-am zis, „bine că a trecut!”.  A fost un coșmar! Știi doar că marțea-s trei ceasuri rele „fii și tu mai atentă la ce bagi în gură”! mai ales marțea, eu zic mai bine să nu ieși din casă, că nu știi peste ce dai, ori ce dă peste tine...

Nu mai lua în seamă toate obsesiile, nici vocile somnului – ce-s fantasmagoriile astea...Azi, în era Inteligenței Artificiale!

22 septembrie, seara

...De treci codrii de aramă...iată că am ajuns într-o Joi la vamă; că eram una la părinți, bogată-n minți și fără dinți, cu rugi la Precurata...săracă țară bogată, când tata era un arcuș și mama o lopată; Simt acum că sunt un geniu! Tăceți, vă rog, pentru o clipă! Tata a fost un cal bălan și mama o blondă-urzică! Spune-mi, domnule musulman, eu ce sunt, căciulă de astrahan, ori damă de pică? Că mi-e frică de sultan, într-o joi la vale și de asta mă răzbun, c-am pierdut un miel pe drum, într-un colț de țară veche...”avea și dânsul trei feciori”, Angela mi-a spus că la cântători, când se-arată ziua și se-ascunde luna ca nebuna, să n-o vază nimeni când scrie sub masă, un catren albastru, ca să alunge astrul...care o gâdila la subțiori.

24  septembrie 2024

Un geamantan într-o gară pe un pui de cuc, într-un papuc...iată, am ajuns un bard popular, când afară-i sâmbătă și o mână stângă leagă un fular. Cine-i pustiul ăsta? eu sînt, mamă Lună, fiul tău iubit, eu care la oaste m-am îndrăgostit. De cine? De cine? Nu spun, că-i secret mierea de albine...

Când se lasă seara-n port, a tăcut o voce, un suport de saxofon, o șosetă de bon-ton...ești copilă, asta e, hai si-om fugi în lume! că acolo v-om găsi și câteva prune pentru tot ce-a fost și o mai fi. Minune, Doamne, minune de fată mare, cu ochi de tăciune și gură de iască.

Ferească, Doamne, ferească!

26 septembrie 2024, ora 14.25

Tu unde ți-ai pus lebăda cu două întrări, care și-a petrecut ani frumoși în patul ei obosit. Ce înseamnă un pat obosit? Unu care doarme cu ochii deschiși, așteptând noaptea brăzdată de fulgere, pe care a zărit-o demult pe zidul ăla negru al unei biserici catolice...și acum, pe unde e ieșirea? Ai aflat ce ar mai fi de făcut? Să mori? Să dormi? să râzi? Să plângi? Oricum, nu te hotărăști!

Ții minte noaptea, braseria cochetă...da, da, chiar Wintergarten scria la intrare, stăteam în căsuța din colț, îți povesteam filmul ăla caraghios cu Stan și Bran și tu nu râdeai...căutai ceva prin calendare; trebuia să îmi trimiți niște bani pe traducerea aia, ții minte? exact, aia cu execuția primarului din Florența și, când te gândești...ce mult am vrut eu să-mi botez băiatul – dacă ar fi fost fată – Florența; chiar sunt curioase numele astea, care sună la fel de firesc la gâtul unui oraș, ca la gâtul unei femei...doar că orașul n-are nici flori, nici ștreang,           

și tu? și tu?

28 septembrie 2024, ora 13.10

  Azi e o zi foarte ciudată. În fotoliu, cu ochii țintă la televizor, urmăresc o emisiune. Văd un cal...apare și un copil...buzele mele se mișcă, gura mea înșiră automat niște cuvinte, mă trezesc în picioare lângă măsuța din fața televizorului...pe ecran o femeie tânără, îmbrăcată în negru...nu știu dacă e în doliu...mă așez, spune „nu putem confunda mișcarea cu direcția”; Eu am pe genunchi cartea lui Bacovia, e deschisă, citesc: „barbar cânta femeia aceea...târziu în cafeneaua goală...”

și noi nu ne-am mai dus acasă/ și-am plâns cu frunțile pe masă și peste noi, în țară goală, barbar cânta femeia aceea!”

Nu e zi să nu-l văd mai înalt, cu pieptul bombat, cu avântul unui taur înaripat...spunea Aghata, când la biblioteca de pe Dacia...sar capacele cutiilor de bomboane și pe pulpele bronzate ale micilor bibliografe se văd floricele roz prinse-n agrafe! „Hai la groapă cu furnici, ba-i aici, ba nu-i aici”...ador nebunia șuvoiului de apă; dacă o să curgă așa fără cap, fără cap, până la vărsare, am să scap! De ce ai să scapi? Nu știu, de ceva urât!

29 septembrie 2024

...La Sibiu, Cibinul curgea în fiecare noapte sub geamul meu; de câte ori mă uitam în oglindă, la mine pe nas se aprinde-o lumină, cu sâni tari, cu coapsa fină de-alăută...Ce a fost asta? e cineva sau mi se pare?...Cineva a intrat pe fir, așa-i când te ascunzi, când fugi de acasă pe Strada Frumoasă, și ea după tine...așteaptă s-o chemi: cuțu-cuțu, marș de aici! spui fără remușcări, fără sutien, fără dinți și fără secrete...

Cum îți spuneam...na, c-am uitat! Era pe buze ca un fir de păr de-al tău și-a zburat...Vocea asta curge ca jetul de apă din robinet și tu în oglindă/ în oglindă-mi dictezi...

Chipurile n-ai nici un secret; dar, din Vale de Rovine vine roiul de albine și mă întorc la mine-n pat, vreau să fiu serioasă!...”Gata, lasă rimele acasă!” zice Angela.

p.s. mă duc să-l sun pe Tiberiu, poate-mi spune când mai are meci Rapidul.

20 septembrie 2024

nu știu de ce mereu cam din sfert în sfert de oră mă înțeapă în diverse părți ale trupului...cred că mi-a intrat un țânțar, ori și mai rău, sub cămașa de noapte și abia mi-am îmbrăcat cămășuța roz, proaspăt spălată: se poartă rozul! în trei luni s-au schimbat pe podiumul de premiere trei culori! nu, roșu, galben și albastru! ci, roșu – roz – verde! și eu...și eu ajung mereu prea târziu, trebuie s-o iau din nou de la capăt!

așa pățeam și cu figurinele de marțipan, în special în noaptea aia vrăjită, când mă duceam din oră în oră la baie și nimeni nu mai dormea...eu mă văităm că-mi vine tot timpul să fac pipi, când, de fapt, ușa camerei de baie era fix lângă fereastra unde-l așteptau ghetele mele pe Moș Nicolae...

1 noiembrie 2024, seara

Simțeam în fiecare dimineață, la cafea...că mai am de mers și că drumul ăsta va dura, dar timpul se scurtează și discuțiile  prelungite cu băiatul meu Tiberiu...lungesc un drum care mă obosește tot mai mult...

știți câți ani am? Aproape...94!

țineți-mi pumnii să  mai am timp să fac ce mi-am pus în gând!

                                                     simt că cineva acolo sus

                                                     mă iubește!

3 noiembrie 2024, ora 17.00

Suflu într-un pai pus într-un pahar plin ochi cu apă, în care am topit o bucățică de săpun...(eram la Corbu, Angela râdea) apa face mici bulboane, se ridică pe paiul pus în paharul cu apă, în care săpunul face clăbuci și iese prin tulpina paiului la celălalt capăt în zeci de balonașe care se sparg în aer...

Îmi amintesc de copilărie, dacă nu mă bucur, nu știu de ce îmi vine să plâng. JOCUL ăsta de-a copilăria mă face azi să îi văd limitele, semăn cu un clovn căruia i-a tremurat mâna, când și-a întins fardul pe față!...

6 noiembrie 2024

Curios, pe masa mea de lucru dau peste caiete începute, toate cu texte scrise de mână (cât mai muncește Angela!) și neduse la capăt, culmea, ca o armată de prizonieri duși spre un loc...parcă l-am mai văzut cândva demult, vorbesc de un loc, nu de un bărbat, când m-am cățărat pe gardul de cărămidă din spatele Cimitirului Bellu de unde începe Valea Plângerii și acolo mi-a atras atenția un dulău, bând apă dintr-un lighean...Băiatul de pe scaun, ăla care ștergea cu un prosop bărbia udă, de pe care i se prelingeau pe gât dâre de apă, udându-i tot pieptul cămășii...să tot fi avut 15 ani, mușca, mestecând zgomotos din miezul roșu, lăsând zeama aia să i se scurgă toată pe piept prin deschizătura cămășii...

43 de grade la umbră, au anunțat azi la televizor... 

             După două zile, cu ventilatorul deschis – aer respirabil; Bucurie de viață; alinierea gândurilor...ca la străjerie: încolonarea...Iuga  Eleonora – cap de rând!

de Nora Iuga

Nora IUGA (numele adevarat Eleonora ALMOSNINO), născută pe 4 ianuarie 1931, la București, este o poetă, romancieră și traducătoare. Este soția poetului George Almosnino și mama prim balerinului Tiberiu Jose Almosnino. Este licențiată a Facultății de Filologie, specializarea Germanistică, Universitatea din București (1953). I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu și George Călinescu. A fost profesoară de limba germană între 1954 și 1955, apoi bibliografă la Biblioteca Centrală de Stat, în perioada 1956-1969. Din 1969 până în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedică. Din 1971-1979 are interdicție de publicare din motive politice. Este apoi ziaristă la ziarele de limba germană „Neuer Weg” (1955) și „Volk und Kultur” (1977-1986). Din 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România și membră PEN Club. Din anul 1998 deține funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretară a Secției de Poezie (inițiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor „Gellu Naum”) în perioada 1999 - 2002, membră în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor în 2002, membră în Biroul Asociației Scriitorilor din București, tot în 2002. Din 1960, după căsătoria cu poetul George Almosnino, realizează că poezia e vocația ei principală. Peste doi ani, în 1962, se naște fiul lor, Tiberiu Jose, care a devenit prim balerin la Opera Română. Face lecturi publice în străinătate și primește numeroase burse (2000-2011). Primele versuri le-a scris în clasa a doua primară la Institutul Catolic „Ursuline”, din Sibiu. La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar, în iulie 2010 apărându-i nr. 1 din „Girafa albastră”, o revistă audio-video cu și despre autoare și, firește, de atunci are și pagină de facebook. Opera sa cuprinde: 24 volume de poezie (cea mai recent este „Sopârla din groapa comună”, 2024), 14 volume de proză (cel mai recent este „Dimineața vecinelor”, în colaborare cu Angela Baciu, 2024) și 8 volume de interviuri și antologii. Se adaugă, de-a lungul anilor cele aproximativ 50 de traduceri în limba română din limba germană. După textele Norei Iuga s-au realizat și două spectacole de mare succes: „mai drăguț decît dostoievski” (adaptare după poemul dramatic cu același nume, de Nora Iuga și Angela Baciu, în regia lui Chris Simion-Mercurian - în cadrul Festivalului Internațional de teatru Independent „Undercloud”, 2018 și 2020) și „ce-i aia apă verde pe cerul gurii? 53 de stări” (adaptare după textul cu același nume, de Nora Iuga și Angela Baciu, pentru Grivița 53, în cadrul aceluiași festival, în 2021). Nora Iuga a primit peste 14 premii și distincții, din care amintim doar Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, în 2007, o recompensă care se acordă celor care contribuie la răspîndirea culturii germane în lume, iar, în perioada 15 mai 2009–15 mai 2010, a beneficiat de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). Tot din partea statului german Nora Iuga a fost distinsă cu Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Ofițer (1 decembrie 2015), acordat de Președintele Germaniei Joachim Gauck, iar din partea statului român a primit Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Comandor (17 ianuarie 2017), acordat de Președintele României Klaus Werner Iohannis. În plus, Casa Regală a României a înmânat poetei, la Castelul Peleș, Decorația Regală „Nihil Sine Deo” (24 martie 2025).