Nordu’

  Cu 14 ani înainte să devin scriitor, soseam în Danemarca cu soția, să încep un program masteral în științe (mai) sociale decât științele pe care le-am experimentat până atunci - artă plastică și filologie.

Am citit în acei 2 ani de master probabil în jur de 100 de cărți pe care apoi le-am uitat pe toate. Sunt sigur că motivul a fost tema lor: cum să faci lumea mai bună. Din experiență, eram obișnuit să mă uit la lume, să o studiez și să pun în cuvinte sau pe o pânză ceea ce văd. Nu, aici trebuia să o faci mai bună.

Așa cum știi deja, din 2010 până acu, asta nu s-a întâmplat, lumea nu a devenit mai bună și spun asta așa, ca să pun lectura celor 100 de cărți în perspectivă. În fine.

Când am terminat acele cărți am scris o poveste lungă de vreo 70 de pagini la care unii îi spuneau dizertație. În povestea asta, într-un mod foarte practic și foarte cinematografic (nu glumesc - Pintilie ar fi mândru) am descris tranziția României de la Ceaușescu la Iliescu, la mineriade și celelalte minuni ale naturii umane din est. Unora le-a plăcut, altora așa și-așa. Soției i-a plăcut. Mai e ceva de zis?

În paralel cu povestea asta mai era povestea limbii. Nordicii vorbesc limbi inumane, aproape extraterestre. Sau cel puțin te fac pe tine să te simți extraterestru. Știu azi că nu trebuia să aterizezi de pe o altă planetă pe pământ ca să fi un extraterestru. Am descoperit asta când am mers la lecțiile de limba daneză. Descoperi că ești un extraterestru atunci când înveți o limbă care e una în gură pe limbă și alta pe hârtie. Apropo de hârtie, tot aici, am descoperit o nouă religie: secta se numea Reciclare.

Nordu’, în 14 ani, a fost un loc ce nu exista pe harta din mintea mea, și-l tot descopeream ca ăla din Age of Empires - făceam pași spre un loc întunecat în orice direcție în jurul meu, pe harta neagră și pac! se lumina.

Apropo de întuneric, când a venit vara în nord, și se întuneca numai la 12 noaptea mi-am zis: ... (sincer să fiu, nu mai știu cum am reacționat, dar sigur am fost uimit. Îmi amintesc când le ziceam la ăia de acasă, cumva dându-mă mare, că se întunecă atât de târziu, de parcă era contribuția mea și cum se minunau ei wow! ce zi lungă aveți!   Cam așa e cu nordu’ ăsta.)

După ce s-a terminat toată povestea cu dizertația, și după ce ăia care trebuiau s-o citească, au citit-o, am terminat cu masteru.

Eram mândru de povestea pe care am scris-o acolo, în paginile alea. Transformasem anii ‘90 ai țării mele într-un thriller care putea oricând să devină un film: cu urmăriri, cu plecări și cu veniri, cu morți, cu întrebări fără răspuns, mistere neelucidate, oameni pe care nu-i cunoaște nimeni, sau oameni pe care îi cunoștea toată lumea și care dispăreau fără urmă, cam așa arăta dizertația mea.

După asta am devenit profesor de Creative Writing. Mă apropiam de scris, sau cel puțin de scrisu altora, adică al elevilor mei.

Am descoperit acolo un lucru foarte interesant: ăștia nu citeau nimic. Habar n-aveau de poeți, prozatori, dramaturgi. I-am întrebat odată, doar așa să văd cum reacționează:

— Have you guys ever waited for Godot?

S-au uitat unii la alții în clasă. Au ridicat bineînțeles din umeri, și mi-au zis că n-au auzit niciodată de el și că nu l-au așteptat niciodată. O fată a întrebat:

—    Where?

Le-am adus volumul cu piesa lu Beckett și am povestit despre ea o vreme. Mi-a plăcut că le-a plăcut. Le-a plăcut și gluma. Dar tot nu i-am convins să citească. Le plăcea în schimb să le citesc eu. Era un fel de Audible experience la mine la ore. Eu eram un app de lectură pentru ei.

Cu timpul am renunțat la glume, deși cred că se așteptau la ele, de fiecare dată când începeam să studiem ceva nou. Le-am citit multe: Salinger, Carver, Mann, Stevens, Plath, Walcott, Kafka, și mulți alții. Mă ascultau de parcă eram un zeu și le hrăneam sufletu.

Nu am putut să scriu nimic până nu am terminat-o cu Creative Writingu. Era prea multă teorie. Ăia nu învățau nimic, decât teorii și strategii despre scris. Nu să scrie.

Apoi a venit Corona. Cred că atunci am considerat prima oară scrisu în mod serios. Ce e interesant despre Corona (Am citit în perioada aia toate romanele despre izolare și pandemie pe care le cunoșteam.) era că aplatiza lumea – totul și oriunde deveneau la fel. Izolați și tăcuți. Citind Camus zilele alea, era ca și cum aș fi citit ziarul.

Și atunci, după 14 ani, s-a întâmplat..

Felul în care îmi place să-mi imaginez ce s-a întâmplat, e că pentru 14 ani, cuvintele mele fugeau după mine, și acum, în sfârșit, au pus mâna pe mine.

Și mai îmi place să cred că am devenit scriitor datorită acestor 14 ani în Danemarca. Că doar de la 1844 de km de casă am putut scrie ceea ce am scris. Distanța contează (...cum zicea cineva. Nu știu cine, ... iar dacă am inventat eu vorba asta, și nu-mi amintesc, cu atât mai bine).

A fost o cursă. De aci vedem unde mai alergăm, dar măcar alergăm împreună.

de Marius Pădurean

Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Marius Pădurean s-a născut în 1983, în Alba Iulia. În 2002, este admis la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara, dar după un an renunță, începând studiile la Facultatea de Filologie a Universității de Vest din Timișoara, secția Biblioteconomie/Engleză (2004-2008). În 2010, începe studiile masterale în Danemarca, unde trăiește și în prezent. În 2023 ajunge finalist la Seán Ó Faoláin International Short Story Competition pentru nuvela scurtă PAPIO (varinta în engleză) și publicat în SOUTHWORD Journal, nr.46 (https://munsterlit.ie/bookshop/southword-46/). În 2024 câștigă Premiul 1 la Concursul Internațional de Proză Scurtă Rețeaua Literară cu nuvela scurtă PAPIO (varianta în română) (https://cepec-romania.org/concursul-reteaua-literara/). În 2024 a publicat romanul de debut – „PAPIO” la editura TracusArte (câștigător al Concursului „Rețeaua literară”, 2024).