O mie de omlete

O mie de omlete și mono no aware

Era deja o doua lună în care mâncam omletă la micul dejun. Oferta hotelului pentru prima masă din zi nu era săracă, totuși alegeam să mănânc în fiecare dimineață omletă. La început, cu voluptate, mai ales pentru că în mintea mea micul dejun însemna omletă, iar asta mi se părea, fără să știu de ce, mai savuroasă la hotel, apoi, din ce în ce mai plictisită.

Câte omlete poți mânca totuși? Mai bine zis, câte zile la rând? Și de ce, până la urmă? Am încercat-o în toate variantele: cu roșii, cu brânză, în cele din urmă chiar cu brioșă – italienii numesc brioșă ceea ce alții numesc croissant -, numai din albușuri, îndoită ca un calzone, cu ciuperci, cu unt, cu legume, cu ceapă, chiar și cu smochine. Evident că puteam mânca și altceva, dar, ca să fiu sinceră până la capăt, mie nu îmi era foame. Nu omleta e motivul pentru care mă duc dimineața la masă (ca să fiu sinceră, acasă nu iau micul-dejun niciodată, ci doar dacă sunt în călătorie), ci altceva îmi trezește cheful de a mă mai distra la prima oră.

Pentru că motivul adevărat pentru care cobor în fiecare dimineață la masă e nu foamea (deci nici omleta sau brioșa, nici măcar pepenele sau căpșunele, smochinele coapte sau pain-au-chocolat-urile pântecoase și ademenitoare, care la altă oră din zi m-ar fi sculat din moarte, dar pe care totuși mi le refuz sistematic), ci curiozitatea de a vedea cum se comportă oamenii la micul dejun. Ăsta e motivul care, dintotdeauna, indiferent de țară sau hotel, mă face să mă ridic din pat, ba chiar cu o oarecare grabă și nerăbdare. Nu sunt matinală, dimpotrivă, ca să nu mai spun că somnul de dimineață mi se pare cel mai dulce. Dar când stau la hotel (și Doamne, cât de mult îmi place să stau la hotel), merg nesmintit la micul dejun.

Dacă ai noroc, poți să vezi cum în sala de mic-dejun încape o lume întreagă. Acolo, în sala cochetă (de cele mai multe ori), cea în care gustul decoratorului se face simțit în fel și chip, fie în fețele de masă, fie în picturile de pe pereți, fie în culorile mobilierului sau în aranjamente dintre cele mai improbabile aflate la intrare, dacă știi să te uiți și dacă ai noroc - ca răsucind un caleidoscop sau poate mijind un pic ochii ca să vezi înăuntrul unei mărgele de sticlă -, vezi oameni din toate părțile lumii, dar și în cele mai intime (sau nesupravegheate) obiceiuri ale fiecăruia. Căci ce poate fi mai propriu cuiva decât ce și cum mănâncă la micul lui dejun? Cu ochii aproape cârpiți de somn și picioarele grele sau dimpotrivă, alert și pus pe mutat munții din loc de la prima oră, fără chef și foame sau cu o foame de lup și farfuriile pline ochi, omul la micul-dejun este el în cea mai profundă fibră a lui. Cu omletă sau fasole cu cârnați, cu cereale și lapte sau iaurt, miere sau fructe, croissant și cappuccino, ou fiert sau ochi, pâine prăjită cu unt și/sau dulceață sau miere, ca să mai spun de tipologiile repartizate în funcție de sorturile de cafea solicitate la mașina de cafea, spectacolul e deplin. Hămesit, indiferent, teatral ca pe o scenă în care știe că el este protagonistul, omul la micul-dejun este actorul principal în spectacolul singurătății sale ritualice. Mănâncă și se poartă cum știe, cum vrea sau cum îi vine. Toate tipologiile sunt acolo. Ochi să ai. Italienii beau mai mereu espresso, germanii, cappuccino (că tot veni vorba, niciun italian nu o să bea cappuccino după ora 11), englezii ceai, foarte rar cafea.

În afară de oamenii veniți la micul dejun - punctul major al adevăratului meu interes -, mă mai interesează și aranjamentele de la intrare, de câțiva ani chiar am început chiar să țin un fel de inventar. Mă uit la ele de fiecare dată cu tristețe, deși nu acesta a fost motivul pentru care au fost așezate acolo, ci altul, complet opus, dorința de a face plăcere celor care calcă acel prag. Pe mine mă încearcă nu bucurie și încântare, ci un fel de regret, fără să știu însă pentru ce. Părere de rău pentru o cauză neștiută, un fel de neliniște față de spiritul locului sau ce-o fi el, de parcă aș empatiza cu o suferință trecută, pe care totuși n-o cunosc. Am trăit și trăiesc asta nu numai în fața obiectelor decorative de la intrarea în sal de mic-dejun, dar și în fața oricăror aranjamente scenografice de la intrarea din hoteluri, în general. Obiecte ale celor din alte vremuri, o vază, o statuetă, o piesă de mobilier de acum două secole, un evantai sau un pince-nez al celor care au deținut casa, vila sau castelul transformat în hotel, când se întâmplă astfel, mă emoționează grozav. Și cu obiecte noi pățesc la fel. Nu importă. Toate își conțin, în vreun fel sau altul, povestea.

Trăiesc sentimentul ăsta de când mă știu, l-am avut în toate călătoriile și l-am înțeles mai bine de-abia când am aflat de expresia japoneză mono no aware, care s-ar traduce printr-un fel de durere a lucrului, s-ar spune că e un fel de emoție în fața efemerității, a impermanenței, deși eu nu mă gândesc în acești termeni, și nici la trecere sau pierdere, cât simt emoția, deja trecută, a obiectului, iar aceasta se produce aproape fizic, ca și când în capilarele melancoliei mele s-ar insinua treptat un ingredient neștiut care face legătura cu un alt timp. Nici măcar nu cred că sunt sensibilă la tranziență sau la nepermanență, sau nu în mod conștient, nu simt că ar fi nici virgiliana lacrimae rerum, oricât de controversate ar fi traducerile sale, niciuna dintre ele nu pare să fie pe deplin ce simt, nici lacrimi ale lucrurilor, nici lacrimi pentru lucruri, ci amândouă împreună, dar nu numai e tristețe, cât emoție tandră, fără obiect, însoțită de senzația acută că sunt spectator la ceva ce e trecere eternă.

Într-un hotel din Monza am nimerit odată la intrare peste două manechine, unul în rochie albă, ca de mireasă, altul într-un fel de corset, două manechine feminine uitate sau ieșite din timp, fără scop și sens, de parcă greșiseră drumul sau povestea. Mă făceau să cred că tocmai intram într-o vitrină sau într-un atelier de croitorie și tot timpul cât am stat acolo, vreo trei săptămâni îmi venea să salut, eram convinsă că, rămase singure, prindeau viață și își continuau povestea de acum cincizeci de ani și mai ales le vedeam căutându-și drumul spre casă, eram sigură că erau foarte nerăbdătoare să ajungă la nunta sau atelierul de croitorie țintit.

Într-altul am dat peste două statuete de piatră, de înălțimea unui om, aflate într-o poziție ca de rugăciune și m-am întrebat nedumerită care ar fi fost rostul lor acolo, altul decât întâmplarea, cine le-o fi adus? Mi-am imaginat un sculptor local, eram în Monza și nu vedeam în ruptul capului nicio legătură cu gnomii aceia rugători. În altul, din Burago di Molgora, în drumul spre sala de masă, pereții erau înțesați de fotografii vechi, păreau de acum un secol și mai bine, o expoziție care înfățișa diferite figuri sau scene specifice Lombardiei, un țăran ars de soare stând pe un bolovan cu fața în palme, o văduvă îmbrobodită cu brațele aduse pe pântec, doi miri înțepeniți romantic cap în cap, un măgar cu capul întors spre aparatul de fotografiat, un drum șerpuit, o casă cu două etaje (despre care se spunea că a fost restaurată pentru amenajarea hotelului cu pricina), până la urmă, în fotografiile acelea eu vedeam duhurile acelei mici comunități din Lombardia, de numai 1200 de locuitori pe la 1860, care mi se părea că încă vegheau cu mare atenție asupra locului.

Cu o astfel de stare – niciodată perfect la fel, în funcție de loc, decor, lumină și amestecul etnic, intram și în sala pentru micul-dejun a hotelului. 

Preferatul meu rămâne totuși locul de mic-dejun al unui hotel din Orientul Mijlociu, în care ajungeai în restaurant printr-un lift exterior din care puteai vedea panorama orașului din mișcarea liftului (nu foarte rapidă, ca să nu te ia amețeala) al hotelului. Mi-au plăcut mult liftul exterior cu pereți transparenți, panorama, distanța mare pe care o cobora, faptul că erau mai multe, nu doar unul, după cum mi-a plăcut și echipa de bucătari, care roiau în jurul tău de când intrai (erau mulți, de parcă fiecare oaspete al hotelului avea omul lui, zâmbitor, serviabil și gata să-i satisfacă toate trăsnăile culinare, ce vrei să mănânci, ou-ochi, omletă, clătite americane sau franțuzești, la omletă nu vrei și verdeață oare, vreți să încercați fructele, aveți dreptate, nu există nimic mai potrivit), ci pentru senzația de vertij care venea odată cu întreaga deplasare care făcea ca totul să fie un spectacol cu public. Dar și pentru ce urma, era ca și când coborai în sala plăcerilor gastronomice infinite, într-un nontimp în care puteai să-ți faci de cap și să mănânci cât vrei și ce vrei, orice tip de mâncare de pe orice meridian, mic-dejun englezesc, francez, american, arab sau indian, icre negre sau caracatiță, zece feluri de mango, dar și dude, zeci de sortimente de patiserie, prăjituri fără sfârșit în opțiuni și varietăți, o peșteră gastronomică a lui Aladin, dacă ar exista una. Și aici, culmea, aveam aceeași senzație a trecerii.

În mod curios, nu mi se mai făcea poftă de nimic, mi se mai întâmplase să am astfel de reacție; când aveam la îndemână toate variantele, exact ca unui copil răsfățat, atunci nimic nu mi se mai părea atrăgător, tentant sau interesant. Am continuat și atunci totuși să cobor la micul dejun, dar nici atunci pentru omletă, ci pentru bucuria de a fi în liftul exterior transparent și apoi pentru aceea de a fi în restaurantul care se deschidea înaintea mea, încă din liftul din care-l zăream pe măsură ce coboram, ca o bortă a plăcerilor.

Dar și pentru același motiv pentru care îmi place să o fac de fiecare dată. În restaurant la micul dejun se dezvăluie o lume întreagă. Îmi place să mă uit la oamenii care vin la masă – mai mult parcă decât în aeroport, în gări sau pe străzi de aiurea – și să ghicesc, înainte de a-i auzi vorbind, ce nație sunt sau de unde vin, ce istorii ascund și ce vor să pară. Le observ privirile, flămânde sau indiferente, mișcările, lente sau stângace, grimasele de dezgust sau plescăiturile de plăcere, felul de a mânca, cu înghițituri mari, de om grăbit, cu zgomot de plăcere, cu spatele prea aplecat, ca rușinat sau absent, cu ochii în telefon sau cu mofturi și oftaturi de om capricios ca pentru spectacol. Îi vânez mai ales pe aceia pe care-i miros intimidați de spațiul comun, cărora le văd pașii ezitanți și privirea furișată sau, dimpotrivă, aproape oarbă, de parcă se uită pe deasupra, studiez apoi graba aproape mecanică a unora, mai blazați sau mai grobieni (și care m-au agasat dintotdeauna).

Mă topesc după câteva gesturi, cum ar fi așteptarea nehotărâtă în fața unui fel de mâncare sau curtarea îndelungată, ezitantă, a altuia. Dar cel mai mult îmi place grija față de oricare celălalt, oricum necunoscut, dar tocmai aici e secretul, felul în care te comporți cu cel pe care nu-l cunoști, căruia să nu-i înstrăinezi sau rătăcești ustensila necesară, de pildă.

Tot spectacolul ăsta mă hrănește mai mult decât o mie de omlete. E o bucurie nespusă. Deseori îmi imaginez povestea de viață a unuia sau a altuia, îi văd în familie, cu soția iubită sau, dimpotrivă, trădată, înconjurat de cei șase copii sau singură pe plajă în căutarea unei iubiri ori bându-și coniacul în singurătate, firește, povești închipuite pentru un ea sau un el pe care îi zăresc câteva minute la micul dejun, dar care până seara primesc și nume, și o întreagă istorie care mi se derulează cu rapiditate în minte aproape fără voia mea.

Rămân cu amintirea gestului de bunăvoință făcut de cineva care nu te cunoaște. Pentru un timp, mono no aware nu mai e important. 

de Ohara Donovetsky