Amândoi

Mai rămăseseră câteva zile până în Crăciun. Pădurea, copacii, hogeagurile, toate dispăruseră sub albul troienelor. Turnul bisericii se pierdu în cerul din care, se revărsau fără-ncetare, în rafale, valuri de zăpadă. Cu chiote și strigăte de luptă, armatele noastre, călare pe sănii, lunecau prin albiile ulicioarelor ca prin inima unor tuneluri albăstrii de gheață.

Se-ntuneca. Genele și sprâncenele prinseră țurțuri, zăpada scârțâia sub tălpi, suflarea se prefăcea în aburi groși, dar nimeni nu se-ndura s-o pornească spre casă. De la o vreme ninsoarea încetă și primele stele începură să pâlpâie.

Ș-atunci, ca și cum s-ar fi rupt din rădăcina lor din cer, două stele gemene porniră a se rostogoli pe boltă,  stingându-se departe, undeva în spatele Coastaviei.

- ,,A murit cineva!’’ auzii în liniștea înghețată șoptind un glas.

- ,,Eu cred c-au murit doi oameni!’’ veni ca din depărtări răspunsul. ,,N-ai văzut? Au căzut două stele...’’.

Aveam să aflăm a doua zi, despre sfârșitul celor doi bătrâni pe care îi zăream deseori, în drum spre școală, privindu-ne prin ochiul aburit al fereastrei, și-n fața casei cărora văzuserăm în ajun, cele două stele stingându-se în noaptea pădurii.

Muriseră amândoi chiar în seara aceea; ca-n povestea de demult cu Filemon și Baucis.

- Era o o nuntă la Sinaia – își amintește mama. Era și țața Aneta cu nenea Nacu. Ea era oțâră dă neam cu noi, el nu era. Stăteau aici, peste drum dă școală, colțul ăstălalt; acolo era casa lor.

Era și tata cu mama la nuntă. Mireasa era de-a lui Băzărea, familie bună.

Venise și Marina voatra, care le făcuse cunoștință tinerilor; ea se ocupa cu asta, aranja...Voatra era și ea invitată la nuntă; venea cu coșulețul; îl punea sub masă, că ce nu putea mânca, punea în coșuleț și ducea acasă. Și na, mese aranjate, torturi din loc în loc, cristale, argintării....Mirii erau la fotograf; toată lumea aștepta să vie mirii, să-nceapă chelnerii să servească.

Babii, îi era foame...Tata, cum era el hăzos, îi zice:

- Leică Marino, să-ți tai un clin dă tort!

- Uite, mă Gheorghiță, că nu mai vin ăștia de la fotograf!... Taie -mi!

I-a tăiat tata un clin, l-a pus în farfurie, l-a mâncat baba: dulce, bun...

- Mai taie-mi, Gheorghiță!

I-a mai tăiat o bucată.

Numa’, au venit și mirii. Apăi, lume la mese... au și-nceput să servească chelnerii – mănuși albe pân’ la coate.

Leica Marina n-a mai putut să mănânce nimic:

- Ai dă mine, Gheorghiță, ce-am făcut! ce-am făcut!

- Lasă, leică Marino! ce nu poți mânca, pui în coș.

Apăi nenea Nacu către țața Aneta:

- Aneto! Aneto! Știi când am fost noi la Londra.... când am fost noi la Paris... tot așa ne-au servit! ...El - tare, ca s-audă lumea...

Aveau un geamantan plin de etichete pe unde umblaseră. Ea se îmbrobodea cu basma d’aia maro, cum să purta, prinsă cu gomboșe - niște ace mari cu o gămălie în vârf ca o perlă, ace ca dă pălărie; și cică să uita lumea la ea, cucoanele prin Paris... că la Paris, vorba-aia, nu știau dă cârpă cu gomboșe!

Apăi tata:

- Lasă neică Nacule, vezi-ți dă treabă, că nu te-ascultă nimeni!...

  Doar invitații ăia umblaseră-n toată lumea... că erau și frații Minea la nunta aia; era o nuntă di granda!

Veneau seara în vizită la noi, că dacă n-au avut copii...Tata mânca mâncare gătită că muncea toată ziua.

– Noi, seara, nu mâncăm, zicea nenea Nacu. Doar o dulceață ș-un pahar dă borviz!

Apăi, au trecut anii, au venit comuniștii...Tata avea tensiune, era amărât, seara mânca numai un iaurt. Se duce la ei într-o seară și ei mâncau varză călită cu mămăligă rece.

– Apăi, cum ziceai neică Nacule -  i-a-ntors-o tata, -  că seara o dulceață ș-un pahar cu borviz?! 

- Mă, bășcăliosule! nu mai sânt vremurile alea...

Scăpătaseră, nu mai aveau nimic.

Ea se ducea la crosnie că nu mai aveau bani să cumpere lemne. Ea, doamna Fulga, țața Catica... Crosnia asta era din bețe, cum se rupeau de la brazi; le legau c-o sfoară groasă și le luau în spinare. Toate femeile se duceau după lemne, că n-aveau cu ce s-apriză focu’...

El era gelos, o urmărea prin pădure....toată viața fusese gelos. Țața Aneta venea la tata și-i spunea:

- Nene Gheorghe, mi-a mâncat sufletul cu gelozia lui!... Numa’ un an să mai trăiesc după ce moare, că mi-a mâncat sufletul!...

Și tocma bine c-a venit vremea să moară el și ea, de frică, s-a speriat ș-a murit și ea.

I-au scos din casă odată pe amândoi.

de Livia Bălan