Poetica târgului

Poetica târgului de vechituri și retorica grădinii

Îmi plac târgurile de vechituri, nici eu nu prea știu bine de ce. Am tot încercat să-mi răspund, o fi mulțimea de rice, brice și carice (ar fi zis mama), nimicuri, fleacuri (o aud pe bunica), gioarse, zdrențe și jerpelituri (tant’ Adela, cu dezgust), gunoaie, mamă dragă, ce te potrivești? (madam Radu de la etajul 3),

o fi cea de oameni (ai zice că de toate felurile, dar nu e chiar așa sau nu sunt aceleași tipologii peste tot, distribuția lor e în funcție de tipul de târg, că și aici sunt diferențe, nu?),

o fi nostalgia după vremuri în care aș fi vrut să trăiesc (nu despre asta e vorba aici, dar o zic în treacăt, îmi „simt” identitățile trecute și îmi caut chipurile, fie și numai să mă iau în balon sau de hatârul jocului, ajung să mă văd, în timpuri vechi și încurcate, întâi oracol, apoi vrăjitoare, mai târziu cum am avut de-a face cu negustorii, cândva prin secolul 18 – dar n-am trăit destul, am murit breslaș - ca să ajung, pe la începutul lui 19, burghez instalată într-un târg teuton), poate asta caut prin târguri, dar nu o să știu niciodată, iar faptul că mi se va dezvălui exact când mă aflu în târguri e doar o autoamăgire sau o iluzie, în târg totul devine confuz și amestecat, aud în cap o mie de voci, obiectele îmi fură mințile și ochii, rămân gură-cască și aproape că nu-mi mai aud vocea),

sau stratul gros de kitsch pe care îl adulmec amestecat, pentru că îmi place kitschul, mă atrage, chiar dacă nu în chiar toate formele lui – greu de ilustrat în toată splendoarea, cândva am încercat și mi-am prins urechile -, dar îmi place felul în care se insinuează și disturbă privitorul, duhul kitschului e versat, știe ca nimeni altcineva să încurce ochii, kitschul imită contururile, le accentuează pe cele știute, păcălește atât de lesne și atât de perfid, e maestru, s-o recunoaștem.

Până la urmă am renunțat să mai caut răspuns, îmi plac târgurile de vechituri și gata.

Culmea e că, dintre toate, cel mai mult îmi plac cele germane, chiar mai mult decât cele englezești. Dar n-a fost așa de la început. Nu le-am priceput tâlcul celor germane decât târziu. Prima dată, acum vreo douăzeci de ani, nu mi-au plăcut, probabil că aveam o zi fără chef sau ploua, sau era eclipsă undeva în Venezuela, dar nu am înțeles mai nimic. Nici măcar ce fel de obiecte erau acelea și de ce le-am reutiliza. Nu mi se păreau nici frumoase, nici utile, deși toate erau funcționale, altminteri neamțul nu le scoate din casă. În afară de niște căni de ceramică pictată, enorme, cu capac metalic rabatabil, pentru băut bere zdravăn, altceva nu am mai putut identifica. Mintea mea pe atunci era incapabilă să citească realitatea, care se arăta și se-ascundea în același timp.

După vreo zece ani, la revenirea în Germania, nici măcar nu mai încercam să mă duc la târguri, of, iar, și nemții ăștia, o țin langa. Până într-o zi, la o plimbare cu bicicleta, când m-am împiedicat de unul în parcul din vecinătatea unui hipodrom, mi-a plăcut locul, am luat-o după nas și atât mi-a fost. Mi-am reamintit. Starea, hipnoza, vocile, chipurile, mirosurile, am văzut icoane ortodoxe, camee, reviste de la începutul secolului 20, pipe, lulele, lustre, lămpi, lampadare, fotolii, canapele, scaune, jilțuri, croșete, ceainice, bronzuri în fel și chip, căni și canistre, ceasuri, ceaprăzării, gablonțuri, pălării, mănuși, sticle din diferite epoci, păpuși din diferite timpuri, evantaie, boa, șaluri eșarfe, până aici a fost, m-am refermecat și fandacsia, gata.

Ce m-a uimit de data asta a fost și organizarea teutonă: alei, standuri, aici haine, aici cărți, aici mobilă, aici ceasuri, aici amestecate, dar mici, amestecate, dar mari, iar la mijloc loooc de pooopas, cum altfel, păi, sigur, târguiește omu’, dar mai și benchetuiește, scurt așa, de weekend, cu bere și cârnați, tu ia-ți gândul, du dieta la capăt, lasă prostiile, neamțul o dă întruna, treaba lui. Păi, când face neamțul un târg, e treabă nemțească, frate.

Ei, și atât mi-a fost. Mi-am adus aminte și back in business cu târgurile, mai ales cele germane, dacă tot sunt aici pentru o vreme. Am băgat de seamă și că nu sunt chiar atât de rare aici, dimpotrivă. În fiecare sâmbătă la marginea orașului, plus altul undeva în vreo grădină, stradă dezafectată, fost depozit sau fabrică de ceva cândva, unul mare la hipodrom, la fiecare debut sau sfârșit de anotimp, bașca cele tematice (gotice, doar cu marfă pentru copii sau cu obiecte de meșteșug artizanal). O fi că e neamțul eficient și econom, nu zic nu, dar refolosește cu succes obiecte, după cum dă alte destinații spațiilor. Nimic nu rămâne în voia sorții. Utilizare judicioasă, recondiționare, eficiență, recuperare, nerisipire.

Dar mai e și altceva.

Și ca la degustările de vin la care se adună sâmbăta în piețele din inima urbei, germanii vin la târgurile astea de vechituri ca să fie împreună. Nu vinul și vechiturile îi interesează neapărat, deși le fac plăcere. Ci ceea ce este dincolo de ele. Orice îi aduce împreună în spațiul cetății, oricare (și oricând) ar fi el, e foarte bine, înseamnă viață comunitară. Se adună împreună și asta e tare important, și mișto, băi, e grozav, mai ales când știi că neamțul e parcimonios cu gesturile, e de-a dreptul emoționant să vezi că vin în număr foarte mare la aceste târguri nu neapărat ca să cumpere ceva (deși da, o fac, deci vin și pentru asta), ci ca să fie împreună (și astfel ajung să și cumpere ceva).

M-a cuprins toată tandrețea din lume, nu credeam că pot adulmeca în aer o astfel de stare. Aproape de boema pe care o identificasem în alte spații. Doar că la astea nemțești e mult mai multă liniște, incredibil de mare e liniștea asta. (Poate doar un fel de zumzet ușor, și ăla potolit).

Cât despre boemă, e ca în unele dintre cele românești, de pildă. Cândva mergeam mai mult la cele din curți și grădini (prin primăvară-vară era unul undeva pe lângă Foișor, apoi, altul, mai cu ștaif, la Șosea) decât la cel de la Valea Cascadelor (n-am apucat să merg decât o dată, n-am avut timp să-i prind șarmul, dar am rămas cu cheful de a-l încerca).

Pentru astfel de târguri, cu haine și obiecte de vestimentație, de podoabă (uneori, de igienă și hai, și de artă) din alte vremuri, de obicei, din secolul 20 (din 19 infinit mai rar), unii folosesc termenul de bazar, e util, mai șic, elimină din start sugestia că ai găsi tot felul de rice, rămâi numai cu câteva brice, de restul chilipiruri, mai o monedă, un samovar, un binoclu de operă sau un ceas de buzunar - n-are importanță din ce secol, poate fi și de alaltăieri, e deja o piesă, chiar dacă nu prin vechime și valoare, ci prin însăși (in)utilitatea ei, e deci o piesă veche de nouă -, oho, un manșon sau un lornion înseamnă că ești băftos (în astfel de locuri, desigur, de carice nu-ncape vorbă).

Ei, și mai sunt și oamenii din târgurile-astea, figuri artsy like, după aer, stil, ținute, unele boeme, simili- sau post-hippie, altele, gotic stylish sau pop-art-ish, fețe tăcute-și-din-ochi-vorbitoare ca niște madone sau vorbărețe-atot-știutoare, artiste de facto sau de jure, cu fața la lume (și cu spatele întors pe jumătate spre fel de fel de seducții idealiste, activiste, feministe, ecologiste, actual(ist)e sau paseiste. Să vii (să vinzi sau să cumperi) la astfel de târguri e, din punctul ăsta de vedere, de bon ton (iar prin asta, paradoxal). Să fii (discret) în aerul (subtil al) timpului tău, s-ar putea spune că la modă, dar ignorând în același timp și cu bună-știință tot ce ține de ea, dar mai ales de fast-fashion și consecințele acestui fenomen.

La capătul opus (dar numai în aparență opus) al acestui aer boem se află grădina germană. Nu e neamț care să nu aibă grădină. La casa de pe pământ are tot spațiul din fața și din spatele casei, totul se folosește și se îngrijește. Cu râvnă, cu responsabilitate, cu mândrie. De multe ori, în genunchi, la propriu (există perne speciale pentru protejarea genunchilor în astfel de situații). Nici se poate altfel. Și pentru spațiul din fața casei, de regulă fără garduri înspre lume. Cu pitici, pisici, arici. De ghips, ceramică, metal. La capăt de alee, treaptă sau unde vrea el. A face altfel e disprețuit de orice comunitatea germană serioasă. Cine are grădina neamenajată e poate leneș, ineficient, sigur însă de neînțeles. Ei, dar nici când stă la bloc nu se lasă. Are balcon sau logie sau un mic spațiu în fața ferestrei și acela e locul în care plantează, expune, cultivă, îngrijește, pigulește, admiră, respiră și inspiră. Orice spațiu în prelungirea propriei case are by default această destinație. Grădina îl exprimă pe posesorul ei, mai că aș zice că îi și (între)ține locul. Și grădina asta nu se face după ureche sau din când în când. Are regulile ei și procedee, timpuri, ritmuri bine determinate. Să poată vorbi de la sine, ca un discurs bine articulat, după toate regulile retorice. O fi despre hărnicie și eficiență, dar e tot despre spațiul comunitar, acel a-fi-împreună-e-treaba-tuturor-și-a-fiecăruia-în-parte.

Nu e puțin lucru și nici nu se învață de azi pe mâine. Se deprinde în timp (aș zice, istoric) și mai ales se dovedește. Are elocvența lui. Mai sănătoasă decât cea a vorbei.

de Ohara Donovetsky