Poveste cu șifonier

Am fost un copil mai puţin răsfăţat decât alţii, fiindcă am prins-o în viaţă doar pe bunica din partea mamei. De-asta o şi iubeam cât pentru patru. Când venea la Braşov şi stătea la noi câteva zile, deveneam cel mai cuminte copil de pe strada Lungă. Îi aduceam ceaiul la pat, o ajutam să vâre aţa în urechile acului dacă avea ceva de cusut sau îi găseam ochelarii de câte ori îi rătăcea.

Apoi a venit vara lui 1964, cea în care n-am văzut-o deloc pe bunica. Mi se făcuse aşa de dor încât aş fi fost în stare să merg după ea până la capătul lumii, ori până la Vlădeni... Satul e la doar treizeci de kilometri de Braşov, dar ar fi fost totuna dacă erau trei sute. N-aveam să ne ducem acolo decât în octombrie, cu trenul, când tata îşi lua concediu. Mai erau vreo optzeci de zile până atunci, cifră până la care nu ştiam încă să număr – iar să aştept, nici atât!

Copiilor ascultători li se pun cadouri sub crengile bradului. Nu eram nici prea cuminte, nici nu venise vremea lui Moş Crăciun, când soarta mi-a aşezat în braţe un dar neaşteptat... Ai mei strânseseră bani ca să cumpere un şifonier din lemn de nuc, cu furnirul negru ca benzina ce curgea câteodată din motocicleta tatei şi lucios, parcă dat cu lac. Era o frumuseţe de dulap, dar ca întotdeauna după momentul de euforie al cumpărăturilor urma întrebarea care pe mama o aducea înapoi pe pământ. Ce să facă cu cel vechi?

În magazie n-aveai unde să arunci un ac, erau destule acolo, puse claie peste grămadă, puteam deschide o Consignaţie cu ce se adunase de-a lungul anilor. Sau, dacă am fi fost în America, unde „gunoiul unora devine averea altora“, am fi ţinut o licitaţie de garaj. Dar în România acelor ani antichităţile nu erau la mare preţ. Devenise o modă să se înlocuiască vechiul cu noul, chiar dacă schimbul nu merita făcut. Nylon şi plastic în loc de lână şi bumbac, Tricodava în locul războiul de ţesut al bunicii, haine şi pantofi de fabrică, toate ieftine, toate la fel. Iar orice aparţinuse trecutului, idei, oameni sau mobilier, trebuia aruncat de-a valma în lada de gunoi a istoriei, apoi trântit capacul.

Dulapul nostru nu era o antichitate, Ludovic al XIV-lea sau vreun alt stil, doar încăpător şi masiv, făcut să dureze. Mama îl golise de haine şi acum stătea în mijlocul camerei, sprijinindu-se pe picioarele sculptate ca nişte gheare de leu. Înăuntru avea două despărţituri laterale cu câte o bară de lemn pentru umeraşe, iar partea din mijloc era împărţită de rafturi. În compartimentul de jos unde încăpuseră, apretate şi călcate, toate cămăşile tatei, avea loc şi un copil de cinci ani.

M-am vârât repede în grota de lemn, am tras uşa după mine, apoi am încuiat-o cu cheia pe dinăuntru. La timp, fiindcă mama se întorsese în sufragerie, dar nu singură. Pe trei dintre bărbaţii cărora le auzeam glasurile îi văzusem înainte în curte, când se dăduseră jos din camion, iar al patrulea trebuia să fie şoferul, venit şi el să ajute.

Dulapul era greu, ca orice mobilă din lemn de stejar. Îi auzeam cum se sfătuiesc de unde să-l apuce fiecare, iar când l-au săltat, unul dintre bărbaţi a icnit, altul a mormăit ceva de neînţeles. Înainte să mă întreb cât de mult adăugase greutatea mea la povară, m-am pomenit în văzduh, apoi lunecând într-o parte, de parcă eram într-un butoi ce pornise la vale. M-am proptit cu tălpile în tăblia uşii, felicitându-mă fiindcă o încuiasem şi, când tangajul m-a împins în peretele dulapului, am întins amândouă mâinile să mă sprijin.

Balconul era lung şi îngust, dulapul de două ori mai lat, iar cei care îl duceau l-au trecut peste balustradă şi au mers cu el pe jumătate atârnat în gol. Cum dinăuntru nu vedeam asta, nu am ameţit, nici nu mi-a fost frică. Am simţit doar un gol în stomac când dulapul a fost pus din nou în picioare, apoi iarăşi ridicat şi răsucit, reîncepându-şi călătoria. La jumătatea scării a fost lăsat jos, mai bine zis aproape l-au scăpat din mâini. Mobila străveche a gemut din rărunchi, însă a rămas întreagă, gata pentru coborârea trudnică pe ultimul palier.

În sfârşit, am ajuns în curte. Eu, în dulap, aveam inima cât puricele, exact ca Edmond Dantès când scăpase din închisoarea Monte Cristo, luând locul abatelui Faria. Celor care veniseră să ridice leşul bătrânului li s-a părut ciudat − un trup împuţinat de anii de temniţă să fie atât de greu? − dar atât. N-au dus curiozitatea mai departe, zădărnicind o evadare fără de care romanul lui Alexandre Dumas s-ar fi terminat după primele pagini. Nici cei angajaţi de mama n-aveau habar ce se întâmplă, însă erau părtaşi la o altă cascadorie spectaculoasă şi aveau să mă poarte cu ei tot drumul spre Vlădeni.

Mă şi închipuiam apărând din dulap spre uluirea tuturor, vedeam feţele nedumerite ale complicilor mei fără voie, mirarea de pe chipul bunicii prefăcută într-o mare bucurie. Parcă o zăream ştergându-şi ochii de lacrimi cu un colţ al şorţului, plângând şi râzând în acelaşi timp, nevenindu-i a crede că nepoata ei venise să o vadă, făcând atâta cale.

„Vlădeni, am plecat spre tine!“ îmi venea să strig, dar am tăcut mâlc fiindcă eram un pasager clandestin de care nu ştia nimeni. Până atunci stătusem cu stomacul strâns într-un nod, ca eroul lui Dumas, temându-mă că voi fi descoperită în orice clipă. Nu îndrăzneam să cred că reuşisem!

Doi dintre bărbaţii care căraseră dulapul s-au urcat pe platforma camionului, al treilea şi şoferul în cabină, am auzit portierele trântindu-se, apoi motorul s-a trezit la viaţă şi a început să duduie; îi simţeam vibraţiile prin scândurile groase ale dulapului. Semăna cu torsul unei pisici, un uriaş motan mecanic ce mă ţinea în braţe cu mobilă cu tot. Porneam spre bunica! Un gând care mă încălzea pe dinăuntru, ca un soare ce s-ar fi aprins deodată în pieptul meu.

Pe drum n-aveam să zăresc nimic – din păcate dulapul n-avea fereastră! Cât eram în tren stăteam lipită de geam tot timpul; iar munţii din jur se vedeau chiar mai bine de pe şosea, ştiam asta de la tata, care mergea câteodată la Vlădeni cu motocicleta. N-am lăsat micul neajuns să îmi strice bucuria. Puteam să-mi închipui priveliştea ca şi cum mi-ar fi trecut prin faţă de-adevăratelea; nici măcar nu trebuia să închid ochii − în ascunzişul meu era întuneric-beznă.

Când pleca din gara Bartolomeu trenul se zguduia puţin, de parcă sălta peste un obstacol ori rupea o barieră nevăzută. Maşinile însă porneau mai lin, lunecând pe asfalt ca pe  gheaţă. Aşa a luat-o din loc şi camionul în care era dulapul în care stăteam eu, cuibărită în vizuina de lemn.

Abia ne urnisem, când motorul s-a înecat, a tuşit de câteva ori, apoi a amuţit. Dacă se întâmpla asta cu motocicleta Awo Simson, tata răsucea de câteva ori acceleraţia de pe unul din ghidoane. Şoferul camionului făcea şi el probabil ce putea, fiindcă motorul a reînceput să pârâie, apoi să gâfâie şi iarăşi s-a oprit, de data asta definitiv.

Când suflam într-o păpădie, fulgii se urcau în văzduh, iar dacă nu era vânt, se opreau o clipă, încremenind între cer şi pământ − nu le venea să cadă înapoi în iarbă şi tot sperau ca o adiere să-i salte, să îi ducă mai departe, peste copaci, peste case. Aşa mă simţeam în clipa aceea: un fulg de păpădie aşteptând vântul să mă ridice, să mă poarte spre Vlădeni, spre bunica. În loc de asta cheia cu care mă încuiasem a căzut lângă mine, împinsă din afară, apoi a urmat un declic. Cineva găsise cheia de rezervă şi descuia uşa – cum, cine?

Încă mă întrebam, când m-am trezit scăldată în lumina amiezii; am mijit ochii, orbită, lăsând soarele să-mi sărute pleoapele – ori erau buzele mamei, uscate şi fierbinţi de cât mă strigase? Parcă auzisem ceva, ori parcă nu, oricum nu m-aş fi dat de gol, fiindcă aveam un ţel, un plan, iar cei mari spuneau să te ţii de planuri... Mama era atât de fericită că mă găsise, încât nici măcar nu m-a certat. M-a strâns doar în braţe de parcă nu voia să-mi mai dea drumul vreodată. Am făcut drumul de întoarcere, prin curte, pe scări, apoi pe balcon, tot pe sus – şi, de data asta, în siguranţă.

Putea să se deschidă uşa dulapului în timp ce îl purtau peste balustradă, deasupra curţii, ori oamenii să-l scape pe trepte sau la urcarea în camion. Puteau să plece cu mine, iar ai mei să se dea de ceasul morţii întrebându-se unde dispărusem, noroc că se înecase motorul, altfel aş fi fost acum departe. Noroc mai ales cu gândul cel bun al mamei, care o făcuse să se uite şi-n dulap după ce răscolise casa, curtea, coborâse până şi-n pivniţă, în vreme ce tata mă căuta în pod, în magazie. Mama era pregătită pentru orice trăznaie din partea mea, ori aşa spunea mereu – dar câteodată izbuteam să îi depăşesc aşteptările...

Camionul a plecat cinci minute mai târziu, după ce şoferul a dat de câteva ori la manivelă, un fel de a doua cheie de contact la camioanele vechi care trebuiau adesea resuscitate. Dulapul a pornit fără mine, într-o călătorie mai scurtă decât a Titanicului şi terminată tot în dezastru.

Pe atunci, în locul Drumului European 68, la Vlădeni ducea o şosea îngustă, cu asfaltul plin de gropi şi câteva curbe destul de periculoase. Ultima era chiar la intrarea în sat, între cuptoarele cu var şi trecerea peste calea ferată, unde se întâmpla măcar un accident pe săptămână, iar unele se lăsau cu răniţi sau chiar cu morţi.

Şoferul camionului s-a pomenit cu un car încărcat cu fân ieşindu-i pe neaşteptate în faţă, a tras de volan spre dreapta şi a intrat cu viteză în şanţ, răsturnându-se. El şi ceilalţi trei au scăpat cu vânătăi şi julituri, dar dulapul, pe care nu-l ancoraseră destul de zdravăn cu frânghii, a fost aruncat de pe platformă drept în mijlocul şoselei şi praf s-a făcut – dovadă că stejarul, spre deosebire de vin, nu capătă tărie atunci când se învecheşte.

Bunica a rămas fără mobila promisă, dar şi cu inima uşoară, fiindcă ai mei nu i-au povestit vreodată ce era cât pe ce să se întâmple. Nici eu nu i-am spus ce avusesem de gând şi cum soarta, mai înţeleaptă decât mine, îmi dejucase planurile...

de Rodica Bretin