Povestea lui Vidar

Povestea lui Vidar,

vikingul care a încurcat mările

Motto: 

„Viața este ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.” 

John Lennon

         „Suntem în același timp autorii și personajele propriului nostru destin.”

Jorge Luis Borges

Nu am crezut vreodată că doi oameni care trăiesc independent, la mii de kilometri distanţă, în lumi şi în culturi diferite, pot să se influenţeze decisiv unul pe altul. Cine trage sforile destinului în aşa hal încât naşterea mea să condiţioneze destinul unui om cu care ar trebui, în mod normal, să nu mă întâlnesc vreodată? Şi asta nu în condiţii de război, când lucrurile o iau razna, când popoarele se amestecă, când zodiile se tulbură, când nimic nu mai este logic, ci în condiţii de pace deplină.

Realitatea însăşi este construită, indiscutabil, pe ficţiune. Borges o spune cel mai limpede (dacă limpezime se poate numi ambiguitatea în care ne atrage, ca într-un smârc), în „Grădina cărărilor ce se bifurcă”, acolo unde eroul se izolează fie ca să construiască un labirint, fie să scrie o carte, un roman mai bine zis: „În toate ficţiunile, ori de câte ori un om se întâlneşte cu diverse soluţii, alege una şi le elimină pe celelalte. Creează astfel, diferite viitoruri, diferite timpuri, care se înmulţesc, de asemenea şi se bifurcă. De aici, contradicţiile romanului. Fag, să spunem, deţine un secret; un necunoscut bate la poarta sa; Fang hotărăşte să-l omoare. Fireşte, există mai multe desfăşurări posibile. Fang poate să-l ucidă pe intrus, intrusul poate să-l ucidă pe Fang, amândoi se pot salva, amândoi pot să moară şi aşa mai departe…„.

Mihail Bulgakov, în „Maestrul şi Margareta”, este de-a dreptul cinic în ceea ce priveşte insidioşenia hazardului şi influenţa sa asupra destinelor care par paralele. Propoziţia „Annuşka a vărsat uleiul” e revelatoare pentru evoluţia romanului, nu mai detaliem, pentru că vorbim între cunoscători. 

Şi încă un caz, aparent anecdotic, după care revenim la subiectul pe care vreau să îl detaliez. Recent, la buletinul de ştiri, am auzit că un sud-american a ajuns la Bucureşti din greşeală, când ar fi trebuit să ajungă la Budapesta, dar dacă tot a ajuns şi-a propus să rămână să cunoască capitala României, în două, trei zile pe care şi le putea permite. De asta a închiriat o maşină, ca să se deplaseze lejer şi în primii kilometri produce un accident cu două victime. A trebuit să străbată mii de kilometri cu avionul ca să fie mâna dură a sorţii pentru doi oameni obişnuiţi, paşnici, din Bucureşti.

Gata, trageţi concluziile, eu intru în subiectul propriu zis.

Recent am primit un mesaj de la un prieten norvegian căruia îi pierdusem urma cu mai mulţi ani în urmă. Mesajul venea din Thailanda, acolo unde se stabilise „cu totul”. Cuvintele, în franceză, aveau toate aromele Asiei exotice.

Ce căuta norvegianul Vidar în Thailanda?

Suflul destinului îl împinsese până acolo.

Cine îi determinase această translare spectaculoasă dintr-un nord al civilizaţiei absolute într-o lume luxuriantă şi lenevoasă?

Eu.

Da, eu.

Cum am putut eu, un trăitor de la poalele Ceahlăului să modific destinul unui norvegian care îşi trăia prospera şi poate banala sa viaţă la Oslo?

Răspunsul mă tulbură.

În anul 1995 am participat la Stockholm la o conferinţă organizată de proaspătul consiliu al Europei pe tema multiculturalităţii. Ca indivizi veniţi din vreo treizeci de ţări făceam exerciţii pentru o gestică europeană globală, a toleranţei şi a bucuriei de a împărtăşi propria cultură celorlalţi. Manifestarea se petrecea la Rinkeby, un cartier care aduna emigranţii din toate naţiile la o margine a Stockholmului. Vreo două zile am luat la pas oraşul. Magnific ca tot ce e nou şi iese de sub orizontul imaginaţiei. În romanul „Luna Zadar” am descris mai bine atmosfera, locurile, le-am „ficţionalizat” acolo unde nu le-am înţeles. Poate că altă dată am să reiau şi însemnările de atunci, pentru o carte „de călătorii”,  acum am să mă întorc  la amicul meu norvegian.

Ultima seară a manifestării, cea de „rămas bun” a participanţilor, s-a petrecut în sala primăriei din Stockholm, acolo unde se decernează, an de an, premiile Nobel. Trebuie să recunosc că există un curent care furnică inima şi sângele în acea intimitate. Fiecare participant avea un minut, două să îşi exprime un gând final, mulţumiri, proiecte etc. Când mi-a venit rândul să mă exprim, am descoperit cu neplăcere că translatoarea mea, care „făcea oficiile” din franceză în suedeză, lipsea. O problemă de sănătate. Am mers la microfon şi mi-am exprimat, în franceză, părerea de rău că nu am translator ca să le pot mulţumi gazdelor. Din mulţime s-a desprins un domn care s-a oferit să fie translatorul meu în acel moment. Vorbea o franceză impecabilă. Ulterior am aflat că studiase (şi) la Sorbona. Şi am spus atunci, între altele, copleşit de moment, dar mai ales de loc şi ca să mai destind puţin atmosfera extrem de oficioasă, că sunt un tânăr scriitor român (chiar eram; și tânăr!) şi în momentul în care voi lua Premiul Nobel, cum e şi firesc, toţi cei de faţă sunt invitaţii mei din oficiu...! Au urmat aplauzele care au fost, de ce să nu recunosc, furtunoase. Dar aplauzele s-au stins repede în mintea mea, atunci, pentru că m-am împrietenit fulgerător cu translatorul meu de ocazie. Se numea Vidar Weseth şi avea o funcţie importantă în ministerul culturii şi integrării din Norvegia, ceva ce era echivalent cu un fel de ministru adjunct. Era un nordic tipic după vorbă, după port. După încheierea manifestării Vidar m-a invitat să îmi arate Stockholmul noaptea. Cunoştea tot ce e deasupra, dar mai ales, ce e pe dedesubt în capitala Suediei, unde făcuse, de asemenea, o parte din studii. Pe la miezul nopţii, după ore întregi de vorbe plus cocteiluri, i-am stârnit interesul pentru România. Şi mi-am lăudat ţara ca un ministru de externe, încât pe la o oră înaintată din noapte Vidar îşi sună soţia, pe May Gun, îi povesteşte despre mine, laudă la rândul lui România şi o pune să îi promită că va accepta ca în vară să îşi facă, în familie, concediul pe litoralul românesc.

Ziua următoare avionul m-a adus acasă.

A doua seară Vidar m-a anunţat telefonic că îşi rezervase deja biletele pentru un concediu de trei săptămâni în România, în luna iunie, pe litoral, la Mamaia, la Hotel Rex, cu dorinţa explicită de a vedea şi alte locuri. Piatra Neamţ şi Moldova fiind printre ele, evident.

La nivelul anului 1995 mijloacele de comunicare erau puţine, vorbele spuse odată şi bine şi termenele se respectau cu sfinţenie. Internetul, telefonul mobil plus alte mijloace de comunicare ultrarapide nu existau, dacă mai putem să ne imaginăm acum acele vremuri ...!

În iunie Vidar şi familia au ajuns la Mamaia.

În fiecare seară ne vorbeam la telefon, a doua săptămână fiind rezervată vizitei la Piatra Neamţ.

Am închiriat o maşină, o Dacia break, nouţă şi am trimis-o după norvegienii mei, să-i aducă la Piatra Neamţ, acolo unde au stabilit înaintaşii că e „perla Moldovei”. Nu (mai) văzuseră o „Dacia” în viaţa lor, iar un drum de vreo douăsprezece ore pe caniculă, fără aer condiţionat, le-a adus în minte faptul că Golgota a existat.

La Neamţ i-am cazat într-un apartament lăsat liber, pentru o perioadă, de nişte amici. Mijloc de locomoţie, ca să vedem frumuseţile de neschimbat ale lumii noastre, am avut o Dacia 1300, fabricată în anul 1971, condusă de un proaspăt absolvent de şcoală de şoferi. Şi dacă maşina nu ar fi băgat fumul de la motor în interior, în loc să-l scoată ca orice coş de fum în afară, toate ar fi fost în ordine.

Am vizitat câteva mănăstiri, baza hipică, am făcut din plin dovada ospitalităţii moldoveneşti şi româneşti. Fiecare zi se încheia cu un chef, la care luau parte toţi amicii din zonă, invitaţi să vadă cum se comportă şi cum arată în intimitate nordicii. Erau calzi şi buni convivi.

La o săptămână au refuzat cu îndârjire să meargă îndărăt, la Constanţa, cu aceeaşi Dacia break, au luat-o „apostoleşte” cu trenul.

Dar prietenia noastră a ieşit şi mai cimentată.

Anul următor au venit la mare din nou, au stat o lună. Ne-am dus şi noi o săptămână, să ne întâlnim.

Anii următori, de asemenea, au convins şi alţi norvegieni să vină la marea noastră, se simţeau bine. Alcoolul de pe toate tarabele era un argument, mai ales că în ţara lor produsul acesta era (este) extrem de scump. O lună întreagă, zi de zi, nordicul meu (plus ceilalţi, care îl însoţeau) părea să se trezească dimineaţa … doar ca să se dreagă.

La câțiva ani de la cunoştinţa noastră, cred că era în anul 2002, când l-am căutat la hotelul Rex, de la Mamaia, pe Vidar, acesta devenise foarte misterios, tocmai îl cunoscuse pe Costel, un taximetrist al locului, cu care făcuse planuri de colaborare pe termen lung. Ce fel de planuri? Afaceri, ceva imobiliare, plus intenţia de a deschide o linie de export de vinuri pentru Norvegia. Costel însă îi spusese să nu dezvăluie nimănui planurile lor, nici măcar mie…! Am mirosit imediat pericolul şi varianta escrocheriei. L-am avertizat pe Vidar că nu-i în regulă ceea ce pune la cale, am încercat să-i spun şi soţiei sale acelaşi lucru, dar îmi era imposibil, ea nu cunoştea decât norvegiana şi limbajul… zâmbetului.

A trecut vara, la Crăciun primesc un telefon de la Vidar. Era fericit, cumpărase lângă Constanţa o casă, un teren cu multă viţă de vie. Exulta.

Dar cum ai cumpărat o proprietate în România, când legislaţia nu permite încă străinilor aşa ceva?

A, nici o problemă, am trimis banii lui Costel şi am cumpărat casa, terenul şi plantaţia de viţă de vie … pe numele lui, mi-a răspuns senin Vidar.

I-am spus că nu am încredere în acel prieten de ocazie, taximetrist, cu care făcuse în nopţile din România turul barurilor din Constanţa, prin care cunoscuse locuri cu lumină rozalie în ferestre, din câte mi-am dat seama.

Vara următoare nu am ajuns la mare, fiind plecat pentru o lună în Franţa. Vidar a venit cu familia şi cu un grup mare de nordici la marea noastră, gata să le arate proprietăţile dobândite pe numele lui … Costel.

De aici contactul meu cu Vidar s-a întrerupt. Nu am mai primit nicio veste de la el, în afara unui număr de telefon la care nu mai răspundea nimeni şi a unei adrese poştale de la care nu mai primeam niciun semn, nu aveam altă posibilitatea de contact. Mai târziu am reconstituit, însă, urmarea poveştii.

Costel, prietenul taximetrist, am aflat mai târziu, nu a mai fost de găsit la Constanţa de către Vidar şi de grupul de nordici. Colegii lui Costel i-au explicat lui Vidar că acesta plecase din ţară, primise o moştenire undeva prin Italia. Sau Germania ... ? Sau Grecia ...? Dar îl asiguraseră pe Vidar că prietenul Costel e un om serios, că va reveni, că nu era dintre cei care să îl păcălească ...! Că doar suntem români, ce naiba!

După cura de intoxicare cu alcool de la noi, repetată an de an, Vidar al nostru dusese deprinderea şi în spaţiul nordic. De asta, visând la proprietatea sa şi la şuvoiul de vin din producţie proprie, cu care să inunde vreun fiord din nord, Vidar a adormit într-o zi cu ţigara aprinsă în pat şi a luat foc cu tot cu casă. A fost salvat de pompieri. Avea arsuri pe cincizeci la sută din corp. Casa a fost mistuită în întregime.

May Gun şi fetiţa lor, Lyn Carolyn, l-au abandonat într-un azil pentru „irecuperabili”. Pentru totdeauna.

Nu mai ştiam nimic despre prietenii nordici, îi evocam uneori când rememoram un anumit timp.

Prin 2008 primesc un telefon de la o doamnă din Cluj care, ca asistent medical, lucrase într-un azil din Norvegia. Acolo îngrijise un bărbat care se recuperase greu după un incendiu. Era Vidar. Şi Vidar tresărise când aflase că femeia era din România. I-a dat ceva repere despre mine şi la prima descindere în ţară femeia m-a căutat. Mi-a spus povestea lui din care am reconstituit şi eu motivele dispariţiei sale. Din păcate, femeia nu se mai întorcea la acelaşi job, găsise ceva mai motivant, în altă ţară nordică. Important era, însă, că Vidar trăia.

Doamna din Cluj mi-a dat un număr de telefon, al Clinicii în care se recupera Vidar. L-am sunat. L-au adus la telefon. Am vorbit. Mai mult despre România, decât despre situaţia lui. L-am întrebat dacă a mai dat peste Costel, taximetristul. Nu, nu-l mai găsise, dar nu îşi imagina nici pe departe că amicul lui Costel l-ar putea păcăli. De ce ar face-o? Chiar, de ce? Spera ca într-o zi să ajungă din nou la Constanţa, să îl întâlnească pe Costel, care să îi spună: Domnu` Vidar, uite aici avem vin din două mii şi..., dincoace vin din două mii şi ..., l-am pus deoparte pentru dvs. Să-l beţi sănătos cu doamna, cu prietenii ...! I-am spus că da, cred că acel Costel este neliniştit că vikingul Vidar nu mai vine să îşi ia porţia de vin, e supărat chiar că îi ţine butoaiele ocupate, că nu mai are loc în beci din cauza datoriei care îi macină conştiinţa etc. Oare să fi înţeles ironia?

Peste o vreme am sunat din nou la Clinică, cred că era Paştele, voiam să îi fac o surpriză lui Vidar. La telefon voci guturale, nordice, femei şi bărbaţi, cu care nu am reuşit să leg un dialog coerent. Franceză? Nu, nu ştia nimeni. Am intuit, însă, că Vidar nu mai era acolo. Dar trăia? Nici asta nu îmi era foarte clar.

Apare, între timp, „facebook-ul” pe lumea asta, cu tot ce are el rău sau bun. Între cei care îmi cer prietenia e şi ... Vidar. Vidar? Da. În Thailanda? Da. Cum a ajuns acolo? Destinul. După plecarea româncei, care l-a îngrijit la Clinica din Oslo, în locul acesteia a fost angajată Darunee, o tailandeză minionă, frumoasă, caldă. Aceasta se ataşează de Vidar, îi pipăie sufletul bun, ingenuu. Că nordicii aşa sunt, ingenui, habar nu au să mintă, să fure, să delaţioneze. Darunee îl convinge pe Vidar că sechelele de pe urma incendiului şi a intoxicării cu fum pot fi tratate cu adevărat după metode asiatice, cu plante şi decocturi specifice, doar în Thailanda. Vidar nu ezită, o urmează pe Darunee pe care o cere şi de nevastă. Tratamentele aplicate de Darunee şi de familia ei, extrem de numeroasă, au făcut minuni, Vidar este restabilit în totalitate. A lăsat deoparte alcoolul, în lumea în care a intrat nici nu prea se pune problema. Deși, când mai comunicăm pe „mess”, îşi aminteşte de raiul ... alcoolului, din România. Regretă acea perioadă? De ce să regrete, face parte din destin. Deşi, îmi spune Vidar, când ajungi în România, te simţi, nu ştiu cum, român. Cel puțin el așa se simțea ...! Aici îmi amintesc vorba lui Mircea Vulcănescu, care zicea: „Dacă printr-o calamitate poporul român ar dispărea şi ar veni altă populaţie în acest spaţiu, s-ar transforma tot în poporul român”. Prin Vidar am dovada. Îi zic: Vidar, dacă nu ne întâlneam atunci, în 1995, la Stockholm, când ai decis emoţional să vii în România, poate că viaţa ta avea altă turnură. Mă simt chiar vinovat că i-am deturnat destinul... Nu înţelege. E din categoria celor care cred că viaţa nu are decât o singură turnură, cea care te scoate dintr-o zi şi te aruncă în alta. Atât. Restul e speculaţie. I-a vorbit mult lui Darunee despre România şi acum ar vrea să mai facă o vizită încoace. Accept? Accept, evident. Deşi mi-e teamă că, din nou, se va simţi român. Şi dacă se va simţi român, îmi va fi greu să răspund pentru urmări. Să fie o fatalitate? 

Dacă daţi un clic pe numele lui Vidar Weseth, pe internet, îi veţi descoperi chipul. E un viking pe care pare că nu-l mai încap mările.

de Adrian Alui Gheorghe

(Dintr-un volum de povești, povestiri și schițe, în pregătire la Editura pentru Artă și Literatură)