Interviu cu profesorul și criminologul Dan Gabriel Rusu
Pentru a se opri din infracționalitate individul trebuie să-și reconstruiască identitatea narativă, să-și reconstruiască povestea trecutului
Dan Gabriel Rusu este doctor in criminologie si lector la Universitatea din Birmingham City, unde predă criminologie din 2016. Înainte de a lucra ca profesor, a absolvit Masterul în Științe Psihologice la Universitatea din Glasgow. Predă mai multe cursuri de criminologie și conduce cursul de reabilitare a infractorilor care au comis omucidere, la Universitatea din Birmingham. În prezent, el este responsabil cu pregătirea studenților pentru „Dezbaterea Grendon” anuală.. Prin amabilitatea domniei-sale am avut acest dialog.
Anca Ianchiș: Deoarece criminologia este un domeniu interdisciplinar foarte complex (ce include cercetări realizate de sociologi, psihologi, filosofi, medici psihiatri, biologi, antropologi sociali, specialiști în domeniul legislativ etc.), la fel ca natura umană, se va putea răspunde vreodată la întrebarea: din ce cauză unii oameni comit infracțiuni iar alții nu?
Dan Gabriel Rusu: Mă scuzați, dar voi fi ceva mai teoretic aici. Criminologia secolului al XX-lea a încercat să găsească răspunsuri prin identificarea unor „teorii ample” care să poată explica în totalitate infracționalitatea. Astfel, au apărut, pe rând, o serie de curente ce merită amintite. De exemplu, unele au fost influențate de Marxism. Acestea au conceptualizat deseori infracționalitatea ca pe o rezistență a claselor muncitoare împotriva opresorilor. Alții, influențați de psihanaliza lui Freud și a discipolilor săi, au considerat că infracționalitatea este cauzată de un super-ego de multe ori mult prea slab ori prea aspru. Au fost, bineînțeles, și altele. Trecem printr-o perioada în care teoriile mari sunt la periferia gândirii criminologice. În schimb, o serie de criminologi mai curajoși încearcă o revitalizare a criminologiei teoretice pentru a răspunde întrebării pe care mi-ați adresat-o. Preferatul meu este curentul numit „Ultrarealism”. Este dezvoltat de amicii mei, Steve Hall și Simon Winlow, și identifică sursa criminalității adânc în structura socio-economică și ideologică a societății noastre și în subiectivitățile generate de aceasta.
A. I.: O modă relativ recentă este aceea a emisiunilor în care diverse persoane comentează cazuri celebre și încearcă să descopere ce s-a întâmplat cu o anumită persoană dispărută sau cine este vinovat (sau nu) de o anumită infracțiune. De unde există această fascinație a oamenilor pentru criminali și de unde credința că descoperirea unuia poate fi la îndemâna oricui?
D. G. R.: În fascinația pentru criminali cred că este vorba despre proiectarea fricii existențiale într-un inamic ușor de identificat. Criminalul în serie este un pericol vizibil, dar foarte puțin probabil să ne afecteze vreodată. Ne punem imaginația în practică, ne luptam cu acest rău, îl identificăm. Îi dam un chip, dar îi ignorăm adevăratul potențial. Noi suntem afectați de sistemul precar de sănătate din țară, de probleme legate de ecologie, economie, dar anxietatea generată de astfel de probleme este difuză, experimentată într-un mod meschin, Kafkaesque. Ar mai fi și o metodă de „dezavuare fetișistă”, în sens Zizekian. Știm că astfel pericole stau la colț, așteptând să ne înghită, dar alegem să nu știm și să ne facem că nu vedem. Bine, ar mai fi și o cauză mai puțin filosofică. Pe undeva, e bine că ne uitam la seriale de genul. Până la urmă astfel aflăm de ce anume ar trebui să ne ferim și ne putem proteja.
A. I.: Pentru că există tot felul de temeri, mai ales în rândul populației mature, că dezvoltarea tehnologiei și apariția A.I.-urilor a schimbat și va schimba în continuare modul în care oamenii trăiesc, raporturile dintre ei și felul în care văd realitatea, vă întreb: cum va arăta infracționalitatea viitorului? Ce predicții se pot face luând în calcul această variabilă? Poate ține criminologia pasul cu aceasta?
D. G. R.: Am scris un articol despre asta într-un volum special, din Curierul Judiciar, condus de avocata Silvia Uscov. L-am numit „Profetul Digital: Predicții ale criminalitatii, Inteligența Artificială și neajunsurile ei”. M-am referit la neajunsuri în sensul englezesc „discontents” – era o trimitere la lucrarea lui Freud: „Civilisation and its discontents”. Freud spune că, pentru a ne dezvolta, am săpat temnițe adânci instinctului nostru. Oare ce compromisuri trebuie să facem pentru a ne acomoda lumii inteligenței artificiale? În povestea de ficțiune a lui Phillip K. Dick, „The Minority Report”, autorul imaginează o lume în care infracționalitatea este redusă până la dispariție datorită unui sistem nou de poliție predictivă. Acest sistem este utilizat de către departamentul de „Pre-infracțiuni”. Nu am ajuns acolo, în schimb, Big Data se va folosi din ce în ce mai mult pentru identificarea riscului de recidivă a foștilor deținuți; poliția, deja, folosește inteligența artificială pentru a-și ghida locația patrulelor ș.a.m.d.. Din păcate, astăzi, inteligența artificială face erori grave, mai ales în concentrarea atenției asupra unor anumite categorii individuale...
A. I.: Tot în această privință, asistăm, tot mai des, la infracțiuni violente care sunt transmise live pe internet (există și la noi infractori care au fost prinși din cauză că au postat pe social-media). Vorbim aici, bineînțeles, de persoane care doresc să fie cunoscute pentru faptele lor, temute, care vor recunoaștere. Ce efect are, însă, acest fapt asupra celor care ajung să fie martori la un eveniment, din siguranța propriilor case (ca și cum ar urmări un film). Cât de reale mai par aceste atrocități, mai ales tinerilor? Ce consecințe sunt?
D. G. R.: Trăim într-o cultură a celebrității. Într-adevăr, notorietatea, fie ea și prin infamie, este văzută mai frecventabilă decât obscuritatea. Cât despre oamenii de acasă – și eu, la rândul meu – simt că firul dintre realitate și virtual este tot mai subțire.
A. I.: Cât de important este ca specialiștii să ajute oamenii să înțeleagă fenomenul infracțional? Cât de importantă este educarea populației în general (a tinerilor, în special) având în vedere și că datorită dezvoltării tehnologice au apărut tipuri de infracțiuni care înainte nu erau posibile? Și, repet, cât de necesar este ca aceasta să fie realizată de specialiști?
D. G. R.: Este important întrucât exista o diferența importantă între ficțiune și realitate. Pericolele, așa cum sunt prezentate în media (mă refer la seriale și filme) nu sunt fidele realității. De exemplu, cel mai mare risc al unei persoane de sex feminin să fie ucisă nu este pe o alee întunecată, ci în propria casă. Dacă ar fi să vă întreb care este procentul de rezolvare, de elucidare, a omorului în Marea Britanie, de exemplu, cât ați spune? 10%? 20%? 45%? Mai mult sau mai puțin? De fapt, este la 90%, iar criminalii în serie de regulă nu au cunoștințe despre vinuri de colecție.
A. I.: Deoarece criminologia este un domeniu interdisciplinar, care necesită atât studiu temeinic, cât și pasiune pentru domenii din cele mai diverse, vă întreb: Este criminologia, ca și alte discipline (psihologia, medicina), o meserie vocațională și ce înseamnă aceasta pentru dumneavoastră? Ați întâlnit specialiști cu, să-i zicem, „al șaselea simț”?
D. G. R.: Criminologia este o disciplină academică, cu elemente teoretice și practice. Am cunoscut oameni care vând foarte bine această disciplină.
A. I.: Pornind de la prezumția meseriei vocaționale, cât de importantă este cultura, dar și creativitatea pentru un criminolog? Când se termină ziua de muncă a lui Dan Rusu și cum a modificat practicarea acestei meserii felul în care percepe realitatea?
D. G. R.: În analizele noastre ne folosim de cunoștințe din studii literare (de exemplu ce gen urmează povestea criminalului? Este dramă? Tragedie? Ce ne spune asta despre perspectiva subiectivă a propriei realități?), psihologie (există o patologie, poate o tulburare de personalitate ce trebuie analizată), analiza discursivă a interviului (folosirea unor structuri pasive a infractorului: „apoi persoana a murit”, mai degrabă decât „am ucis-o”). Mai mult, trebuie să înțelegi infracțiunea în context istoric (de exemplu, ce elemente structurale vulnerabilizează anumite categorii sociale astăzi? Care sunt motivele?). Cred că realitatea este văzută cu mai mult scepticism, mai ales dacă ești o persoană reflexivă.
A. I.: Oamenii în general, artiștii în particular, sunt fascinați de natura umană și, mai ales, de înțelegerea resorturilor care îi împing pe oameni să comită infracțiuni, din acest motiv criminalitatea are o largă prezentare în toate artele: în muzică (există chiar un domeniu care se numește criminologie muzicală), în artele plastice, în literatură și film. Poate reprezenta arta o oglindă suficient de exactă a tipurilor de infracțiuni dintr-o anumită perioadă istorică și, dacă da, care credeți că este perioada cel mai bine reprezentată?
D. G. R.: Este foarte interesant. Că tot m-am referit la Freud, mă gândesc la Romantism, simbolism. Nu sunt un specialist în artă, dar știu că terapia prin artă a fost extraordinară pentru rezidenții din HMP Grendon. Am scris un articol cu Professor Elizabeth Yardley despre terapia cu artă din acest penitenciar, din perspectiva rezidenților (majoritatea cu psihopatie ridicată). Au avut rezultate excepționale.
A. I.: Care sunt cartea, respectiv filmul (de ficțiune) despre criminali preferate și pe care le considerați ca fiind cele mai veridice din punct de vedere al logicii interne a personajului și din punct de vedere al corectitudinii narative?
D. G. R.: Am să dezamăgesc, dar urmăresc cu greu seriale despre criminali. Simt nevoia de a mă uita la programe ceva mai optimiste, să mă detașez de lucru (scuzele mele celor din grupul de pe facebook „True Crime și Criminologie România”, pe care îl moderez). Cartea preferată despre criminali este „Crimă și Pedeapsă” de Dostoievski. Nu surprinde neapărat logica internă a tuturor criminalilor, dar cred că este greu să identificam o trăire comună pentru toți. În materie de autobiografii mi-au placut: „A sense of Freedom”, a gangsterului scoțian Jimmy Boyle. Mi-au mai placut „A Rusty Gun” de Noel Smith și „A few Kind Words and A loaded Gun” de același autor (a fost unul dintre cei mai cunoscuți jefuitori de bănci din UK și un amic de-al meu). Mi-a mai plăcut și „Hard Cell” de Cook. Ar mai fi o carte jurnalistică bună de Parker: se numește „Interview with 12 murderers”...ar mai fi și altele, dar astea îmi trec prin minte acum.
A. I.: În activitatea dumneavoastră de profesor unul dintre domeniile de care vă ocupați este cel al criminologiei narative, o ramură care își propune să explice devianța pornind de la narațiunea pe care oamenii o spun despre ei ca indivizi. Dar și în cadrul unui grup. Cum se poate schimba povestea pe care un criminal și-o spune și o spune celorlalți? Aveți un exemplu de schimbare a narațiunii personale a unui individ? Dar a unui grup?
D. G. R.: Pentru a se opri din infracționalitate individul trebuie să facă tocmai acest lucru: să-și reconstruiască identitatea narativă; mai simplu, asta însemnă că trebuie să-și reconstruiască povestea trecutului, astfel încât să fie incompatibilă cu criminalitatea. Cei ce se opresc din infracționalitate își trăiesc viată după un „redemption script” sau „un scenariu al mântuirii”, pe când cei ce continuă, recidiviștii, trăiesc viața după scenariul „condamnării”. Da, întâlnești frecvent această poveste.
A. I.: Rămânând în sfera narațiunii despre sine: toți oamenii funcționează însușindu-și mituri personale, mai mărunte sau mai mari. Care este mitul personal al lui Dan Rusu? S-a modificat acesta sau nu, de-a lungul vremii?
D. G. R.: Hmm, e greu. În ultimii ani am fost diagnosticat cu o boală autoimună. Nu cred că mi-am schimbat mitul constitutiv, dar l-am conturat mai clar. Cred că este vorba despre o narațiune eroică unde personajul principal întâlnește o serie de pericole, de obstacole, dar, în final, reușește și devine mai puternic.
A consemnat Anca Ianchiș, august 2023