Promisiunea

Boc-boc! suna pe caldarâmul încins, în după-amiezele de vară, gheata lăcuită a lui moș Gheorghiță, la ceasul când tocmai se isca prin curți rebeliunea puștilor scăpați de-acasă, porniți să-și revendice cu larmă mingea de cauciuc plină de petece, iar mai pe-nserat, strada întreagă cu ascunzișurile și cotloanele ei.

În zilele cu arșiță, trei insule de răcoare le dăruia strada: umbra ocrotitoare a venerabililor plopi aflați la hotarul cu strada principală, cea a nucului rotat din curtea noastră și cea regală a cireșului negru din curtea casei lui moș Gheorghiță, cireș ce își întindea bolta ramurilor spre stradă, dincolo de gardul casei.

Când se coceau cireșele și începeau să lumineze asemenea unor mănunchiuri constelate în noaptea frunzișului, doar ei, copiii, erau singurii oaspeți chemați la fericitul festin.

Din rama fereastrei cu lemnăria vopsită în albastru-azuriu, îi priveau, zâmbindu-le, moș Gheorghiță și tanti Lenuș.   

În nopțile de la infirmerie se visa deseori alergând dincolo de tranșee, printr-o ceață compactă, vâscoasă, din care se iveau ca-n clipocitul uleios al mării după naufragiu, plutind precum niște jucării dezarticulate, fragmente de tunuri, căruțe, chesoane, cai și trupuri zăcând în țărână...

Alerga fără nicio greutate, de parcă picioarele singure, desprinse de corp, l-ar fi purtat către locul dorit. După o vreme, un soare palid destrăma ceața-n fâșii și câmpul se desfășura-n evantai, unduind dunele unui lan auriu de grâu stropit din loc în loc de roșul macilor. Simțea deodată năvălindu-i în nări parfumul cireșului de-acasă și gustul acela ușor amărui, ca de migdale, îi umplea gura.

Cireșul  îi apărea atunci aievea, atingându-l ca-ntr-o mângâiere, dar crengile îi erau uscate.

Apoi o vedea pe maică-sa rezemată de trunchi, bocind încetișor:

 - Ce cauți aici, mamă? o întreba. Pe cine jelești?

-  Dragul mamei  - îl căina maică-sa-n vis - sărăcuțul de tine!...

Uite, ți-am adus poame coapte -  și-i întindea o cană plină cu cireșe.

,,Când am venit în orașul ăsta eram văduvă cu trei copii.

Într-o bună zi l-am cunoscut pe Gheorghiță. Se-ntorsese din război și locuia cu maică-sa.

Mi-a zis: Lenuș, vino să-ți arăt grădinile mele! ...

M-a adus aici, în căsuța asta cât un degetar cu cireș la poartă și aici am rămas - lângă omul ăsta cu sufletul ca un cireș înflorit!

Povestea lui a fost așa:

Când i-a sosit chemarea la război, maică-sa i-a dat ce avea mai de preț în casă: o cană de porțelan tivită cu foiță de aur și cu-n buchet de trandafiri ieșiți în relief, așa de frumos pictați, în culori așa de vii, de ziceai că-s culeși chiar atunci din grădină.

I-a încredințat cana asta de porțelan, i-a pus-o în raniță și i-a spus să i-o aducă înapoi după ce s-o isprăvi războiul. Și Gheorghiță i-a promis c-o s-o aducă și s-a ținut de cuvânt. A adus cana cu trandafiri întreagă, dar el s-a întors acasă fără un picior.

L-a pierdut la Mărășești.’’

Când moș Gheorghiță iese pe poartă și trece prin dreptul copiilor, larma jocului se stinge deodată. Uneori, mingea scăpată printre picioarele băieților se oprește chiar în dreptul ghetei sale. Bătrânul privește mingea o vreme de parcă ar încerca să-și aducă aminte un lucru demult uitat; apoi pleacă mai departe, cu mersul lui greoi, sprijinindu-se-n baston.

Copiii îl urmăresc  în tăcere până când făptura i se stinge treptat în purpura înserării.

 de Livia Bogdan