Coborârea în cetate

Fragment dintr-un roman în lucru

În vremea aceasta, viitorilor juni li se îngăduise în sfârșit să intre cu buzdugane la Pietrele lui Solomon, ca să deprindă aruncarea la adăpost de ochi curioși. Mai era o săptămână până la primirea lor în rândurile cetei, dacă aveau să se arate vrednici. Mai mult ca niciodată, simțind amenințările care zumzăiau în aer ca un roi de albine fugite din stup, junii păzeau potecile către munte și fereau de ochi iscoditori instruirea candidaților. Tocmai de aceea, târgul din cetatea Brașovului, din duminica Floriilor, veni ca un armistițiu fragil, un răgaz pentru ca oamenii să tragă o ultimă gură de aer cu care să-și umple plămânii, înainte de a se scufunda în apele mâloase, sângepii ale fricii pentru ziua de mâine.

Bursuc morarul pășise în cetate mândru, cu șoldurile lui rotunde ca perele busuioace ascunse sub pulpanele unui dolman nou, mai larg decât cel vechi, având alături pe morăreasa și în spate cele trei fete, umăr la umăr. Se înnoiseră cu toții pentru Sfintele Paști care urmau, și morarului îi făcea plăcere să-și arate bunăstarea în straiele fetelor lui și ale nevestei. Până să apuce să iasă cu toții pe poartă însă, ochii lui Bursuc morarul căzuseră pe Păuna, pe care o găsi schimbată, frumoasă coz, nici urmă de cosițe jumulite, cu șuvițe ieșite ici-colo, cum obișnuia să umble, cu rochia frumos îndreptată pe sub cele două paftale. Până și mersul i se cumințise, nu mai sărea ca o zăludă, cu gura căscată și mâinile fluturând prin aer ca și cum nu ar fi fost ale ei.

Intră în bâlci fierbând de supărare, pentru că știa pentru cine se gătise Păuna mai abitir ca de obicei. Dacă nici asta mică nu-l mai ascultă, până la urmă o să le încuie pe toate în pivniță ori în pod și o să le scoată de acolo una câte una, ca să le dea direct în mâinile soților pe care-i va hotărî el. Cine zice tată de fete, zice om necăjit. Lăsase plângeri scrise la magistratura cetății în două rânduri, spunând că l-a văzut pe fiul foaterului fierarilor în Șchei, după închiderea porților cetății. Nu se luase nicio măsură, breasla fierarilor fusese dintotdeauna cea mai bine-văzută, aveau în grijă turnul cel mai important din oraș, cu guri mari pentru tunuri și cu garda cea mai numeroasă, întreținută și aceea tot din banii înstăritei bresle. Numai el singur începuse să sară noaptea din somn la orice strigăt de cucuvea, la orice scrâșnet pe prundișul din jurul cerdacului, cercetând apoi îndelung întunericul de afară printr-un ochi de geam, încredințat că cineva dă târcoale casei.

Ca să ferească fetele de ochii hulpavi ai gimnaziștilor școlii lui Honterus, care umpleau curtea din spatele catedralei chiar și în zi de sărbătoare, Bursuc morarul ocoli pe ulița Șcheilor și intră în bâlciul Floriilor dintr-o parte. Nimeri chiar pe latura unde fusese ridicat scrânciobul de lemn cu patru spițe, având la capete câte o băncuță, învârtit cu forță de un circar spân și asudat, gol până la brâu. Pe băncuțe urcaseră alături tot o fată și un băiat, feciorii ținându-și pălăriile pe cap cu mâna, ca să nu le ia vântul, iar fetele cu cocoșei de zahăr în mână, cu buzele roșii de la ei, răspândind împrejur miresmele dulci ale siropurilor în care fuseseră fierți.

– Mergeți și uitați-vă, și când vă place ceva, vreo năframă, cingătoare, turtă dulce ori socată, veniți la mine să vă dau creițarii, le spuse Bursuc, privindu-le cu seriozitate pe sub sprâncenele încruntate, ca și cum nu la petrecere le-ar fi trimis, ci la vreo faptă chibzuită și însemnată. Nu vă despărțiți!

Ana, Dămiana și Păuna se strecurară printre mâncători de foc, înghițitori de săbii, măscărici și scamatori, până când ajunseră la tarabele cu turtă dulce ale săsoaicelor și la cele cu lipscăniile aduse din Leipzig, unde se încrucișau Drumul Mătăsii, Drumul Tămâii și al Mirodeniilor. La bâlciurile de peste an ajungeau în Brașov mărfuri purtate pe spinările cămilelor, prin colbul deșerturilor arabe ori aduse în calele întunecate ale corăbiilor care ancorau în apele înghețate ale Ligii Hanseatice. Miresmele tainice ale caravanelor și umbrele răcoroase ale caravanseraiurilor pluteau ca luminile pe comori pe deasupra tarabelor, fermecând sufletele fetelor, deopotrivă românce din Șchei, săsoaice din cetate, brănence, unguroaice de la Șumuleu sau oltence de peste munți.

Bursuc se oprise, cu morăreasa la spatele lui, în fața femeii cu barbă care tocmai ieșea, mândră și sfidătoare, din spatele unei cortine cu luciul șters, spânzurată între doi șteampi. Crainicul cu haină verde îi anunța sosirea cu glasul ridicat și gesturi largi, ca și cum pe podium ar fi pășit o împărăteasă necunoscută, pe punctul de a fi repusă în drepturi. Morarul își îngădui un surâs atât de larg, încât doi dinți sticliră scurt pe sub mustața lui, își împunse nevasta cu cotul ca să o facă atentă la minunea ivită în piața orașului și căută fetele din priviri, ca să le aducă înapoi, lângă el, să vadă blestemăția.

– Ghimbirată și socată! țâșni chiar lângă umărul lui strigătul unui vânzător care bătea bâlciul la picior, împingând un căruț în care avea două butoaie.

În cealaltă parte a pieței, printre sute de pălării negre de postav, căciuli țurcane, vălituri săsești albe cu aripi înalte, năframe românești înflorate și bortene cu panglici lungi pe spate, Bursuc zări preț de o clipă pe Păuna ridicând de pe o tarabă o turtă dulce naramzie, feciorul foaterului fierarilor întinzând paralele pentru ea, tarabagiul vârându-le în buzunar și fata mușcând din turta dulce o bucată prea mare ca să o poată mesteca, umplându-și obrajii amândoi și arătând ca un hârciog cu fălcile pline.

Morarul simți că-i îngheață inima în piept. Nu mai auzi niciunul dintre sunetele amestecate ale bâlciului. Fața i se albi și răsuflarea îi deveni pripită, oprindu-se în capul pieptului, fără să mai coboare până în rărunchi ca să-l răcorească.

– Ghimbirată și socată! îi mai strigă o dată în ureche vânzătorul.

Bursuc îl plesni peste mâna în care omul avea polonicul și porni să despice piața cu călcătura apăsată cu care ieșea iarna la lupi. Morăreasa își acoperi gura cu palma și porni pe urmele lui. Păuna, cu gura plină și obrajii umflați, îl văzu venind și se întoarse cu spatele, străduindu-se să înghită la iuțeală turta dulce, nu ca să o ascundă, ci ca să nu se înece atunci când va primi palmele care veneau spre ea. Ana și Dămiana îi vorbeau zorit la ureche. Karl, căruia începuseră să-i dispară coșurile de pe față în primăvara aceea, așa că umbla mai drept și părea mai înalt, făcu un pas și se așeză între Păuna și morarul care se apropia.

Drumul lui Bursuc fu curmat de vederea lui Johann într-o parte, gătit ca un general, cu fireturi și broderii colorate pe dolmanul alb care îl costase cât o pereche de boi, cu legătoarea de la gât cusută cu mărgele, cu umerii trași înapoi și obrajii rumeni ca fierți. Morarul din Șchei schimbă direcția și făcu câțiva pași către foaterul fierarilor brașoveni. Oamenii se retraseră dintre ei doi, făcându-le loc așa cum faci loc furtunii care se apropie. Bursuc se opri în fața lui Johann într-o dungă, cu umărul către el și un picior în față, ca luptătorii înainte de a scoate sabia din teacă. Abia atunci îl observă Johann, și întâiul gest fu să ridice mâna și să-și împingă nevasta la spatele lui.

– Strunește-ți feciorul, foatere, ultima oară îți mai zic! suflă Bursuc cuvintele cu puterea unor foale printre dinții încleștați. Păzește-l să nu se mai uite la fata mea, că-i bai mare altfel, să știi!

Degetul lui împungea aerul dintre ei doi și totul în înfățișarea războinică a morarului ar fi trebuit să mânie pe căpetenia celei mai înstărite bresle din oraș. Cu toate acestea, Johann ridică din sprâncene în același timp în care gura i se lățea într-un surâs luminos, își împinse la spate pulpanele dolmanului împărătesc ca să-și poate afunda degetele în șerpar, dădu capul pe spate și slobozi către cerul de aprilie un hohot de râs sănătos și limpede, lipsit de orice fățărnicie.

– Feciorul meu? spuse, atunci când se sătură de râs. La fata ta?

Privi peste lumea adunată în jurul lor cu bucuria omului eliberat dintr-o temniță care durase ani de zile.

de Simona Antonescu