Santo Domingo

Pe urmele lui Columb

Istoria şi geografia au fost combustia zborurilor imaginare ale unui adolescent închis într-o Românie gri, de metal, din beton. Frumusețile patriei nu reuşeau să mai țină în frâuri pornirile exploratorului din mine. Dacă străbunii mei au fost ținuți între granițele unui pământ şi ale unei literaturi din brazi şi păltinaşi care s-a strâns în jurul lor, ideologic, a fost rândul meu să mă supun strânsorii codrilor. Că eu aş fi vrut să stau măcar o dată la umbra unui palmier era o utopie mai mare decât visul măreț al comunismului în sine. Apoi, tânărul de douăzeci de ani, fumător al marii plictiseli, visa să poată sta, la umbra palmierului, nu oricum, ci pufăind tutun în foi şi sorbind rom dintr-un pahar cu picior. Dar, în 1996, Ianuarie 6, Boboteaza sfântă mă îndepărtează de vis și…renunț la fumat. Dar astăzi, sunt aici, la umbra visului meu, care nu creşte în România și…nu mai fumez de aproape douăzeci şi opt de ani! Totuși, intru în prima tutungerie din afara zidurilor oraşului colonial şi îmi procur spada necesară cuceririi palmierului cu pofta arzândă a conchistadorului. La urma urmei, ce mare păcat mai pot săvârşi, care nu poate fi iertat? Uite, de Bobotează voi face douăzeci şi opt de mătănii! Nu ştiu dacă îndemnul conchistadorilor era Olé, probabil că nu, poate Vámonos, dar acesta este imboldul care mă însuflețeşte. Intru pe poarta cetății Ozama, prima cetate europeană pe teritoriul Lumii Noi, în prima aşezare europeană din America, Santo Domingo, capitala Republicii Dominicane, şi cum este firesc, în jurul meu se face Duminică, mă cuprinde de carne o mare Duminică. Am presimțit că se va întâmpla astfel încă înainte de a păşi pe Poarta Sfântul Diego în timp ce admiram în fața cetății, statuia lui Gonzalo Fernandez de Oviedo şi Valdéz, guvernatorul cetății între anii 1553 şi 1557, statuie de o frumusețe aparte, adusă din Salamanca, Spania, în anul 1977. Turnul cetății îmi apare impunător, cea mai înaltă construcție militară europeană din Americi, cu ziduri de doi metri grosime, zidurile împrejmuitoare ale cetății având chiar trei metri grosime.

Poarta Sfântul Diego

Trebuie să spun că oraşul inițial fondat în anul 1496, 5 August, pe malul estic al râului Ozama, este prima aşezare europeană pe teritoriul Americii. În anul 1502, oraşul este mutat pe malul vestic al râului de către Nicolás de Uvalde, guvernatorul de atunci al noului teritoriu cucerit de către spanioli, din motive de apărare împotriva atacurilor piraților, cum altfel, din Caraibe! Se construieşte astfel cetatea între anii 1502 şi 1508. Imediat ce treci poarta cetății, păşeşti pe Calle Las Damas, Strada Doamnelor, cea mai veche stradă din America, cu cea mai veche casă de piatră a europenilor în America. Unele dintre vechile case coloniale mai au încă blazonul pe zidul fațadei, casa familiei Oviedo, casa Dávila, casa Heredio. Numită inițial Strada Cetății, acesteia i-a fost schimbat numele în Strada Doamnelor când consoartele primilor colonişti şi mari demnitari îşi făcuseră un obicei zilnic din a se plimba îmbrăcate elegant pe această stradă împodobită cu gresie şi faianță colonială, străjuită de superbii palmieri. Printre aceste doamne se afla şi Maria de Toledo, nepoata regelui Fernando Catolicul.

Zidurile cetății Ozama

Strada începe în dreptul Muzeului Caselor Regale aflat în clădirea fostului Palat al Audienței Regale, construit în anul 1511 la ordinul regelui Fernando al-II-lea de Aragon şi care a fost ocupat de viceregi mai întâi, căci aşa erau numiți primii dregători ai Lumii Noi, apoi de către guvernatori şi căpitani generali. În muzeu, o panoplie de arme şi armuri, prima farmacie, extrem de utilată, din America, cu un dulap cu zeci de sertare pictate cu arbori şi plante are căror frunze şi rădăcini se regăseau în sertarele aferente, eprubete de sticlă, alambicuri, mojar şi pistil pentru pisarea plantelor. La intrare, se găseşte trăsura cu care se deplasa medicul aşezării şi lectica cu care erau transportați bolnavii. După un tur deosebit de interesant, ieşim din muzeu dornici de noi cuceriri culturale. La mică distanță, ni se arată o frumoasă clădire care pare a fi o biserică. La intrare, soldați în uniformă străjuind drapelul național al Republicii Dominicane. Este clădirea Panteonului Național, un mausoleu care adăposteşte rămăşițele personajelor emblematice ale istoriei dominicane, construcție aparținând stilului neoclasic renascentist. Clădirea a fost una dintre ultimele construite de către spanioli pe tărâm dominican între anii 1714-1746, fiind inițial biserica ordinului iezuiților. Odată cu expulzarea acestora din țară, în anul 1767, clădirea a trecut în posesia autorităților spaniole care au folosit-o ca depozit de tutun devenind, după obținerea independenței, primul teatru dominican cu programe artistice create de Societatea Iubitorilor de Litere. Clădirea are două nave laterale, de o parte şi de alta se află zeci de cripte unde odihnesc eroii neamului, mari personalități, scriitori, artişti, preşedinți, şi o surprinzătoare criptă a soldatului necunoscut. În partea centrală atârnă candelabrul dăruit de dictatorul spaniol, generalul Franco, dictatorului dominican Trujillo, generalul care a instaurat o sângeroasă dictatură de treizeci şi unu de ani, regim care se sfârşeşte prin asasinarea acestuia de către un comando de unsprezece persoane armate cu mitraliere. Mario Vargas Llosa îl descrie în cartea sa Sărbătoarea Țapului, ca pe un hiper-ticălos dickensian, incontinent, vituperator, guvernat de corpul său în descompunere. Trujillo mai era poreclit şi Țapul pentru faima lui de prădător sexual, sau Şeful, ori Tinicheaua, datorită pasiunii pentru medalii şi goanei după acestea. Remarc grilajele ferestrelor interioare în ambele părți ale panteonului, cu o strategică împletire a crucii creştine dublată, astfel încât creează în continuarea ei zvastica germană şi care au fost dăruite de către Hitler aceeluiaşi dictator, Trujillo. Bolta prezbiteriului este pictată superb în culori predominante de albastru de către artistul spaniol Rafael Pellicer în anul 1958, şi reprezintă ,,Înălțarea la cer” şi ,,Judecata de apoi!”.

Calle las Damas

Ieşind din panteon, salut respectuos garda şi mă îndrept spre Parcul Columb printre mulțimea de porumbei specifice marilor piețe. O duzină de porumbei sunt aşezați pe statuia lui Cristofor Columb, pe umerii şi pe mâna întinsă a acestuia de parcă ar fi un dresor de şoimi.

Panteonul Național

La câțiva metri se află Catedrala Sfânta Maria cea Mică, prima catedrală construită în America şi singura catedrală în stil gotic din întreaga Americă! A fost construită între anii 1504-1550 din ordinul Papei Iuliu al-II-lea ca să adăpostească prima episcopie din Santo Domingo, iar în anul 1546 este ridicată la rang de Catedrală Metropolitană de către Papa Paul al-III-lea. Există trei uşi de intrare în catedrală. Fațada catedralei este din piatră lime coral aurită. De o frumusețe uluitoare este interiorul cu tavanul arcuit, cu încrucişări şi diagonale ale arcurilor specific arhitecturii romane, bizantine, islamice, romanescului, dar în special stilului gotic, cu panouri de piatră care umplu spațiul dintre arcuri. Am numărat cel puțin zece capele care dau din Nava centrală în care se află impresionante tezaure, colecții de minunate obiecte vechi de artă, argintărie, sculpturi vechi, mobilier, monumente funerare şi bijuterii. Catedrala a adăpostit rămăşițele lui Cristofor Columb până în anul 1795 când au fost transferate la Havana, iar de acolo, în anii 1898/99 au fost trecute peste Atlantic şi duse în Spania unde se găsesc şi acum, în Catedrala din Sevilla, voi reveni însă la acest subiect. Am omis să precizez că intrarea principală este în partea de vest, intrarea din nord dă spre Piața Armelor, iar cea din sud are deschidere la Piața Vracilor.

Grilajele dăruite de Hitler

De cealaltă parte a Parcului Columb se află Universitatea Autonomă din Santo Domingo, prima universitate din noua lume. Aici mă aşez la umbra unui palmier şi pufăi visul tânărului de acum aproape treizeci de ani, îl stropesc cu puțin rom şi primesc cu bucurie binecuvântarea muzicanților stradali. Dar unde este casa lui Columb, întreb aşteptând să mi se arate o casă veche de dimensiuni medii. Mi se arată în schimb spre capătul Străzii Doamnelor, o clădire impunătoare, măreață, străjuită de palmieri de o frumusețe rară. Mă îndrept fascinat spre Alcazár de Colon, Palatul lui Columb, primul palat fortificat din America, vedeți, ca tot ce se află în oraşul colonial, primul, prima, primii. Construit între anii 1510-1514 în stil gotic, deşi arcadele sunt construite în stil renascentist, de către arhitecții lui Cristofor Columb, a fost locuit de către fiul acestuia, Diego Columb, care a dobândit titlul de vicerege în Lumea Nouă, şi de următoarele două generații ale familiei acestuia.

Statuia lui Cristofor Columb

Palatul, impresionant cum vă spuneam, este construit din blocuri de coralină, un sortiment calcaros, este de o frumusețe extraordinară! Inițial, au existat 55 de încăperi însă după restaurare şi declararea acestuia ca monument național, au fost reconfigurate, astăzi rămânând doar 22 de camere care adăpostesc o vastă colecție de tapiserii din secolele XV-XVI, obiecte de artă şi tot ce a rămas neprădat atunci când palatul a fost capturat în anul 1586 de către piratul britanic Sir Francis Drake! Sir? Cum poate fi un pirat numit Sir!? E ca şi cum ai da haiducilor titluri boiereşti, boier Pintea, boier Iancu Jianu! Uluitoare şi grădinile din curțile interioare! Plec de la Palatul lui Columb cu ființa încărcată de bucurie, de frumusețe, şi mă opresc la nici 50 de metri lângă statuia celei mai importante figuri lirice feminine dominicane, poeta Salomé Ureña de Henriquez, fiica scriitorului Nicolas Ureña de Mendoza.

Interiorul Catedralei Sfânta Maria cea Mică

Citesc dintr-o broşură câteva poeme lângă statuie (trebuie să dezvăluiesc că stăpânesc limba spaniolă, scris şi vorbit, ca pe a doua limbă maternă, engleza fiind a treia limbă pe care am asimilat-o) şi mă îndrept pe lângă ruinele Mănăstirii San Francisco, Sfântul Francisc, prima mănăstire construită în Lumea Nouă de către guvernatorul Nicolas de Uvalde între anii 1508-1560, distrusă parțial de artileria franceză în 1809 şi de către un uragan, spre partea relativ nouă a oraşului colonial. Primul obiectiv, Palatul Prezidențial, o clădire aparținând stilului neoclasic construită între anii 1944-1947 în timpul dictatorului Trujillo de către arhitectul italian Alessandro Lombardi. Nu se poate vizita, palatul este păzit de gărzi înarmate până în dinți. În partea nordică se poate vizita însă Capela Sfântului Arhanghel Rafael, cu orga barocă adusă din Italia, altarul, candelabrele şi covorul roşu în stil baroc aduse din Spania, Italia şi Elveția. Al doilea obiectiv, zona comercială a oraşului colonial, mai exact Calle el Conde, Strada Contelui, prima stradă comercială a oraşului şi una dintre cele mai vechi străzi, denumită după Contele de Peñalva, guvernator şi Căpitan general, în 1655. Are un kilometru lungime şi este înțesată de magazine de suveniruri, bijuterii, galerii de artă, tutungerii, farmacii, restaurante, baruri şi cofetării. Intru în primul magazin de suveniruri şi sunt întâmpinat cu Mamajuana, o băutură indigenă, un soi de vin dulceag, aşa, ca să-mi deschidă baierele pungii. Muzicanții stradali ne răsfață auzurile cu Merengue, muzica națională a Republicii Dominicane, născută aici, în Santo Domingo. E cald, o temperatură medie anuală de 27°C care nu variază prea mult însă astăzi este mai cald. Hotărât lucru, trebuie să încercăm berea locală, cea mai faimoasă este berea President. Soția comandă un Preşedinte, eu spun că o vreau pe soția preşedintelui, evident! Barmanul se amuză! Pornim răcoriți pe aceeaşi stradă pe care o asemăn străzii Republicii din Braşovul meu drag, mai lungă dar mai îngustă, unde balcoanele mult prea lungi ale clădirilor construite în mare parte în stil Art-Decó de ambele părți, aproape se unesc unul cu altul. Aici se pot vedea în ordine cronologică stiluri arhitecturale distincte, colonial, republican, modern şi contemporan, primelor case fiindu-le incorporate noi forme, tendințe şi sisteme care le-a conferit bogăția şi particularitatea imaginii urbane a zonei coloniale. Clădiri înalte, depăşind 25 de metri înălțime, cu balcoanele amintite şi balustrade metalice curbate care se împletesc iar apoi se separă pentru a forma rozete. Aflu la finalul stăzii că oraşul a fost lovit de un mare uragan în 1930, cauzând moartea a 8000 de persoane. Trist!

Palatul lui Columb

Statuia poetei Salomé Ureña

După două zile după ce am cucerit visul tânărului cu o țigară de foi pe post de spadă sub scutul palmierului, ies din oraşul colonial asemeni conchistadorilor care au pornit de aici, din Santo Domingo, pentru a cuceri America: Diego de Leon cucereşte Puerto Rico, Diego Velasquez de Cuellar cucereşte Cuba, iar Hernan Cortez, Mexicul. Primul obiectiv în afara oraşului colonial este Farul lui Columb aflat în partea de est a oraşului nou. Trecem pe lângă acvariul cu trei crescătorii de rechini, acolo unde se spune că dictatorul Trujillo a aruncat un jurnalist american care critica vehement regimul acestuia şi, capturat fiind cu ajutorul unei injecții (Trujillo îl vroia viu) a fost aruncat rechinilor de aici. Ajungem la far, o construcție gigantescă din beton, 210 metri X 59 de metri în formă de cruce, văzută din spațiu mai ales, dar şi de la nivelul solului. Propagă o lumină formată din 157 de proiectoare în formă de cruce simbolizând creştinarea Americii, vizibilă din Puerto Rico şi de la 80 de kilometri din spațiu. Construcția, finanțată de statele Americii Latine, a fost începută în anul 1986 şi a fost inaugurată în anul 1992 marcând astfel aniversarea a 500 de ani de la debarcarea lui Columb în Santo Domingo. Se cuvine să precizez că oraşul a fost fondat de către fratele lui Cristofor Columb, Bartolomeu Columb, al doilea guvernator al Indiilor, care a fost însărcinat de către fratele lui mai mare pentru a întemeia o aşezare. O altă precizare o cere denumirea oraşului Santo Domingo, care poartă numele Sfântului Santo Domingo de Guzmán, fondatorul Ordinului Dominicanilor, din trei motive: ziua debarcării lui Columb a fost Duminica, era sărbătoarea Sfântului Santo Domingo de Guzmán, iar tatăl lui Cristofor Columb se numea Domingo! Se subînțelege de altfel şi alegerea numelui de stat Republica Dominicană. Columb este pe buzele tuturor în Santo Domingo, ubicuitatea acestuia nu lasă nici o vitrină, nici un colț de stradă neexploatate. Spuneam că voi reveni la subiectul rămăşițelor lui Cristofor Columb, care, murind în Spania, nu a ajuns să fie îngropat, conform dorinței sale, în Santo Domingo, fiind îngropat în Catedrala din Valladolid. Fiul său, Diego, este îngropat alături de el, murind într-una din călătoriile lui în Spania. Abia în anul 1542, văduva lui Diego face demersuri şi reuşeşte să aducă în Santo Domingo rămăşițele lui Diego şi pe cele ale lui Cristofor Columb. Potrivit autorităților dominicane, rămăşițele lui Columb s-ar afla în far, însă, autoritățile spaniole au dovedit, prin teste AND, că acestea se află în Catedrala din Sevilla. Mulți cercetători afirmă că într-adevăr, părți ale resturilor pământeşti ale lui Columb s-ar afla şi în cripta din far unde anual sunt dezvelite în ziua sărbătoririi marelui descoperitor şi pot fi văzute în spatele sticlei. Cine ştie, de altfel ca o paralelă plină de ironie, unde se află capul dictatorului Trujillo asasinat în 1961. Decapitat, corpul acestuia odihneşte (sau nu!?) într-un cimitir din Madrid, dar capul probabil a fost trofeul unui rival, unui răzbunător sau mângâierea unui suflet loial. Cine ştie?! Ce nu mi-a plăcut în afara oraşului colonial, a fost Obeliscul aflat pe şoseaua George Washington sau El Malecón cum mai este cunoscută, o stradă aflată pe cheiurile Mării Caraibelor unde sunt concentrate toate hotelurile de lux, cazinouri, restaurante, mall-uri şi zone de agrement. Este un monument care afişează un amestec de artă modernă şi antică relaționate cu cultura dominicană, construit în anul 1937 de dictatorul Trujillo pentru a marca schimbarea numelui oraşului Santo Domingo în Oraşul Trujillo! A dat oarecum tonul europenilor care au urmat întocmai exemplul, Stalin a transformat Sankt Petersburgul în Stalingrad, Gheorghe Gheorghiu-Dej a schimbat numele Braşovului în Oraşul Stalin, iar Ceauşescu a schimbat numele oraşului Oneşti în Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe toată perioada dictaturii sale. Aici, pe această şosea care şerpuieşte de-a lungul Mării Caraibelor, unde briza tropicală te ia în piept, se sărbătoreşte anual, în Iulie, Festivalul Muzicii Merengue, un stil de muzică creat la sfârşitul secolului al-XIX-lea şi care, alături de salsa braziliană, este unul dintre cele mai importante genuri muzicale dansante, şi este inclus în patrimoniul UNESCO. La origine, se foloseau instrumente cu coardă, bandola şi ghitara fiind substituite mai apoi de acordeon, tamburină şi güira, un instrument indigen format dintr-un cilindru metalic perforat şi un gen de perie metalică care atinge cilindrul pentru a obține sunete. Acest grup de trei instrumente reprezintă sinteza celor trei culturi care au format sincretismul limbii dominicane: acordeonul european, tamburina africană şi güira indigenă. Mai târziu a fost introdus şi saxofonul, factor care a dus la crearea stilului muzical Bachata, un gen dansant cu folclor urban derivat din boleroul ritmic, cu influențe din sonul cubanez şi merengue, în anii 60’ 70’ ai secolului trecut. Bachata a fost desemnată muzica oamenilor săraci, muzică de amărăciune, musica de amargue, concept care se referă la starea de melancolie provocată de despărțire, ritmul acestui gen muzical având între 120 şi 160 de bătăi pe minut. Mai avem un singur obiectiv la periferia metropolei Santo Domingo, Parcul Național Tres Ojos (trei ochi) o peşteră parțial acoperită unde se află trei lacuri de o frumusețe izbitoare, Lacul de Sulf, Lacul Cămara, şi Lacul Doamnelor, folosite în trecut în scopuri ritualice religioase de către populația indigenă taino despre care voi vorbi mai târziu. Aici s-au filmat părți din filmul serial Tarzan şi din Jurassic Park III. Lacurile au o culoare albastru deschis spre verde de o frumusețe de nedescris datorită rocilor de pe fund, cel mai mare dintre ele comunicând cu un lac exterior unde se poate ajunge cu o barcă deplasată de un sistem de scripeți şi cabluri aidoma telecabinelor, fiind atracția maximă a vizitatorilor.

Palatul Prezidențial

Strada Comercială Calle el Conde

Acum chiar trebuie să cuceresc restul insulei, să nu rămână nimic, nimic, cum atât de frumos scrie marele poet Adrian Alui Gheorghe în poemul său, Iubirea după Kavafis: Nu, prada de război nu a fost consistentă/ le spune generalul soldaților, nu ați luat tot tot tot/ şi soldații se întorc şi mai încarcă o dată ce a mai rămas/ dar generalul pufneşte nemulțumit/ îşi aliniază soldații, îi trimite din nou/ peste o vreme (o vară, o toamnă, o iarnă…)pleacă să-i caute/ ei tocmai puneau semințe în pământ/ da, au spus ei, n-am luat tot, aşteptăm ca şi câmpurile acestea să ne dea tot tot tot/ am semănat boabele (domnule general) dacă dă domnul să fie vreme bună/ la toamnă mai putem încărca încă o pradă şi apoi cealaltă toamnă, alta/ nimic nu trebuie să lăsăm duşmanului, nimic. Câte similitudini găsesc între acest poem şi începutul colonizării Americii! Asemănări izbitoare, iată, în August, anul 1492, genovezul Columb pleacă, finanțat de către dualitatea regală spaniolă Isabela I de Castilla şi Fernando de Aragon, să exploreze noi teritorii, Indiile, aşa cum credea el. Cele trei caravele, Santa Maria, Pinta, şi Niña, ating în 12 Octombrie coastele insulei Bahamas din America Centrală, dar Columb nu se opreşte acolo, iar peste câteva zile descoperă teritoriul Cubei. Nici aici nu se stabileşte, iar în 5 Decembrie ajunge pe cea mai mare insulă din America Centrală pe care o numeşte Española, astăzi cea mai mare parte a insulei reprezintă Republica Dominicană în est, iar în vest Haiti. Continuă explorarea pe coasta de nord şi se întâmplă ca vasul principal, Santa Maria, să naufragieze lovind un banc de nisip. Cu resturile navei, construieşte fortul La Navidad (Naşterea Domnului) fiind în preajma Crăciunului. Lasă în garnizoană 39 de oameni conduşi de către Diego de Arana şi se întoarce în Spania. La întoarcere, găseşte fortul distrus de către indigeni, locuitorii insulei, care se numeau Tainos. Decide construirea aşezării La Isabela puțin mai la est, onorând-o astfel pe Regina Spaniei. Organizează expediții în interiorul insulei şi construieşte cazemate înainte de a pleca din nou în Spania, lăsând la conducerea noii colonii pe fratele său, Bartolomeu Columb, care, ca înalt dregător al insulei Española, fondează aşa cum am spus aşezarea Santo Domingo, primul oraş din America. Vorbim aici de partea centrală. America de Nord cu prelungirea sa, Mexic, şi America de Sud fiind mai apoi descoperite de către conchistadorii spanioli. Un alt explorator finanțat de curtea Spaniei în 1499, apoi de curtea portugheză în 1501, florentinul Amerigo Vespucci, demonstrează europenilor că Lumea Nouă nu sunt Indiile, ci este un al patrulea continent, fapt care îi aduce notorietate şi pentru care Lumea Nouă este numită America. Odată cu cucerirea şi colonizarea, spaniolii aduc mari contingente de sclavi din Africa pentru a înlocui mâna de lucru a indigenilor taini decimați de războaie, de condițiile brutale de muncă şi de molimi. În idiomul Taino, insula se numea Quisqueia, care însemna mama tuturor pământurilor, şi a fost populată în opt perioade migratorii de către valuri de triburi provenind din bazinul fluviului Orinoco şi de pe coastele actualelor state Venezuela, Guyana şi Brazilia, triburi care nu practicau agricultura, trăind din vânătoare şi pescuit, dar care au devenit sedentare şi au început să cultive pământul. Circa 80/90% din populația taină a dispărut în primul secol de cucerire, asta nu a împiedicat ca aproximativ 33% din populația Republicii Dominicane să aibă gene indigene. Conform studiilor, pe teritoriul dominican au fost aduşi un număr de 300 000 de africani. Ordinul Religios al Dominicanilor a fost cel care s-a dedicat protejării nativilor taini de pe insulă care erau supuşi sclaviei, abuzurilor, ducând o intensă activitate de educare. O serie de războaie au dus la configurarea şi reconfigurarea insulei Española. Au urmat slăbirea imperiului colonist spaniol, ascensiunea imperiului francez care îşi adjudecă o parte din insulă formând în timp statul Haiti în vest, invazia imperiului britanic, posesii şi deposedări de teritorii care au dus la formarea Primei Republici Dominicane, apoi la cea de-a doua Republică Dominicană în anul 1865. A doua Republică Dominicană a marcat începutul epocii moderne. Aşa cum o cunoaştem astăzi, este un stat situat în zona centrală a Antilelor denumite şi America insulară, Antilele Mari cu Republica Dominicană, Haiti, Cuba, Jamaica, Bahamas, Insulele Cayman şi Puerto Rico, iar Antilele Mici cu Trinidad Tobago, Aruba, Curaçao, Barbados, Martinica, Dominica, Antigua şi Barbuda, Granada, Guadalupe, Insulele Virgine şi o serie de mici insule care compun Arhipeleagul Antilelor Mici. La Est, dincolo de Canalul Mona se află Puerto Rico. La vest, Haiti, cealaltă parte a inițialei insule Española. La nord, Atlanticul iar la sud Marea Caraibelor. Din depărtare, în zona centrală a țării, mi se dezvăluieşte lanțul muntos al Cordilierilor, cu Vârful Duarte, 3101 metri altitudine, cel mai înalt din țară, unde datorită climei tropicale nu ninge niciodată, iar temperaturile abia dacă scad două/trei grade sub zero pe timpul nopții. Este a doua țară ca populație din Caraibe, după Cuba, dar este țara cu cea mai mare economie din regiune, iar capitala Santo Domingo este cel mai populat oraş din Caraibe, aproape 4 milioane locuitori în districtul metropolitan. Deviza statului dominican este: Dumnezeu, Patria şi Libertatea, deviză care poate fi văzută şi pe frontispiciul Panteonului Național încrustată în piatră pe stema Republicii Dominicane. Populația este formată din europeni, creoli, mulatri, metişi. Din pricina diversității şi complexității culorii pielii, la unul dintre magazinele de suveniruri ni s-a explicat de ce păpuşile îmbrăcate în costum tradițional dominican nu au chip. Sunt impresionat de exotismul palmierilor, al cocotierilor care nu se deosebesc de palmier decât prin faptul că au fructe. De o parte şi de alta a autostrăzii care ne duce în partea de nord-est a insulei, autostradă construită acum zece ani (turismul o cerea!) drumul e aprins de abundența Flamboyanului sau arborele de foc, copac originar din Madagascar. Densitatea florilor acestuia de un roşu extrem de viu, fac din Flamboyan unul dintre cele mai admirate minuni de pe insulă, însă țin să menționez că în Noiembrie, mi s-a spus că prințul nostru de foc se transformă în cel mai urât broscoi.

Farul lui Columb

Trestia de zahăr adusă din Insulele Canare, parte a teritoriului Spaniei, încă de la al doilea voiaj al lui Columb, împânzeşte și ea toate câmpurile pe care le pot cuprinde cu ochii, generând, după turism, al doilea venit din economie. În depărtare, mult prea departe pentru a le zări cu ochiul liber, pe dealurile înalte, se află vaste culturi organice de cacao, mă consolez însă cu o escală la o fabrică de ciocolată organică unde pot achiziționa, destul de piperat (12$) ciocolată fără zahăr cu o concentrație de cacao între 45% şi 100%. Referitor la gastronomie, bucătăria dominicană predominantă este un amestec între cea spaniolă, taină şi africană, similar cu ceea ce găsim în celelalte țări ale Americii Latine la unele dintre ele fiind diferite doar denumirile. Iubitor de tocane, cu carne şi mult sos, mi-a plăcut foarte mult Sancocho, o tocană din şapte varietăți de carne, Mangú y Huevos, Mangú este un piure de banana verzi fierte, Huevos fiind ouăle; Tostones con Chimichurris, un fel de pâine prăjită cu sos picant, Yuca, o varietate de cartofi dulci gătiți în felurite moduri, şi, bineînțeles, peştele. Romul este principala băutură a Caraibelor şi acest lucru nu mă miră după ce am văzut imensitatea lanurilor cu trestie de zahăr, din a cărei melasă se obține faimoasa băutură. Privindu-le, îmi vine în minte personajul Martin Strickland, bețivanul din romanul Toate pânzele sus, îmbarcat printr-o conjunctură pe vasul Speranța împreună cu proviziile lui de rom achiziționate din porturile Americii Latine. Nici nu încerc să citesc nimic pe drum, e prea frumos totul pentru a fi ignorat. Am încercat să citesc aseară poezie de César Vallejo, o antologie de versuri scrise de marele poet peruan şi am lăsat-o repede din mână din cauza traducerii deficitare, pe pagina stângă având varianta în spaniolă am realizat că în multe dintre versuri poetul a vrut să spună cu totul altceva decât ne-a spus traducătorul, iar acest lucru m-a deranjat. Mai am însă rezerve din desaga pe care Badea Cârțan, Adrian Alui Gheorghe, mi-a adus-o acum două luni din România în Detroit, acolo unde locuiesc. Nu cunosc literatura dominicană în afara unor poezii scrise de poeta Salomé Ureña pe care le-am citit dintr-o broşură chiar la picioarele statuii acesteia. Tot din broşură aflu că Aida Cartagena Portalatin, a fost poeta de curte a dictatorului Trujillo, ei, iată că nu am avut doar noi poeți de curte în dictatură! Mai citesc că datorită sincretismului cultural, atât tradițiile cât şi cultura dominicană au o bază europeană influențată de elemente taine şi africane, ca mai toate celelalte sectoare, muzică, religie, gastronomie. Cultura taino-hispanică a asimilat cultura fragilă a sclavilor africani. Manifestările artistice din epoca precolumbiană se disting prin prezența artei petroglife şi a sistemului de picturi rupestre atribuite civilizației taine. Istoria artelor în Republica Dominicană este relativ tânără. Cele mai utilizate tehnici în pictură de exemplu, sunt pointilismul, cubismul şi acuarela. Nici o acuarelă scursă din penelul vreunui pictor nu poate întrece, însă, culorile Larimarului, poate doar Albastrul de Voroneț să o facă! Larimarul, piatra semiprețioasă unică în lume, se găseşte doar în Republica Dominicană, în Barahona, Santa Cruz de Barahona, în sud-estul țării, pe malul Mării Caraibelor. Este de un albastru deschis intens încât, ştiți…la soare te poți uita, dar la Larimar ba! Zăcământ descoperit de geologul Miguel Mendez, acesta îl numeşte cu ajutorul unei sintagme formate din numele fiicei sale, Larisa, şi Mar, marea albastră a Caraibelor. Oprim într-un loc recomandat de ghid şi achiziționez un pandantiv, o inimă, cum altfel, soției mele, şi o cruciuliță pentru mine. Superbe! Am negociat bine, am plătit 80 de dolari pentru ambele! Pornim şi trecem mai departe în provincia La Romana, la mică distanță de coasta Caraibelor, unde şi-au construit reşedințe celebritățile lumii. Mai avem puțin până în Punta Cana, destinația numărul unu a plajelor dominicane şi cea mai căutată de clasa medie. Stațiunile din Punta Cana sunt delimitate, exclusive, accesul în punctele de trecere cu barieră se face pe bază de rezervare, apoi fiecare persoană primeşte la recepția hotelului câte o brățară de mătase de diferite culori, conform stațiunii şi pachetului turistic cumpărat. Avem cazare în stațiunea Catalonia Royal Bavaro, aparținând unui lanț de stațiuni şi hoteluri catalan, mare investitor în zona Caraibelor. O armată de angajați care încearcă şi, nu doar încearcă, chiar reuşesc să te facă să simți că eşti în Paradis. Nici o grimasă acră, nici o încruntare care să-mi amintească de vacanțele mioritice. Noi, clienții, îi stăpânim cum a stăpânit Columb Lumea Nouă! Iată de ce merge turismul aici iar Republica Dominicană este destinația numărul unu, bine, cu excepția bogaților care preferă Bora-Bora sau Insulele Seychelles. Ne înstăpânim şi noi pe o cameră cât un apartament şi până la desfacerea bagajelor sunt binecuvântat cu prima ploaie tropicală de noapte care s-a dovedit a fi şi ultima până la sfârşitul vacanței. Ies pe terasa camerei şi o trag repede în plămâni. Dimineață explorăm stațiunea, imensă, nu reuşim să acoperim toată suprafața, apoi ne îndreptăm spre plaja Atlanticului, atenție, nu Caraibelor, Punta Cana este pe litoralul Atlanticului. Briza este extrem de plăcută, aproape că nu este nevoie de umbrele, palmierii şi cocotierii sunt parcă acolo pentru a te servi cu porții zdravene de umbră. Salinitatea este foarte ridicată. Există un număr mare de piscine pentru cei care preferă apa dulce. Cremele protectoare sunt foarte scumpe la boutiqurile din stațiune, am fost avertizat şi am adus în bagaje suficientă protecție. Mâncarea şi băutura amintesc de huzurul meselor boiereşti. A treia zi găsesc cea mai frumoasă şi originală bibliotecă în care am citit vreodată, o bancă străjuită de arbuşti ornamentali, vegetație tropicală luxuriantă şi o mică construcție asemănătoare unei căsuțe pentru păsări amplasată în vârful unui stâlp de un metru înălțime, în care se aflau vreo cincisprezece cărți în diferite limbi. Iau o carte, The Gods of Atlantis, Zeii Atlantidei, mă aşez confortabil cu pernele existente pe bancă susținându-mi poziția de cititor şi…mă prinde seara.

Parcul Național Tres Ojos

Flamboyan, arborele de foc

În fiecare seară, pe terasa restaurantului principal au loc programe artistice, solişti internaționali şi autohtoni care abordează multiple genuri muzicale, jazz, pop-rock, merengue, bachata, salsa, numere de acrobație, dansuri tradiționale şi indigene. Ne-a mai încântat un saxofonist, în altă seară o violonistă cu repertoriu pop-rock şi clasic. O nouă zi, trebuie să-i găsesc pelicanului Mihai Ursachi un cuib la umbra unui palmier, de ce nu, dacă el se credea pelican, e posibil orice! Iau din geamantan altă carte din cele dăruite de Adrian Alui Gheorghe, Magistrul Ursachi pe vremea când se credea pelican, o antologie de poezie publicată după moartea acestuia. Găsesc palmierul şi mă cuibăresc la umbra lui. S-au încălzit ouăle, voi continua şi mâine, acum mă arunc în valuri! Încerc să cumpăr o excursie pe Insula Catalina de la vânzătorii ambulanți de pe plajă. Negociez şi realizez că nu am luat bani cu mine din cameră, vânzătorul îmi spune că pot plăti a doua zi. Ce bine că nu am avut bani la mine, cei de la recepție ne-au spus că nu sunt sigure excursiile, vânzătorii ambulanți sunt haitieni, emigranți ilegali fugiți din cauza sărăciei şi instabilității politice din Haiti, preşedinte asasinat, guvern controlat de cartelul drogurilor şi multe alte aspecte care îi fac pe haitieni să ia calea exilului. Pe Insula Catalina s-au filmat majoritatea episoadelor serialului Pirații din Caraibe. Mă resemnez, poate cu altă ocazie o voi vizita, am nevoie şi de binefacerile odihnei. O altă escapadă ar putea fi pe Insula Saona, de asemenea extrem de atrăgătoare conform cataloagelor. O serie de alte activități destinate turiştilor cu multă energie pot fi planificate la recepție contra unor sume de bani extra. Călărie, drumeții cu ATV-uri, yachting, canoe, scufundări, bărci cu petreceri organizate şi multe altele. Am luat Party-boat, petrecere pe barcă. O barcă cu motor ne-a adunat din mai multe puncte ale stațiunii pe o barcă mai mare, apoi aceasta ne-a dus într-un golf al Atlanticului unde erau staționate vreo douăzeci, treizeci de asemenea bărci, cu DJ, programe de dansuri indigene, cu băuturi şi voie bună. Toată lumea din ambarcațiuni coborâse în apa până la piept cu paharele de rom, bere, piñacolada, daiquiri în mâini, în timp ce chelnerii coborâți şi ei în apa golfului îți reumpleau paharele. Petrecăreți de toate vârstele (trebuie să menționez că stațiunea aleasă de noi pentru vacanță a fost doar pentru adulți, dar stațiunile de lângă noi erau destinate familiilor cu copii). Clipe de vis aici în Punta Cana ca şi în Santo Domingo, de fapt întreaga călătorie a fost extraordinară, peste nivelul aşteptărilor. Mă gândesc că destinul este ciudat, imprevizibil, dar şi o sumă a coincidențelor şi a similitudinilor. Dacă marele explorator Cristofor Columb a ajuns prima dată în Bahamas, apoi în Cuba şi pe urmă în Republica Dominicană de azi, eu am ajuns întâi în Bahamas acum cinci ani, apoi direct în Republica Dominicană, ocolind Cuba, fapt care cere o remediere grabnică, acum că regimul de la Havana este mult mai relaxat. În concluzie, vreau să subliniez importanța lui Cristofor Columb în configurarea lumii actuale (a fost una enormă!). A crezut, a descoperit, a cucerit, a însămânțat, a cules, întocmai soldaților din poemul lui Adrian citat mai sus, Iubirea după Kavafis. Ecourile conchistei sunt puternice, încă răsunătoare. Țări şi oraşe îi poartă numele, statul Columbia din America de Sud, British Columbia, o provincie a Canadei, oraşul Columbus din statul Ohio, SUA, studioul de filme Columbia Pictures, Universitatea Columbia din New York şi multe altele. Nu cred că există ființă umană care să nu fi auzit de Columb! Îndrăznesc să afirm că după Isus Hristos, poate imediat după Adam şi Eva, Cristofor Columb este cea mai cunoscută figură a lumii!

Plaja din Punta Cana

Din Lumea Nouă, Dorel Tătaru.

Dorel Tătaru s-a născut la 30 martie 1972, în comuna Urecheni, județul Neamț. Este poet și eseist. Îşi petrece primii trei ani din viață în comuna Păstrăveni, din județul Neamț, după care se mută cu familia în oraşul Braşov, apoi în Hoghiz, județul Braşov. Urmează cursurile Liceului „Şt. O. Iosif” din Rupea, ale Liceului Industrial Hidromecanica Braşov şi apoi ale Universității Populare „Sextil Puşcariu” Braşov. Ulterior se stabilește în Detroit, Michigan, SUA. În prezent este manager la „Precious Countertops - Sterling Heights”. A publicat poezii în reviste care apar sub egida Uniunii Scriitorilor din România: revista „Poezia” (Iaşi), revista literară „Libris” (Braşov), „Conta” (Piatra Neamț), „Argeş”, „Caiete Silvane” (Zalău). Este prezent și în reviste ale diasporei: revista „Gracious Light” (Lumină Lină) din New York, revista „Conexiuni Culturale” din Cleveland ș.a.m.d.. A lansat, până acum, două volume de poezie: ,,Librar, o cinzeacă la hârtie!” (editura „Creator”, Braşov, 2022) şi „Potcovirea lui Pegas” (editura „Colorama”, Cluj-Napoca, 2022).