Strada copilăriei

Povestiri de pe strada copilăriei

Pornind de la cartea Rodicăi Bretin, „Pisica de la ora cinci” (editura „Corint”, 2026), Alina Caraghin ne-a oferit acest text (jumătate cronică-jumătate povestire) care duce în propria copilărie.

„Pisica de la ora cinci” e ca un bilet de călătorie în timp, într-o epocă a inocenței tihnite. Cartea ar trebui citită de toate generațiile, din multiple motive: e ca o fereastră deschisă în timp, literară și documentată, alertă și plină de umor. Limbajul auctorial, aparent simplu și accesibil, reușește să redea experiențe profunde în cuvinte clare și directe. Cel mai puternic îndemn la lectură, după părerea mea, este felul în care Pisica de la ora cinci te readuce în copilărie, trezindu-ți amintiri pe care le credeai uitate.

Lectura cărții e un festin pentru simțuri: descrierile obiectelor, mirosurilor și gesturilor cotidiene fac ca fiecare scenă să prindă viață și să devină palpabilă. Structura narativă, ce jonglează cu timpul fără să te dezorienteze, te face să percepi trecutul și prezentul ca un flux continuu, iar ironia presărată în pagini oferă un echilibru între melancolie și veselie.

Efectul emoțional al cărții e subtil, dar persistent: îți dă sentimentul că timpul nu a trecut niciodată, că amintirile se pot atinge și reînvia prin lectură. Este o carte care te face să zâmbești și să oftezi, să râzi și să meditezi în același timp, lăsându-te cu o senzație caldă, aproape tangibilă, de acasă.

Ceea ce fac acum este, într-un fel, un palimpsest: voi scrie amintirile mele stârnite de Pisica de la ora cinci, multe dintre ele provenind de pe aceeași stradă, într-un dialog tacit cu lumea pe care autoarea a reușit să o aducă la viață.

Cu Rodica Bretin, cea salvată de înger (vedem în prima povestire), împart amintiri dintr-o copilărie întâmplată pe strada Lungă din Brașov, într-o locuință aflată vizavi de casa ei. Bunicii mei locuiau într-unul dintre blocurile Gazului (arondate angajaților de la compania de Gaz de atunci), unde am petrecut, ca majoritatea copiilor crescuți în anii 80, multă vreme în vacanțe.

Vă invit, la rândul meu, pe strada Lungă, cu oamenii și magazinele ei, aparent nu prea profitabile. Simt și acum mirosul de proaspăt când trec pe lângă locația în paragină, cu lacăt ruginit pe ușă, unde odinioară se vindea, după cu scria pe firmă, PÎINE. Cei mai buni covrigi crocanți, pe sfoară, și o pâine caldă pe care bunica o trecea prin foc ca s-o dezinfecteze (pe atunci nu erau mănuși ori pungi), ceea ce ne făcea să ne dăm ochii peste cap.

Igiena alimentară nu era o prioritate pentru mine, mă jucam într-o curte în care unul dintre băieții mari, Didi (azi campion mondial la tenis) mă pusese să culeg chiștoacele de țigări aruncate de adulți pe jos, ca apoi să le fumăm, avea el chibrituri. M-a învățat să nu aleg cele strivite cu pantoful, după care, ca să nu se simtă că am fumat, am sărit gardul pentru a lua pătrunjel din curtea unui vecin, arhitect celebru, pasionat de grădinărit. Aparent, dacă mesteci pătrunjel după, nu te simt ai tăi că fumezi, am aflat la cinci ani.

Tot atunci am învățat și matematică, de la bunica. Mă striga de pe balcon, așa cum erau strigați toți copiii pe atunci să vină în casă. Mi-a dat prune, le-am mâncat pe nerăsuflate. După un timp, am urcat din proprie inițiativă, am mai cerut prune, și-am primit. Când am urcat în sfârșit în casă, după joacă, și-am mai cerut prune, mi-a zis: nu, că ai mâncat zece. Cum adică 10? Păi prima dată ți-am dat 5, a doua oară ți-am dat 5, și 5+5 fac 10. M-a marcat.

Bunica era rusoaică din Odessa, se cunoscuse cu bunicul în URSS, de unde au fugit de comuniști în România, ce ironie... Pe bunicul îl chema Traian, ca pe unchiul Rodicăi, cred că era un nume în trend atunci. Și el terminase Dreptul, la Cernăuți, dar a decis că nu se poate face avocat, deoarece era incapabil să mintă, de fapt n-avea poker face. Așadar s-a făcut notar. La început la Săvârșin, apoi în Arad, unde s-a născut și mama și unde bunica devenise învățătoare, după ce a învățat limba română.

Ea rusoaică, el român, s-au înțeles în germană la începutul iubirii lor, așa că, după ce s-au stabilit la Brașov, s-a considerat potrivit să fiu înscrisă la grădinița germană, aflată vizavi de casa lor, aceeași de pe strada Lungă unde a „rezistat eroic” Rodica. Acolo am nimerit la Ursula Tante, care arăta așa cum îi era și numele, înaltă, pătrată, tunsă scurt, ursoaică, fără simțul umorului. Spre deosebire de perioada în care a trecut Rodica pe acolo, procentul români/sași era deja jumate-jumate, când ajunsesem eu, prin 78. Autoarea mărturisește că devenise „oaia neagră a grădiniței”, fără să îi pese ori să știe cum se spune asta în nemțește: „între ei mă simțeam ca o emigrantă ajunsă într-o țară străină, neștiind ce să fac ori încotro să o apuc”. Am fost și eu, la rândul meu „das schwarze Schaf”. Decât să respect regulile, mai bine le făceam eu.

Pe principiul ăsta, prima dată i-am abordat pe copiii români, pe care i-am convins că e mult mai greu să vorbim în germană, cum ne cerea Tante, și pentru eficiența comunicării, i-am corupt să vorbim între noi românește. Le-am mai zis și că nemții oricum pierduseră războiul (știam de la bunicul), așa că nu mai era cazul să ne supunem. Ne-au urmat și câțiva copii de sași, ceea ce a făcut-o pe Ursula Tante ca după o lună să îl cheme pe bunicul la grădiniță, pentru problemele mele disciplinare. O dată, de două ori... Nu îmi amintesc decât că în scurt timp am zis „Auf Wiedersehen” și m-am mutat la altă grădiniță din apropiere, cea de pe strada Bisericii Române. Cu alte cuvinte, fusesem dată afară. Și pentru că nu mi s-a mai întâmplat asta în viață, nu pot decât să concluzionez că societatea m-a docilizat.

Ironia sorții a făcut ca, după niște ani, să particip la zeci de serbări lungi în limba germană, întrucât fiică-mea a fost 4 ani la grădinița respectivă, și alți 12 la colegiul de limbă germană Johannes Honterus. Aș zice minim patru serbări pe an, faceți calculul. Cum să nu înveți germană? Oricum, după trei zile de grădiniță, de data asta în anii 2000, am întrebat-o pe fiică-mea dacă a învățat vreun cuvânt în germană. „RUHE!!!!!” a răcnit ea oximoronic. Așa zice Frau „RUHE!!!” (liniște, în limba germană).

Ca și Rodica, am fost și eu cu bunica la țară, la Vărșand mai precis, unde ea a revenit din nostalgie presupun, întrucât a fost unul dintre primele locuri din România în care se stabilise cu bunicul după plecarea din Odessa. Aveam aproape șapte ani și am cerut să mă plimb de una singură pe uliță. Case, rățuște, și un băiat care venea din sens opus. Știam că oamenii la țară se salută, eram pregătită. Dar nu și pentru ce mi-a spus el:

– Mă crezi că ce poci bace[1]?

Am rămas cu gura căscată. Oare înțelesesem bine, era neprietenos? Evident, voia să îi recunosc dominația, ceea ce am făcut, strângând din dinți cu lacrimi în ochi, pentru că era cu un cap mai mare și voinic:

– Da.

– Bine.

Ne-am urmat drumul, fiecare în direcția lui, și n-am mai ieșit niciodată pe uliță. Rodica Bretin ne „poate bate” pe toți la memorie și har, da-i de bine, că-i fain și inspirațional!

[1] regionalism fonetic și morfologic arădean, specific vestului României, folosit pentru ”te pot bate”

de Alina Caraghin