Adrian G. Romila

Editura „Polirom” vă prezintă un fragment din volumul „Zaruri și minuni” de Adrian G. Romila, apărut de curând în colecția „Ego. Proză”

„Fie că e vorba de scene biblice, fie că e vorba de episoade contemporane, prozele scurte din volumul de față conțin, aproape fără excepție, câte o fisură prin care își face loc în contingentul obișnuit ceva altfel, o boare de dincolo. Uneori e vorba de semne aparent acceptabile rațional (un accident, o gafă cu repercusiuni grave sau, la alt nivel al acceptării, norocul, ba chiar câte-o minune), alteori de rupturi șocante emoțional (căderea bruscă-n moarte a cuiva drag, ca și cum ar fi un episod banal) sau inexplicabile rațional (reveniri din lumea de dincolo). Peste tot însă e vorba de o coerență tainică a lumii, care suspendă legitimitatea coincidenței în numele unui sens profund: irumperea sacrului în profan. Adrian G. Romila e un vânător de epifanii, dar nu unul doctrinar; veți găsi în povestirile lui un meniu complet: tandrețe și umor, solemnitate și absurd și, peste toate, încrederea că literatura este ea însăși o epifanie, în măsura în care poate reduce lumea la poveste și-o poate investi cu un sens altfel inaccesibil unui contact superficial, secularizat.” (Bogdan Crețu)

Adrian G. Romila (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza”, Iași, și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat cărțile: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, 2009), premiul pentru debut USR, Iași; De-a dragostea și drumul. Stații de lectură, eseuri (Eikon, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, 2012), premiul USR Iași, selectat cu un fragment în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, FILIT, 2013; Radio în zăpadă, povestiri (Tracus Arte, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării, eseu (Cartea Românească, 2015); Mici schimbări în viață, povestiri (Charmides, 2016); Zeppelin, roman (Polirom, 2017), premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie”; Apocalipsis, roman (Polirom, 2019); Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, eseuri (Junimea, 2020); Acasă, departe, roman (Polirom, 2023), Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, categoria Proză, ediția 2024, Premiul USR Iași, categoria Cartea de Proză, ediția 2024, și Premiul Observator cultural pentru Proză, ediția 2024; Jean Bart. Argonautul, roman (Polirom, 2024), distins cu Premiul de excelență „Comandor Eugeniu Botez” de către Clubul Amiralilor din Constanța, în 2024. Povestiri ale sale au fost incluse în diverse antologii. Publică frecvent eseuri, povestiri și cronici literare. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN Club România.

Neterminat

Mihaela se trezi în toiul nopţii, teribil de îngrijorată. Îi era cald, foarte cald, deşi începutul lui noiembrie venise cu ploi reci şi afară era cam frig. Poate ar fi trebuit să închidă centrala o vreme, nu era bună căldura asta persistentă în casă aşa devreme, chiar dacă ştia ce greu se încălzeşte ditamai casa, cu cele cinci camere, hol, debara, două băi şi bucătărie. Auzea cum bate ploaia în geam şi‑n asfalt, afară, dar nu venise iarna adevărată încă. Deschise larg ochii, somnul îi sărise oricum, visase ceva, nu‑şi mai amintea ce, nu fusese ceva bun. Ar fi trebuit să fie liniştită la două săptămâni de la înmormântarea lui Radu, se zbuciumase destul şi îşi făcuse cu vârf şi îndesat datoria de soţie. De soţie a unui scriitor mult prea cunoscut ca să fie uşor trecut cu vederea: se ocupase de ceremonia funerară cu tot fastul cerut de ultimul drum al cuiva cu statutul public al lui Radu, făcuse masa de pomenire la restaurant, praznicul, cum se zice, dăduse de pomană toate hainele lui, ordonase obiectele, dosarele şi cărţile lăsate aiurea în biroul lui, îi pusese laptopul cu toată arhiva lui digitală şi extensiile de memorie la loc sigur, participase la o comemorare la Muzeul Literaturii, dăduse câte un interviu la vreo două reviste literare şi la o emisiune culturală despre ultimele zile pe patul de spital şi deschisese un cont separat, un depozit bancar cu banii de pe card şi cu ce economii îi mai lăsase. La indicaţiile lui Radu, desigur, câte apucase să‑i dea înainte să devină inconştient şi s‑o ia la vale pe drumul final, inevitabil pentru un pacient cu un cancer de colon în fază terminală. Stabilise în prealabil cu Alexandra şi Dan ce vor prelua prin testament, ce le revine fiecăruia în calitate de moştenitori direcţi ai defunctului. Nu c‑ar fi fost cine ştie ce, dar din ce era, Alexandrei mai puţin, că era singură, lui Dan mai mult, că avea copil, ei mai nimic, că‑i ajungea ce are.

Se dădu jos din pat, merse la bucătărie, deschise luminiţa hotei şi bău pe nerăsuflate un pahar cu apă. Se aşeză la masă, cu ochii în gol şi tălpile goale lipite de gresia rece. Privi tabloul cu Radu, decorat la un colţ cu o banderolă neagră, groasă. Şi atunci o lovi motivul adevărat al neliniştii sale nocturne: draftul! Ultimul draft al lui Radu. Romanul neterminat. Trebuia să‑l predea editorului său pentru publicare, cartea urma să poarte eticheta: „Ultimul roman al lui Radu Secrieru, neterminat“. Nu‑l predase încă, dar uitase complet de această sarcină şi trebuia s‑o facă repede, cât mai repede, să nu‑i vină altele pe cap şi să uite iarăşi. Cam un capitol îi spusese Radu că ar mai fi avut de adăugat, în rest, draftul era în regulă, se putea citi şi fără acest ultim capitol, dar ar fi fost bine să fie scris, îi spusese. Nu s‑a mai putut: cădere subită, spital, tratamente, terapii, metastaze, morfină, comă şi... biiiiip!, final.

Simţea o prezenţă ciudată în casă, cu atât mai stranie cu cât cei doi copii plecaseră după toată povestea cu înmormântarea, deci era complet singură. Se ridică de la masă şi ieşi pe hol. Aprinse lumina, se uită cu atenţie, dar nu văzu nimic suspect. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă cu atenţia încordată. Doar ticăitul ceasului mare de pe perete se auzea, ale cărui limbi arătau 3:35 dimineaţa. Intră în camera lui Dan, apoi în cea a Alexandrei, aprinse lumina în ambele şi se uită. Nimic, gol. Reintră în dormitorul de unde ieşise, aprinse lumina, nimic. Să‑ncerce şi‑n sufragerie, aceleaşi gesturi inutile. Şoareci? Nu avuseseră niciodată, era o zonă curată strada cu vile în care fusese construită şi casa lor cu un singur nivel şi o curticică. Doar ploaia să se audă? Vreo mâţă? O pasăre? Nu era niciun zgomot deosebit care să poată fi ghicit, şi totuşi prezenţa cuiva era vie, o respira, ca un damf nepământean. Când se îndreptă spre uşa de ieşire, văzu dâra de apă şi noroi care băltea dinspre zona cu papuci înspre biroul lui Radu. Ce Doamne iartă‑mă era, cine intrase? Erau şi câteva urme de tălpi, cu un vag model de la încălţări.

Merse din nou la bucătărie, luă din sertar securicea pentru despicat carnea şi bătut şniţelele şi, în paşi de pisică, se apropie de uşa biroului. Îşi strânse mai bine halatul galben cu cordon în jurul taliei şi‑i ridică gulerul pe ceafă. Cu frica‑n gât, gura uscată şi aerul comprimat în plămâni, ascultă fără să deschidă. Da, dinăuntru venea ceva ca un foşnet, ca un fâşâit, ca un scârţâit, ca un ticăit, deşi n‑ar fi putut spune dacă era vreunul din aceste zgomote cunoscute. Simţi ceva cleios şi rece pe tălpi, se uită – aceeaşi dâră de apă şi noroi, adusă probabil de cel care intrase de afară. Blestemă în gând că se murdărise pe picioare şi că, probabil, lăsase urme pe gresia din hol. Mirosul deveni uşor greţos şi creştea în intensitate pe măsură ce se apropia cu nasul de uşă, mai ales dacă stătea cu capul lipit de ea, ca să asculte. Nu mai bine suna repede la 112? N‑ar fi fost mai normal, decât să se‑ntâmple după aia cine ştie ce?

Puse mâna totuşi pe clanţă şi deschise cu precauţie. Damful o izbi din plin şi o făcu să scape cu zgomot pe parchet securicea. În costumul negru în care fusese îngropat, ud, livid, murdar de şiroaie lutoase, descheiat la cravată, Radu stătea la birou, în faţa laptopului deschis, şi tasta febril. Părul îi era lipit de cap, cu câteva şuviţe întinse pe frunte din care curgeau picuri. Faţa şi mâinile, murdare şi ele, căpătaseră deja pergamentul vineţiu al descompunerii, cu pielea întinsă pe oasele ieşite puţin în afară, iar ochii, retraşi adânc în orbite, îi străluceau ca două făclii aprinse în două grote fără fund. Fără să‑şi scoată privirea din ecran, ridică mâna dreaptă, subţiată şi descărnată, cu palma desfăcută ca atunci când vrei să opreşti pe cineva:

— Mihaela, nu mă‑ntrerupe, te rog! Am venit numai să termin draftul ăsta, trebuia, n‑am avut linişte deloc acolo din pricina lui! Era... greu. Nu stau mult, promit! Termin şi plec de unde am venit! Dar te rog, nu mă‑ntrerupe acuma, nu zi nimic, că‑mi pierd ideile! Mai lasă‑mă doar vreo oră, două, atât îmi trebuie! Poţi să te duci înapoi să te culci, eu n‑am nevoie de nimic, nu mai am...