Un model paideic

Episcopul Dr. Vasile Coman al Oradiei - model paideic la sfârșit de secol XX

„Fiecare epocă transmite posterității ceva care poate fi transformat în mijloc de fecundare a prezentului și de perspectivă pentru viitor." (Episcop Vasile Coman)

Una din preocupările mele recurente este cea de recuperare  a personalităților  care au contribuit prin viața lor la formarea unor modele demne de urmat, într-o societate care, cel puțin la vârful ei, pare să nu mai cultive tipul acesta de modele formatoare.

Nu întâmplător, încerc să creionez personalitatea episcopului Vasile, având în gând două linii directoare, cea de episcop, în care s-a manifestat plenar, dar și în cea de bunic, nu mai puțin plenară pentru viața mea și pentru felul în care mă raportez la ea, după ce bunicul a trecut la Domnul.

Oscilez între o expunere academică și una confesivă pentru că „duhul” lui mă face să cred că era dăruit în ambele stări, se purta academic cu propriile confesiuni și era confesiv în orice abordare academică. Te făcea să înțelegi că erudiția care nu cuplează la duh este seacă și nu are ce să rodească în sufletul celui care ascultă.

Într-unul din eseurile sale, celebra romancieră Elif Shafak scria: „Trăim într-o epocă în care există prea multe informații, mai puțină cunoaștere, dar și mai puțină înțelepciune. Aceste proporții trebuie inversate. Avem nevoie, categoric, de mai puține informații, dar de mai multă cunoaștere și mult mai multă înțelepciune.”^[1]

De acest adevăr a încercat bunicul să mă facă atent în tot acel timp pe care mi l-a rezervat în vacanțele pe care le petreceam invariabil la Oradea. Mă gândesc acum la cât de diversificată este informația în zilele noastre și ce însemna ea în vremea copilăriei mele. Totul era legat de carte și de revistă. Cărțile bune erau greu de atins, treceai printr-o adevărată rețea subversivă ca să le poți procura, iar bibliografiile de specialitate teologică erau greu de procurat.

Am scris despre episcopul Vasile mai multe studii reunite într-un volum intitulat „Episcop Dr. Vasile Coman - Teme de lectură” (2013), în care redescopeream scrierile sale din perioada brașoveană (1937-1970) și orădeană (1971-1992), din dorința de a pune în actualitate opera unui ierarh „de la brazda de vest a țării”, în vremea unui regim controversat, dar îmi dau seama că nu e suficient pentru a descrie un model paideic, e nevoie de mult mai mult, de a mărturisi felul în care mi-a modelat devenirea chiar și atunci când nu eram conștient de acest lucru.

Horia-Roman Patapievici, într-un excelent volum de eseuri^[2], deschide o amplă discuție asupra principiului educației pe care îl vede asimilat de „conversația neîntreruptă”, ca formă paideică de învǎțare. Acest tip de exercițiu dă sens  modelului paideic!

Ar fi interesant de urmărit eseul domnului Patapievici pentru că ne face atenți la marile texte ale lui Plotin și Platon, ce pun în discuție modul în care „conversația neîntreruptă” devine principiu educator prin educarea sufletului celui dispus să primească învățătura.

În acest fel mă simt locuit de această conversație neîntreruptă cu bunicul meu pentru că nu am epuizat fluxul interior al confesiunilor sale care mi-au marcat devenirea, îmbrățișându-mă.

Nu pot să nu citez din eseul domnului Patapievici: „Conversația neîntreruptă nu urmărește cunoașterea abstractă, ci îmbrățișarea. Conversația neîntreruptă nu predă, nu predică, nu comunică, nu demonstrează - împărtășește, îmbrățișează, propune, aproximează. Exactitatea te face să ratezi, pentru că e o falsă precizie: în acest domeniu, precizia constă în „scrisul pe suflet (Platon, Phaidros), nu în captarea ideii într-o demonstrație exactă, o formulă finită etc. Conversația neîntreruptă este gândirea, înainte de a deveni doar raționament; sunt sentimentele, înainte de a fi sentimente exprimate; sunt emoțiile, înainte de a deveni emoții catalogate; este elanul, comuniunea, egalitatea, fraternitatea și abia fiind toate acestea este și libertate.”^[3]

Pe toate acestea simt că le-am trăit într-o formă sau alta în preajma bunicului, de aici și nevoia acestei mărturisiri.

Despre episcopul Vasile s-a scris extrem de puțin de-a lungul timpului, poate și pentru că e încă atât de viu în sufletele celor care l-au cunoscut și n-au simțit nevoia unor mărturisiri imediate. Singura problemă e doar trecerea timpului care face să dispară rând pe rând cei care l-au cunoscut.

Cu riscul de a mă repeta, aș vrea să citez una din caracterizările pe care i-a făcut-o unul din consilierii săi, o caracterizare ce surprinde, magistral, felul în care era perceput episcopul Vasile la vremea sa: „Personalitate de excepție, un conducător vrednic și dinamic, un gânditor adânc, un părinte iubitor și un gospodar luminat, care a polarizat toate energiile, cu vrerile și aspirațiile clerului și credincioșilor, făcându–le să rodească atât pe teren spiritual, cât și material. Cu o înfățișare întotdeauna deschisă și senină, mărturie a unei inimi curate, răspândea în jurul său o atmosferă de optimism, îngăduitor cu greșelile altora și niciodată distant sau sfidător în toată ținuta sa. Modest, inimos, zâmbitor, discret, duios în grai, se strecura pe nesimțite în sufletul tuturor celor cu care intra în contact și, în mod special, al credincioșilor”.^[4]

Faptul că această caracterizare apare la sfârșitul vieții episcopului mă face să cred că e o sinteză lipsită de orice ipocrizie care ar fi putut aduce foloase, o concluzie a unui martor care a stat în preajma ierarhului ani buni și l-a văzut într-o mulțime de ipostaze. Poate nu degeaba se spune că ne suntem unii altora mărturisitori ai prezenței.

Într-o lumină aparte se distinge portretul ierarhului acum. El a împlinit un destin pământesc trecând prin toate treptele învățăturii, fiind doctor în teologie, și prin toate treptele slujirii, până la cea de arhiereu, cu încredințarea că slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor.^[5]

Născut la 25 decembrie 1912 în satul Deal din județul Alba, a urmat școala primară în sat, apoi Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie (1923-1930), Academia Teologică  Andreiană din Sibiu (1930-1934), cu examene de diferență la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde a obținut licența în teologie (1937), a urmat apoi, timp de un an, Facultatea de Ştiințe Naturale de la Cluj și Seminarul Pedagogic Universitar tot de acolo, la care a luat examenul de capacitate la Religie, susținut la Iași (1937), și doctoratul în Teologie la Facultatea din București (1947).

A îndeplinit mai multe funcții: preot la Şirnea, jud.Brașov (1936-1937), profesor de Religie la Liceul „Andrei Şaguna” din Brașov, preot paroh la Biserica „Sfânta Adormire” din Brașov-Cetate (1942-1970),  protopop al Brașovului (1957-1970). Rămânând văduv, la 13 decembrie 1970 a fost ales episcop al Oradiei,  fiind tuns în monahism în 21 decembrie 1970, la mănăstirea „Sâmbăta de Sus”, păstrându-și numele de Vasile. A fost hirotonit arhiereu la 27 decembrie 1970 și instalat la Oradea în 10 ianuarie 1971.^[6]

În 48 de ani de slujire, ca preot, profesor, protopop și episcop, e normal să se adune o mulțime de realizări și eșecuri, chiar dacă ne focusăm, de obicei, mai mult spre realizări atunci când vrem să omagiem personalitatea cuiva. Nu stăm să-i numărăm eșecurile. Dacă mă gândesc la familie, moartea bunicii a reprezentat un eșec care a schimbat nu doar o familie ci o întreagă comunitate. Protopopiatul Brașovului, la acea vreme, era cât eparhia Oradiei de azi, complex, cosmopolit și pluriconfesional. Mutarea la Oradea nu a însemnat neapărat o problemă de ordin administrativ, ci una cu siguranță duhovnnicească.

Modelul său paideic îl văd reflectat în primul rând în opera sa scrisă, dar și în mărturiile celor cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului, care mi-au mărturisit mai multe evenimente la care au fost părtași în preajma lui. Din păcate, multe se pierd nefiind consemnate în scris, dar, poate asta e soarta lor, să fie povestite, ca rod al „conversației neîntrerupte”.

Pentru mine, a sta în preajma lui a fost un privilegiu. Am învǎțat, în primul rând, lecția modestiei și a altruismului. Dar marea lecție o consider pe cea legată de caracter. Aceasta m-a urmărit toată viața! Parcă-l aud: poți să nu știi ceva, dar nu poți să n-ai caracter!

Una din cărțile sale, care mi-a dat de gândit mult, are un titlu sugestiv: „Religie și caracter. Contribuții la cunoașterea și predarea religiei în epoca adolescenței", apărută la Brașov în anul 1944 și reeditată în 1992 la Oradea.

„Omul de caracter” e definit de episcopul Vasile ca un om consecvent cu gândurile, acțiunile și sentimentele lui. E posesorul unor virtuți morale care-l fac un om de cinste, capabil de a fi, în aceeași măsură, un om dintr-o bucată, dar și un om cu stil, ce conduc spre o „libertate a moralei”, dacă suntem de acord că omul este „un fapt existențial de relație și comuniune”.^[7]

Una din întrebările care fixează materialul cărții este cât se poate de pertinentă: cu ce contribuie religia la formarea caracterului? Rǎspunsul autorului este orientat de viziunea marelui pedagog Friedrich Foerster, care provocase un curent nou în pedagogie, îndreptând preocupările educației către formarea caracterului.

Episcopul era convins că dacă cultura intelectuală nu este îmbrățișată de cultura conștiinței, secondată de puterea voinței personale, ființa morală a omului este în primejdie, pentru că adevărata forță motrice a omului întreg este caracterul.

Nu știu dacă a fost profet prin felul în care s-a raportat la caracter, dar văd cât de mult lipsește acesta în lumea în care trăim și am senzația că nu e treaba școlii, cât a familiei de a educa acest aspect important al vieții.

Îmi place să mă gândesc la bunicul ca la modelul meu paideic, pentru că depășea mereu simpla transmitere de cunoștințe prin dialogul socratic pe care îl practica neostentativ. Nu eram eu în stare să procesez tot ce ar fi avut el de dat, dar primeam potrivit vârstei și încăpățânării ei.

Îl căutam adesea în ceasurile de seară când zăbovea la biroul de lucru printre cărți și reviste de tot felul, bucurându-mă de un soi de intimitate cărturărească. Pentru mine chipul lui senin și vesel îl asociez cu cărțile, care îl îmbrățișau din toate părțile. Poate de aceea cred într-un fel de biografie culturală în ceea ce-l privește. Cǎrțile sale marchează nu doar etape de cercetare, ci felul lui de a răspunde provocărilor timpului său. Nu a fost interesat de o operă scrisă, cât mai mult, de a veni în ajutorul preoților și credincioșilor cu materiale omiletice de substanță, într-o perioadă în care accesul la literatura teologică era destul de limitat, tirajele revistelor de teologie erau restricționate, iar cărțile de rugăciuni și Biblia se publicau destul de rar.

Se vorbește în toate felurile de perioada comunistă și de modul în care Biserica Ortodoxă a pactizat cu regimul.^[8] Fiecare tabără își argumentează opțiunea în funcție de ce crede că e relevant pentru ea. Nu face obiectul mărturisirii mele această temă și nu voi intra în hățișurile ei, dar cred că fiecare a răspuns momentului după propriul caracter. Există o vină colectivă de care suntem responsabili toți, indiferent de confesiune, dar „haina de nuntă” e răspunsul de care s-a învrednicit fiecare prin propria viață. E ușor să spui ce era de făcut atunci, e mai greu să fi fost în ipostaza de a face. Cred că răspunsul episcopului Vasile pentru acea perioadă a fost unul onest și responsabil, în limitele circumscrise cadrului istoric de atunci.

Pentru că tot vorbeam de biografia sa culturală aș aminti că încă din perioada studenției colabora la Revista Teologică și Telegraful Român^[9], unde prezenta activitățile „Congresului general studențesc”, al cărui președinte a fost în vremea studenției, și o seamă de recenzii la cărțile vremii, scriind despre autori ca: Ștefan Meteș, Candid Mușlea, Nicolai Berdiaev, Francois Mauriac, Oswald Wirth și alții.

O etapă la fel de importantă o reprezintă colaborarea la Revista Tribuna de la Cluj, care, dupǎ Dictatul de la Viena își mută redacția și activitatea la Brașov pe tot parcursul războiului (1940-1944), unde publică articole cu caracter religios, în general de explicare a cultului liturgic, a motivației rugăciunii și a disciplinei liturgice, încercând să combată diversele forme de superstiții care încă mai bântuie și printre credincioșii de azi.

Pe acest fond încep să-i apară și cărțile: Raportul dintre rugăciunile pentru morți și purgatoriu, Sibiu (1938), Creație, evoluție, transformism, Sibiu (1940), Adevărul ortodox și greșeala sectară despre Sfânta Tradiție, Sibiu (1941), Hristos și tineretul, Brașov (1943). Religie și caracter, Brașov (1944), Exorciștii în Dreptul Bisericesc Brașov (1945), Hristos în familie, Brașov (1945), Cartea în slujba păstoririi creștine, Sibiu (1947), Temeiul biblic și patristic al rugăciunilor pentru căpeteniile și autoritățile statului, Sibiu (1955) și Coordonate ale vieții creștine, Timișoara (1968).

Dacǎ privim cu atenție titlurile lucrărilor sale din perioada brașoveană, observăm interesul general al autorului de a veni în sprijinul credincioșilor spre a cunoaște învățătura de credință a Bisericii de la izvoarele sale biblice și patristice.

Chiar și lucrarea sa de doctorat în teologie despre „Rugăciunile pentru căpetenia și autoritățile Statului în cultul creștin”, care a fost catalogată după 1989 drept aservită fostului regim, deși a fost susținută public în anul 1947, prezintă o amplă analiză biblică, patristică și interconfesională a raportului dintre biserică și stat, dintr-o perspectivă liturgică, o analiză necesară și azi, dacǎ vrem sǎ stabilim raportul corect dintre ele, în lumina învățăturii de credință a Bisericii.

Una din lucrările sale, care ar merita să fie amintită chiar dacă a fost publicată postum, este culegerea de predici „Glasul credinței - cuvântări apologetice pentru întărirea credinței în Dumnezeu”, predici ținute în biserica „din Cetate” în anul 1948, care nu au fost niciodată publicate până în anul 2011, când le-am găsit întâmplător, într-o arhivă a fratelui său, părintele Nicolae Coman, cel care i-a urmat ca paroh în biserica „Adormirea Maicii Domnului" din cetatea Brașovului.

Citindu-le, mi-am dat seama că sunt valabile și azi, în multitudinea confuziilor de tot felul cu care ne amăgim mărturisirea unei credințe autentice. Nu știu cât ne putem teme de ateism, cât de formele unei credințe relativizante, cu mari accente de ignoranță față de Adevărul Revelat, pe care nu-l mai gândim în interiorul Bisericii, pentru că i-am anulat credibilitatea prin toate manifestările nefericite ale unora dintre slujitorii săi.

Apologetica oferă credinciosului calea renașterii spirituale în Hristos și Biserică, cu puterea Sfântului Duh, în lumina cerului și pământului nou, despre care ne amintește Apocalipsa. Aceste predici reevaluează discursul dintre credință și știință, atât de binevenit azi.^[10]

Vorbea mereu despre necesitatea unor cicluri de predici catehetice, care să explice cultul Bisericii în lumina contemporaneității. Fiind un excelent vorbitor, era convins că predicatorul trebuie să fie un constructor spiritual care pregătește dinainte și judecă până în amănunt planul cuvântării, elementele cu care își construiește argumentația, de unde pleacă și unde vrea să ajungă. Dar, mai întâi, spune episcopul Vasile, se cuvine să aibă toată construcția spirituală înlăuntrul său. Asta mi se pare cel mai greu! ^[11] De fapt vorbea din nou despre caracter.

În acest efort apologetic, îi apar douǎ cicluri de predici tematice: „Hristos în familie” - predici pentru întărirea vieții în familie și „Cuvântări liturgice” - o explicare a Sfintei Liturghii ca centru al vieții creștine.

Era convins că „doar acela înțelege Biserica care înțelege Liturghia”, arătând că Sfânta Liturghie nu este doar manifestare a sentimentului de adorare a lui Dumnezeu, ci și artera principală prin care se întreține viața duhovnicească a credincioșilor. Ea este centrul de har și inima Bisericii din care se comunică darurile jertfei de pe cruce a Mântuitorului.^[12]

La alegerea ca episcop al Oradiei, după decesul bunicii Aurelia, avea să sintetizeze în câteva cuvinte modelul pastoral pe care se simte dator să-l urmeze: „(…) mă voi strădui să fiu păstorul cel bun, care sufletul și-l pune pentru oi, așa precum ne-a dat pildă Păstorul cel mare, Domnul nostru Iisus Hristos. Voi avea pururea înaintea ochilor mei datoria de slujitor al lui Dumnezeu și de slujitor al oamenilor (…) Iar voia lui Dumnezeu este așa precum ne-au propovăduit-o Hristos și Părinții Bisericii: umilință în purtare, statornicie în credință, înțelepciune în cuvinte, dreptate în lucrări, milostivire în fapte, rânduială în obiceiuri, necunoscând să-i facem cuiva rău și putând să răbdăm pe cel făcut nouă de alții, trăind în pace cu frații, iubind pe Dumnezeu din toată inima, neținând la nimic mai mult decât la Hristos, pentru că și El n-a ținut la nimic mai mult decât la noi."^[13]

Nu întâmplător, cartea de predici care îi va surprinde sinteza omiliilor sale, o numește „Slujind lui Dumnezeu. Slujim oamenilor“, convingerea de la care nu cred că a abdicat vreodată.

Îmi aduc aminte și acum serile acelea târzii când ne întorceam de la vreo sfințire iar în curtea episcopiei era așteptat de un consilier și alți preoți care doreau să-i vorbească. Nu-mi aduc aminte să fi refuzat pe careva că e obosit.

Cu ocazia hirotonirii întru arhiereu, la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, unde primise și taina preoției, avea să descrie episcopul ca „modelul de viață arătat de însuși Domnul nostru Iisus Hristos”, ce este chemat să fie „izvor de lumină, să transmită „lumina lui Hristos“ și să fie simbol și model, care atrag spre această lumină. Autoritatea lui spirituală se bazează pe credincioșia față de darul lui Dumnezeu care este în el, pe trăire în lumina acestuia, dar și pe puterea de a comunica această lumină. Dar ea se întemeiază și pe cunoașterea, înțelegerea și dragostea pe care o are față de semeni, (...) el este conducător dar și prieten, este părinte dar și frate. Mustră, însă cu blândețe, impune dar și rabdă, cheamă la sine și mângâie. El este profet, adică vestitor al lui Iisus Hristos ca Mesia, dar și doctor care vindecă sufletul bolnav, salvează pe cei naufragiați și călăuzește pe adevărata cale pe cei rătăciți.“^[14]

Programul de arhierie era bine structurat și foarte realist, adaptat la posibilitățile acelor vremuri, dar, în aceeași măsură, și duhovnicesc. Era suma unei lucrări pastorale de-o viață, a unei experiențe de slujire la catedră și amvon, care l-au făcut să intuiască necesitățile unei eparhii  pluriconfesionale.

Odată cu instalarea la Oradea, biografia sa culturală s-a completat cu alte lucrări: „Cuvântările liturgice”, în două ediții, de care am amintit în studiul de față, cartea de predici la duminici și sărbători: „Slujind lui Dumnezeu. Slujim oamenilor”, apărută și ea în douǎ ediții (1980-1984), „Scrieri de teologie liturgică și pastorală” (1983), un veritabil manual al învǎțǎturii de credință printr-o viziune pastorală, „Cuvinte pentru suflet” (1985-1987), o culegere de studii pastorale și meditații biblice, și „În apărarea unității credinței străbune“ (1988), o reeditare a cuvântărilor liturgice, îmbogățite cu alte texte apologetic misionare.

La investirea ca episcop nu uită să precizeze nevoia de a păstra și valorifica zestrea spirituală pe care au transmis-o înaintașii ierarhi, preoți și mireni, în lupta lor pentru întărirea conștiinței de unitate a poporului, de păstrare a legii strămoșești și de afirmare a dreptății sociale. În acest context, la inițiativa sa, publică și câteva lucrări-reper: „Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradiei, 1978, o monografie a tuturor bisericilor de lemn din Bihor, Satu-Mare și Sălaj; „Trepte vechi și noi de istorie, cultură și viață bisericească în Eparhia Oradiei. Mărturii - evocări, 1980, o culegere de studii de istorie eclesială; „Roman Ciorogariu”, 1981, o monografie epistolară a ctitorului nou-înființatei Eparhii a Oradiei; „Din activitatea bisericească a Eparhiei Ortodoxe Române a Oradiei în ultimii 200 de ani, 1985, un amplu periplu istoric al eparhiei și „Obiecte de artă veche bisericească din colecția muzeală a Episcopiei Oradiei, 1986.

Şi aceste cǎrți sunt rǎspunsul concret la viziunea pe care o avea despre modelul preotului în societatea vremii sale: „Preotul să fie un om cult, informat, larg deschis sufletește pentru înțelegerea progreselor științifice și pentru gustarea frumosului din literatură și artă. Se așteaptă de la el să fie și să rămână un intelectual, un om care studiază pe lângă teologie, filosofia, dreptul, istoria, literatura și arta. Să fie un fin cunoscător al sufletului, larg înțelegător al năzuințelor și problemelor care frământă pe oamenii din vremea sa.“

De aceea, aceste sinteze pe care le-a pus în valoare, aveau darul de a umple un gol cultural, dar și de a contribui la culturalizarea clerului, care avea nevoie de călăuzire și în acest sens.

Episcopul Vasile era conștient că un preot fără cultură generală și teologică temeinică poate face ușor greșeli în explicarea învățăturii de credință a Bisericii și nu va putea face înțeleasă această învățătură pentru vremea sa.

Am învățat de la el un anumit fel de orientare, care mi-a prins tare bine în viață, la fel de mult ca și în pastorație. Să te pregătești constant pentru momentul care te-ar prinde nepregătit. Preotul nu se pregătește doar atunci când predică, ci este nevoie de o permanentă căutare a Cuvântului, o metabolizare a Evangheliei în viața lui. Bunicul făcea ca aceste așteptări pastorale să fie firești, practicabile și necesare.

El nu emitea teze de urmat, deziderate programatice, ci exprima viziunea sa despre o preoție lucrătoare, aducând în atenție necesitatea de a înțelege vremurile, o condiție esențială a unei pastorații eficiente: „Fără contextul strâns și permanent cu învățătura Evangheliei și fără legătură cu realitatea în mijlocul cǎăeia trăiește, propovăduirea lui rămâne suspendată, neadevărată, în pustiu, fără rod, pentru o lume care nu-l înțelege și nu-l acceptǎ în acest chip. Căutând să fie el însuși cult, în adevăratul sens al cuvântului, poate face dovada că slujirea lui nu înseamnă ignoranță, obscurantism, frânare în calea cunoașterii lumii, ci dimpotrivă, o sprijinire a preocupărilor culturale în mijlocul credincioșilor, o lărgire a orizontului spiritual și o întâlnire cu tot ce este permanent și valabil în setea credinciosului de adevăr și lumină.”^[15]

Această deschidere culturală, cultivată timp de  o viață, era forma de dialog prin care episcopul Vasile transmitea adevărurile credinței. Viața creștină, spunea el, începe de la altar și se întreține prin darurile sfințitoare care se revarsǎ asupra credincioșilor prin sfintele slujbe. Formele prin care pot fi cunoscute aceste adevăruri sunt diverse, iar preotul nu trebuie să uite că principala chemare a lui este cea de sfințitor al vieții creștinești. Preoția este slujire de împăcare a credincioșilor cu Dumnezeu și în virtutea acestei împăcări este nevoie de chipul Păstorului cel bun, capabil de jertfă pentru aproapele. Pe acesta a încercat să-l urmeze, oferindu-l ca model prin propria viață.^[16]

Nu pot să nu amintesc tipărirea Cărții de rugăciuni, de 600 de pagini, cu o bogată parte de învățătură de credință. E bine de reamintit că în acea perioadă publicațiile de spiritualitate și cărțile de teologie erau aproape inexistente. Publicarea unor astfel de cărți nu era doar necesară, ci devenise o formă de catehizare a celor neatinși de ideologia „omului nou” a comunismului.

Episcopul Vasile milita pentru viața lăuntrică bogată a preotului, hrănită prin rugăciune și meditație, plină de virtuți, pentru a putea fi un exemplu viu tuturor celor cu care intra în legătură. Cartea de rugăciuni venea în sprijinul celor care își doreau o viață mai aproape de Hristos, indiferent de statutul lor eclezial.

Cred că am fost un privilegiat al sorții pentru că întâlnirea cu bunicul mi-a marcat viața, poate de multe ori inconștient. Tipul acela de „conversație neîntreruptă“ este actual, chiar dacă nu se manifestă față către față. A devenit un dialog interior în care îmi retrăiesc frânturile de amintiri cu o emoție greu de pus în cuvinte.

Am sesizat la el o bucurie de a fi în dialog cu lumea. Era firesc, nimic ostentativ, de pe poziții de forță. Îmi amintea deseori că respectul vine de sus în jos, iar dacă îmi doresc să conduc trebuie să învăț să ascult. Era o școală pe care trebuia să o absolvi din mers, pe negândite. Te făcea să înțelegi că un creștin nu poate să se numească astfel decât dacă are iubire față de om. Pare o lecție de manual, de a spune ceva în virtutea „corectitudinii politice” ecleziale, dar el își canalizase viața pe acest făgaș încă de pe băncile facultății și asta dorea să-mi transmită și mie.

Din păcate, societatea în care trăim este la fel de fragilă și însingurată ca și pe vremea lui. Atunci avea un rău comun la care se raporta și pe care îl înfrunta fiecare cum putea mai bine. Azi, formele răului s-au multiplicat, iar sensul vocației noastre creștine ține de felul în care ne raportăm la iubirea semenului prin comunicarea ce duce la cuminecare. Nevoia întâlnirii imediate și concrete cu aproapele este și sursa convorbirii neîntrerupte care afirmă valoarea împărtășirii directe.

De la bunicul am înțeles că dorea un stil nou de preot, „sinteză a tot ce a fost mai înalt și demn în rândul slujitorilor vrednici ai Bisericii”. Aș spune că nu era nimic nou sub soare, dar episcopul Vasile țintea la tipul de demnitate a preotului ce trebuie să se vadă prin el însuși, de la slujirea pastorală la cea liturgică. Viața lui exterioară să fie un reflex al celei interioare. De aceea insista spre dezvoltarea unui simț estetic pastoral, ca răspuns la o perioadă cenușie, când preotul era înjurat și scuipat pe stradă, dar și cinstit în zona rurală, unde industrializarea n-a schimbat atât de repede chipul omului... Era nevoie de o atitudine echilibrată, în lumina jertfei lui Hristos, de care trebuia să fie mai atent cel chemat la jertfă: „Comportamentul preotului în biserică și în decursul serviciilor divine este de o importanță covârșitoare. Ținuta fizică și vestimentară, starea odăjdiilor, a vaselor sfinte, a cărților bisericești, solemnitatea mișcărilor liturghisitorilor sînt tot atîtea mijloace prin care se poate influența asupra sufletului credincioșilor, se pot încălzi cei reci  și se  poate determina deschiderea sufletului la cei care până acum a fost ferecat de lanțul indiferentismului religios.“

Era conștient că tot ce nu se ridică la cerința cerută de acest imperativ estetic trebuie reînnoit și înlocuit cu elemente noi, care le fac mai apropiate de sufletele credincioșilor.

Vorbim de o perioadă prohibită, în felul ei, în care nu se publicau cărți de slujbă pe măsura nevoilor, materialele pentru veșminte erau greu de procurat, la fel ca și vasele liturgice. Nu exista acest simț estetic excesiv pe alocuri azi. La acea vreme nu era deloc deplasat un astfel de îndemn.

Episcopul Vasile și-a cercetat cu deamănuntul eparhia, atât cât i-a stat cu putință, a condus mulți ani dialogul Bisericii Ortodoxe Române cu luteranii, a condus comisia Sfântului Sinod pentru activitatea pastoral-misionară și lupta împotriva prozelitismului sectar și a condus mai multe delegații ale Bisericii peste hotare.

După 1989, în ciuda vârstei înaintate, a reînființat revista eparhială Legea Românească, a reînființat Facultatea de Teologie, care îi poartă azi numele, și a sfințit piatra de temelie a noii catedrale din Oradea.

La 10 iulie 1992 este chemat la Domnul, după 34 de ani de slujire preoțească și 21 de ani de arhierie, marcând istoria bisericească de la „brazda de vest a țării” pentru totdeauna.

Către sfârșitul vieții, una din întrebările sale recurente era aceasta: ce-ai făcut cu viața ta? Nu știu dacă mă pregătea pentru plecarea sa sau mă făcea conștient de importanța vieții, dar felul cum mi-o spunea îmi lăsa mereu senzația unei urgențe.

Din timp în timp reiau scrierile sale ca să îmi mai alin dorul amintirilor. E o senzație greu de descris. Memoria cred că are și o cheie a prezenței. Îl face viu pe cel ce te modelează doar atât cât ești dispus să-i faci loc.

Bunicul era firesc și simplu. Nu complica ideile doar de dragul de a părea interesant și avea un fel impunător prin prezență fără să te strivească. Te primea cu un zâmbet cald, cu niște ochi albaștri ce te cuprindeau în  bucuria fiecărei revederi.

Scria undeva că viața preotului este cea mai binefăcătoare predică sau cea mai completă anulare a propovăduirii lui orale. A fost una din preocupările sale majore căreia i-a rămas fidel întreaga viață.

Pentru mine a fost un model și pentru felul în care și-a organizat viața în noua slujire la care a fost chemat, cea de episcop. A urmat câțiva ani buni cursuri de meditații la limba germană și franceză cu o disciplină de invidiat și a rămas consecvent lucrării sale pastorale, atât cât i-au permis timpurile.

Avem tendința de a judeca oamenii în funcție de epoca în care au trăit, asimilându-i ideologiilor regimurilor prin care au trecut. Nu știu cât e de bine sau de rău. Poate e doar neputința noastră de a cunoaște felul fiecăruia de a se raporta la ele, în funcție și de poziția socială pe care se afla. De obicei, faptele vorbesc de la sine, chiar și atunci când interpretările noastre lasă de dorit în noua configurație a corectitudinii politice de orice fel.^[17]

Figura lui nu are nevoie de nici o mitizare, ea a rămas vie tocmai datorită naturaleții sale dublate de un caracter puternic, care nu l-a trădat, în ciuda unor vremuri nu tocmai fericite pentru Biserică.

Se vorbește mult în spiritualitatea ortodoxă despre „isihie” ca cea mai înaltă realizare a vieții duhovnicești, o viață în care trupul și mintea trăiesc împreună o stare de pace interioară, la care poate ajunge oricine își păzește inima, practică rugăciunea interioară și amintirea constantă a lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne spune că „Liniștea omoară simțurile din afară și le trezește pe cele dinăuntru.“

Nu știu dacă asta e liniștea pe care am simțit-o în după-amiaza aceea de 10 iulie 1992, când bunicul a pǎrǎsit lumea aceasta. Știu doar că plecasem în ziua aceea de la Oradea spre Brașov și m-am oprit într-unul din locurile în care poposea adesea în drumurile sale prin țară ca să se bucure un pic de natură, la liziera pădurii. Nu pot uita liniștea aceea care m-a cuprins, nici astăzi. Am aflat apoi, la Brașov, că bunicul plecase. De atunci nu mai cred în coincidențe.

^[1] Elif Shafak, Cum sǎ rǎmâi lucid într-o epocǎ a dezbinǎrii, Polirom, 2020, p.99.

^[2] Partea nevǎzutǎ decide totul, eseul “ Conversația neîntreruptǎ”, Humanitas, 2019, p.13 ș.u.

^[3] Ibidem, pp 46-47. Meritǎ o lecturǎ atentǎ întregul capitol și din perspectiva felului în care putem recunoaște prezența unui om viu, printr-un proces aproape socratic.

^[4] Pr.Ioan Negroiu, Cuvântare la înmormântare, în Revista Legea Româneascǎ,  Oradea,  nr. omagial, anul III, 1992, p 8.

^[5] vezi pe larg cuvântarea mitropolitului Antonie Plǎmǎdealǎ, Dǎm bunǎ mǎrturie lui Dumnezeu despre episcopul Vasile al Oradiei, Ibidem, p 4.Excelentǎ sintezǎ a vieții episcopului. pentru o mai bunǎ orientare vezi și Cronologia din volumul “ Episcop dr. Vasile Coman - teme de lecturǎ”, pp 18-30.

^[6] Pr. prof. univ. dr. Alexandru Moraru, “ Dicționarul Ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române 1925-2025”, Ed. Basilica, București,pp 87-88, acolo gǎsim și  bio-bibliografie similarǎ.

^[7] vezi pe larg ideea la Christos Yannaras, Libertatea moralei, Anastasia, București,2004,pp 13-17.

^[8] vezi un interesant eseu  al lui Mihai Manci: “ Imposibila secularizare”, din volumul “ Înainte de răspunsuri, întrebǎrile. Generațiile ce vin și derivele modernitǎții”’, Polirom, 2025, pp139-168. O privire criticǎ ne-ar ajuta sǎ vedem ce rǎspunsuri oferim ca Bisericǎ azi.

^[9] Valeria Gemma Moraru,Revista Teologicǎ organ pentru științǎ și viațǎ bisericeascǎ(1907-1916, 1921-1947) - indice bibliografic, Argonaut, Cluj-Napoca,2010, pp 52,160,161,269,305.

^[10] vezi pe larg lucrarea: Glasul credinței - cuvântări apologetice pentru întǎrirea credinței în Dumnezeu, Andreiana, Sibiu, 2011,192 p.

^[11] Episcop Vasile Coman, Scrieri de teologie și liturgicǎ și pastoralǎ, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1983,p 307 ș.u., cea mai importantǎ  sintezǎ teologicǎ și pastoralǎ a episcopului Vasile.

^[12] Vasile, episcopul Oradiei, Cuvântǎri Liturgice, ediția a II-a, Oradea, 1976. Vezi idea mai pe larg la proi. Vasile Coman, Liturghia este jertfa nesângeroasǎ a Mântuitorului, Revista Mitropolia Ardealului, Sibiu,nr. 6-8, p 540 ș.u.

^[13] vezi cuvântarea de la alegerea ca episcop în volumul : Slujind lui Dumnezeu. Slujim oamenilor, Oradea, 1980, o importantǎ culegere de predici și îndrumǎri creștine, care cuprinde cuvântările sale la toate manifestǎrile prilejuite de alegerea și instalarea ca episcop al Oradiei.Acolo gǎsim pe larg manifestul spiritual de la care nu s-a abǎtut în toatǎ slujirea lui arhiereascǎ, fiind un model de urmat și azi, când e atâta nevoie de bunătate.

^[14] Ibidem, pp 523-524.

^[15] Vezi un întreg capitol : Pentru o preoție slujitoare, în Scrieri de teologie…, pp 244-261.

^[16] Mitropolitul Kallistos Ware definea omul într-un mod inspirat, ca animal social în aceeași mǎsurǎ liber și euharistic. Explica cǎ omul este fǎcut dupǎ chipul Trinitar, nu este o monadǎ izolatǎ ci devine om desǎvârșit dupǎ chipul lui Dumnezeu doar atunci când trǎiește în și pentru ceilalți.Devenim oameni împǎrtǎșind.Vezi excelenta lucrare:”Sfințirea omului credincios. Reflecții teologice,liturgice și pastorale”, Trinitas, București, pp 274-275.

^[17] vezi în acest sens douǎ lucrǎri : Olivier Gillet Religie și naționalism.Ideologia B.O.R. sub regimul comunist, Editura Compania, București, 2001, p.313, și un posibil rǎspuns la Radu preda, Biserica i3n Stat, o invitație la dezbatere, Editura Scripta, 1999, p.127; sau o lucrare mai recentǎ și viu disputatǎ, a istoricului Oliver Jens Schmitt, Biserica de Stat sau Biserica în Stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023, Editura Humanitas, 2023 , și rǎspunsul inspirat al episcopului Ignatie Trif, printr-o scrisoare deschisǎ, pubilicatǎ și în volumul: Prezentul vǎzut prin vitralii, editura Spandugino & Horeb, 2026, pp. 117-145.

      de Cristian Muntean