Criza de creație

Am primit de la scriitoarea Rodica Bretin acest text al lui Mihail Grămescu, apărut în revista „Contemporanul” în august 2000.

Crizele de creație sunt cel mai cumplit lucru prin care poate trece un scriitor. Pentru neinițiați ele pot părea mai mult o văicăreală fără temei: iată câte cărți, iată câte evenimente importante, iată câte subiecte! Fiecare clipă de viață poate fi subiect pentru câte un roman mai amplu chiar decât Tristan Shandy al lui Sterne! Da, se prea poate, numai că dacă ai să pui mâna și ai să scrii zi și noapte, ani și ani în șir, așa cum procedează un scriitor adevărat, vei constata destul de curând că întâmplările zilnice sunt mai mult repetiție și anodin, gest uzual despre care ori au scris mii și mii de alți autori înainte, ori nu au scris, dar nici nu se poate scrie, fiindcă nu prezintă interes. Esențele se așază atunci unele peste altele, grupându-se în câteva game precise și înguste de „ce se poate întâmpla” și de „ce și cum se poate spune”. Câteva  „mituri”, câteva  „stiluri”, care se repetă monoton pe tone întregi de pagini comise, de când e lumea lume.

          Sunt unii artiști cărora nici nu le pasă de asta. Acei artiști nu prea au de spus cine știe ce, și atunci se aventurează în romane fluviu, în seriale, în teze de creație, cu un curaj și o platitudine demne de toată stima. Pentru o vreme sunt „en vogue”și își pot permit să abordeze orice subiect. Ce dacă scriu mereu doar despre unul și același lucru? Ce dacă se autopastișează, plafonați pe tema și stilul care le-a adus consacrarea și siguranța apariției? Ce dacă nu va rămâne nimic după ei când uitarea se va așterne peste epoca în care au trăit cufundați până dincolo de banal? Au bani, și lumea îi aplaudă, aplaudă frenetic orice inepție emit cu candoare, deocamdată! Sunt niște învingători.

          Scriitorul este însă un scriitor adevărat, un vânător de Eternitate. Pentru el, mai important decât banii este acel ceva: originalitate+talent; inefabilul care face capodoperele să răzbată dincolo de valurile tulburi ale timpului care șterge totul, făcându-le doar pe acestea un simbol profund uman, mai presus de om.

          Scriitorul a epuizat toate trăirile, și nu mai găsește nimic autentic în el. Nici măcar lumile întrupate din pură fantezie nu-i mai sunt inedite: se repetă, copiind alte lumi concepute în alte cărți pe care le-au scris alții, sau pe care le-a scris tot el mai demult.

          Scriitorul a încercat în fel și chip să-și revitalizeze trăirile; dar, ce mai poate fi nou pentru cel care a scris despre tot: despre dragoste, despre căsnicie, despre divorț, despre copii, despre muncă, despre creație, despre vis, despre disperare, despre eșec, despre trădare, despre flori, despre îmbrăcăminte, despre mâncare, despre școli, societate, filosofie, imaterie, conștiință, concepte, Dumnezeu, Satan și toate celelalte? Ce ar mai putea face? Să se mai culce cu o femeie? Dar ce e el, adolescent pentru care o asemenea experiență mai poate trezi senzații noi? Pentru el, așa ceva este doar o sursă de vechi nimicuri de mult folosite, consemnate. Să mănânce? să bea? să fumeze? să se drogheze? Nu! Toate aceste experiențe au fost deja încercate, toate temele tratate.

          Are și talent, și profunzime, și tot de ce mai are nevoie un autor pentru a fi genial, pentru a copleși câteva sute de ani cu personalitatea lui zdrobitoare. Un singur lucru îi lipsește: trăirea. E un monstru sacru, orb, mut, surd, nesimțitor. Soția, copilul, familia, căminul, orașul, nimic nu-i mai spune nimic. Și talentul și experiența i se irosesc în van. Istoria ar putea să-i ierte orice extravaganță, dar această risipă sacră, nu!

          Și atunci Scriitorul, ca să aibă din nou despre ce să scrie, se decide să-și omoare soția, pe care o iubește mai mult decât pe oricine altcineva, și copilul, care este viitorul lui și al familiei lui în istorie. Și, înaintea acestui sacrificiu, realizează pentru prima dată adevăratul sens al baladei Meșterul Manole.

          „Da, da!” își zice el, iluminat, „asta vrea să zică povestea aia veche! Ăsta îi este adevăratul sens”. Și începe să-și facă planul giganticei opere pe care o va scrie după sacrilegiu.

de Mihail Grămescu