Vedere cu solzi

Fragment din romanul „Vedere cu solzi”, scris de Ohara Donovetsky, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură.

Babel‑pe‑Borcea

Cel mai mult îmi plăcea în Piaţa Mare, pe la opt ani am învăţat să şterpelesc castraveţi muraţi de pe capacele butoaielor, noi eram copiii de la bloc, vânzătorii ne certau mai mult de formă, butoaiele cu castraveţi erau aşezate la intrarea în magazine, pradă uşoară, castraveţii muraţi de pe capacele de butoaie erau cei mai buni din lume.

Piaţa Mare avea geamgerie, feronerie şi ceaprăzărie, fără legătură, proştilor, cu vreo mâncare de praz sau de ceapă,aşa cum am crezut io prima dată, le spuneam copiilor cu care alergam prin hală, făcând‑o pe deşteapta, ci cu şepci şi chipie, apoi avea tot felul de ascunzişuri, galantare, intrânduri şi ganguri, tarabe şi chioşcuri. Era chiar mai frumos decât la bâlci, care avea loc toamna pe maidanul de la ieşirea din oraş, departe de centru, erau tiribombe, lanţuri, lume, lume, veniţi să vedeţi femeia cu barbă, circul cu elefanţi,maimuţe şi şerpi veninoşi, am plâns cu sughiţuri când am văzut ditamai elefantul chinuit să‑şi pună capul pe‑o pernă, nu‑mi prea plăcea cum îmi plăcea în Piaţă. Mergeam cu mama sau cu bunica duminica dimineaţa, erau acolo toţi oamenii din oraş, ei, şi ce mai era prin piaţă?, o întrebau pe bunica prietenele ei la care mergeam în vizită, luându‑le la rând, de luni până sâmbătă, toată lumilica era, coană Frosa, sau madam Frunzetti, sau duduie Didina, o auzeam pe bunica mirându‑se cu palmele împreunate şi apoi povestind pe îndelete cine cu cine s‑a întâlnit şi cine ce a mai zis. Toată lumea stătea la taclale duminica, în Piaţa Mare, în hală sau la colţ, unde se întretăiau străzile, în picioare sau aşezaţi pe băncile înguste sau pe barele împrejmuitoare. Bunicul Dache era nelipsit. Hala avea arcade şi ganguri prin care era o aventură să treci spre străzile pietruite pe care, de multe ori, tropoteau copite de cai şi se rostogoleau roţi de căruţe cu coviltir. Cei mai înspăimântători erau caii mascaţi, dricul de înmormântare şi câinii aciuaţi te miri pe unde, fereşte‑te de cei colţaţi şi turbaţi, spunea mama, te laşi jos lângă ei şi nu li te uiţi în ochi, lumea învăţase să se ferească fără să anunţe hingherii. Bunica se întâlnea cu madam Ovanes, ce mai faceţi, am auzit că aţi avut un necaz, se opreau să vorbească, coană Adelo, să nu te recunosc, te‑mbogăţeşti, plecam pe la 10 dimineaţa şi terminam turul pieţelor după două, madam Stiros, nu v‑am văzut săptămâna trecută, Cleopatra Stiros îmi plăcea, vorbea rar, ţuguindu‑şi buzele date mult peste margini cu ruj portocaliu, semăna cu păpuşa lu’ Faila, madam Samarian era grasă şi măruntă, avea mereu o pălărie mică pe vârful capului şi bucle mov de jur împrejur, duduia Marinescu a fost învăţătoare, nu s‑a măritat niciodată, poate mergem în vizită mai târziu, are dulceaţă de vişine, o face cu mâna ei, nu târguiam mai nimic de la precupeţele cu basmale, flori şi vreo două legături de ceapă, era veselă când găsea ienibahar, azi n‑am văzut‑o nicăieri pe Aniţa Popescu, ce‑o fi cu ea? Duminica în Piaţa Mare, în hală şi de jur‑împrejur, mirosea a floricele de porumb strânse în cocoloaşe rozalii, a seminţe prăjite şi a gogoşi, a covrigi şi a flori. „Gigi e român‑român“, spunea mama, „ăştia care la nunţi au mărul în steagul de nuntă sunt români‑machidoni sau ţânţari, ţin unii cu alţii, se ajută între ei“, dar mai erau şi turci, evrei, armeni, greci, tătari, ţigani, mama mi‑i numea pe fiecare, le ştia povestea şi neamul, urechea mea auzea şi mintea pricepea firesc numele şi istoria lor complicată, dădeam aceiaşi gologani pentru seminţe sau mici, pentru o langoaşă, o scoveargă sau o acadea colorată. Mie cel mai mult îmi plăceau mărul‑pe‑băţ şi cocoloşul, după ce le mâncai, limba îţi rămânea multă vreme roz‑liliachie. Bunica găsea pâine albă şi rahat, i le dădea de sub şorţ Selim, când mergeam acasă la el, un turc bătrân despre care se ştia că, înainte de război, avusese în târg un atelier de dulciuri „pe care i l‑au luat ăştia şi apoi cică să‑l angajeze muncitor în propria fabrică, auzi prostie“, turcul nu a acceptat, dar nici nu s‑a intimidat, „puşcăria te mănâncă“, i‑au spus, „m‑am dus la puşcărie, bre, nu muncesc io pentru voi“, n‑a fost aşa, l‑au dus la Canal, „las’ c‑a muncit acolo de l‑au rupt, da’ l‑a ajutat Cel de Sus şi s‑a întors sănătos, şi uite‑l toată ziua în piaţă, stă pe bară cu Dache şi se uită amândoi la lume“, „Selim are tot felul de alişverişuri“, unii, nu ăştia ca noi, cu sânge amestecat şi rude risipite prin alte părţi, puteau ieşi din ţară, aveau voie să plece la bulgari, la unguri sau la polonezi, Selim este prieten cu bunicul Dache şi zicea ca el şi ca bunica „de haram a fost, de haram s‑a dus“, însemna că ce se câştigă pe nedrept va fi pierdut uşor, să nu‑ţi pară rău. „Asta nu era povestea lui Dache?“, „Ba da, şi a lui, numai că unu’ e turc şi ălălalt armean, nici nu mai ştii cine ce a făcut, nu vezi că fiecare a fugit de unde a fost, mai cu familia, mai singur, dacă vrea să uite sau nu ce‑a lăsat în urmă, poveştile încep să semene, da’ şi ei încep să semene unii cu alţii, nu vezi ce chestie, turcii i‑au omorât pe armeni, i‑au desţărat, armenii, ăia care au mai trăit, au fugit care‑ncotro, s‑au dus cât mai departe de nenorocire, să li se piardă urma, turcu’, ăla care o fi plecat şi el, n‑a plecat de bine, da’ pe‑aici eu nu i‑am văzut să se duşmănească, s‑au strâns unu’ în altu’, ca orfanii, altcineva e acum duşmanul“. Treceam pe lângă ţigănci bătrâne, „uite‑le cum stau aşezate pe ciuci“, feţe zbârcite şi guri ştirbe, mâini îngălbenite care vindeau la colţurile pieţei seminţe de floarea‑soarelui în cornete din pagini de Scânteia, „săru’ mâna, coană Dina“, îi ziceau, „Zambilo, să vii poimâine, să scoatem din saltare“, „vin, săru’ mâna, cum să nu vin“, „uite‑le şi pe‑astea mai tinere, astea ştiu să descânte şi să ghicească de cumpene sau noroc“. Mama nu trecea niciodată pe lângă ele fără să îi zică vreuna „să‑ţi dea fata cu ghiocu’, pupa‑ţi‑aş ochii, că frumoasă mai eşti“. Îi plăceau fustele lor creţe şi cerceii mari, bănuţii din cozile ieşite de sub tulpane, „astea ştiu să facă foc şi cu ochii şi să scoată apă şi din piatră seacă“, zâmbea mama şi trecea mai departe, „mi‑au ghicit destul, nu mai vreau“.

Nici mama nu venea în Piaţa Mare pentru că ar fi avut ceva de cumpărat, „ce să cumperi?, ierburi, rădăcini, ceapă, cartofi sau morcovi, flori sau murături, caise şi cireşe vara, mere, struguri şi pepeni toamna, alelalte se procură pe sub mână, care cum le fură de la serviciu, dai o roată de caşcaval pe patru pachete mari de vată, două kile de carne pe zece suluri de hârtie igienică şi două topuri de hârtie, medicii să fie sănătoşi, ei primesc de la toţi, ţigări, cafea boabe, deodorante şi altele câte‑i trebuie omului, nu vezi ce vremuri?, în piaţă se rezolvă alte socoteli, alte daraveli“. Bunica şi mama nu aveau nevoie de reparaţii – ceasuri sau umbrele sau pingele şi nici de dus sticle şi borcane la schimb sau de umplut sifoane, de pus gaz în brichete sau butelii. De unele se ocupau tata şi bunicul şi, după ce n‑au mai fost ei, nu se mai ocupa nimeni, nu mai beam sifon, bunica se strâmba oricum şi tânjea după borviz, ceasurile lor nu se stricau, nici tocurile, de parcă mergeau pe aer, şi nici ciorapii, de parcă erau fermecaţi. Aş fi vrut să merg şi eu la reparaţii, dar n‑a fost să fie. Mergeam, în schimb, la coana Marica, „să ne mai facem şi noi un taior, o rochie, doar nu stăm aşa ca lăieţii“, coana Marica ţinea acele în gură când ne lua măsurile şi vorbea printre dinţi, numai bunica o pricepea, şi la Sorica Diamantopol, care croşeta cu igliţa şi ne făcea „din aţă de mătase“ fuste şi şaluri. Când mergeam în Piaţă cu mama dura mai puţin, ea nu se oprea în drum la vorbă decât arareori, după toane, mama era frumoasă, o salutau toţi, îmi plăcea când îmi spunea cine era cine după fiecare salut, „Tanţa cu bărbatu‑său, cumsecade om, nu‑i iese din cuvânt, da’ n‑au putut să facă copii“, „Maria Mirea, a cam slăbit, nu se are bine cu nebunu’ ăla“, „turcoaica Nurten, ce‑o fi păţit, ştii cât de frumoasă era?“, mama povestea frumos când avea ea chef.

Până spre seară, toţi cei care locuiau în centru treceau prin Piaţă, fie şi fără să aibă ce să facă şi ce să‑şi spună, găseau ei la locul faptei, nu ştii niciodată ce se iveşte, „mulţumesc, dom’ doctor“, uitau că erau în restul timpului tovarăşi. Sau poate că în Piaţă nici nu veneau tovarăşii. Nu veneau ei de dragul locului şi al dimineţii de duminică şi ca apoi să aibă de unde se întoarce, cum făceau ceilalţi care‑I ştiau mersul şi forfota, „ăştia vechi“, cum zicea bunica. „Unii vin la piaţă cum s‑ar duce la biserică“, mai zicea, „dacă nu e închisă biserica sau dacă se ţine slujba, ăştia vechi se mai duc la biserică, dar slujbele s‑au scurtat, cică unchiul Cornel îl ceartă pe popă că sare peste pasaje, preotul n‑are curaj să‑l contrazică, s‑o şti cu musca pe căciulă, vezi bine, Cornel, ditamai doctorul, ai zice că n‑are treabă cu asta, dar ştie textul Evangheliilor din scoarţă‑n scoarţă, bunică‑su a fost preot la Blaj“, eu ştiam din inscripţiile înrămate pe pereţii şcolii că religia era opiul popoarelor, „cum o veni asta?“, m‑a întrebat bunica, care mă închina nopţile înainte de culcare, de la ea ştiam că lumea a fost făcută de Dumnezeu. Nu prea ştiam unde locuieşte Dumnezeu, „în ceruri“, îmi spusese, mă uitam la cer în nopţile cu lună plină, de deasupra balconului de la etajul patru o vedeam bine de tot, şi nu pricepeam cum de ele îl văd şi eu, nu. Bunica îl vedea şi pe sfântul Petru, ştia cum arată şi că se plimba cu Dumnezeu pe pământ şi cum nu‑I primea nimeni să‑i omenească, până când au ajuns la sărmanii care nu aveau nimic, dar i‑au primit în casă şi au pus în cuptor o turtă de noroi din care Dumnezeu a făcut pâini pentru toţi. De la piaţă luau femeile şi vase, şi pahare, prosoape şi batiste pentru pomeni şi înmormântări, bunica îşi cumpărase singură şi masă, scaun, pat, să le aibă „pe lumea cealaltă, chiar şi un palton de stofă bună, le vindea madam Livanis, îi dau banii în rate, vezi să le dai după ce mor, să fie de sufletul meu, aşa să zici“. Pricepusem pe la zece ani că la Piaţă te îngrijeşti de viaţa de pe pământ şi de viaţa de apoi, stai de‑o vorbă bună şi te păzeşti de una rea, „nu le băga în seamă, pe prost îl omori dacă taci“, piaţa era loc de împărtăşire şi de pomenire, „să fie de sufletu lu’ omu’ meu, Ion“, auzeai de nicăieri şi te trezeai cu o pungă cu împărţeală în mână şi cu un platou cu colivă sub nas, din care luai cu aceeaşi lingură cu care luaseră toţi înaintea ta din moviliţa dulce şi aromată de grâu fiert, nu‑mi venea să iau din crucea înflorată acoperită cu zahăr pudră şi bomboane, să n‑o stric. „Fie‑i ţărâna uşoară, Dumnezeu să‑l ierte“, şoptea bunica şi se închina, mă înghiontea să zic şi eu, repetam „să‑l ierte“ şi înghiţeam îmbucătura. Era bună coliva, nu mă săturam niciodată.

de Ohara Donovetsky

Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultății de Litere a Universității Bucureș (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în &lologie la Universitatea Bucureș (cu teza „Forme și valori ale verbului în graiurile munteneș”). Este autoarea romanelor „Casng pentru ursitoare” (Editura „Polirom”, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2018, secțiunea debut, în curs de traducere în limba bulgară), „Întâlnirile unei profesoare rătăcite” (Editura CDPL, 2019) și „Puzzle cu pețitoare” (Editura „Trei”, 2020), a volumului „Gramaca limbii române ca o poveste” (Editura „Corint”, 2013, 2014) și a cărții de eseuri pe teme frazeologice „Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum foloseș zicerile limbii române când eș departe și ți-e dor” (Editura „Corint”, 2021). A publicat și cărțile de versuri „Meniu cu lupul în poală” (CDPL, 2022) și „Ce treabă are Gutenberg” (CDPL, 2024). Ohara Donovetsky este coautoare, împreună cu Doina Jela, a volumului „Cozonac la patru mâini” (2021) și, împreună cu Iulia Șchiopu, a volumului „Ceai de zahăr ars” (Editura pentru Artă și Literatură, 2024). Este, de asemenea, prezentă în antologii, cu eseuri în „Prof de română” I, III, IV (CDPL; pentru vol. III, „Spațiul dintre punct și virgulă” este coordonator) și cu texte literare în „Nume de cod: Flash Ficon” (Editura „Paralela 45”, 2019), „Literatura la feminin” („Seneca”, 2021) și „Cele mai înalte uimiri” (2023). A publicat povesri în „Literomania”, arcole în „Dilema veche”, „Planeta Babel”, iar în „Observator cultural” ține rubrica „Cuvinte-vedetă și cuvinte doamne cu voaletă”.