Velierul negru

       Jean-Louis e notar în Barcelona, are un cabinet de renume, situat în apropierea Catedralei Sagrada Familia. Clienții găsesc greu loc de parcare, dar nu e problema lui. Sunt vreo două parcări private în zonă, cu prețuri pe măsură.

A absolvit Liceul polivalent privat la Paris, instituție cu renume, situată pe Boulevard de Clichy. 

A urmat tradiția familiei de studii în drept, tatăl avocat, bunicul notar, un întreg lanț de bărbați care semnaseră în viețile altora. Îi părea că iubeau mai mult actele iscălite cu cerneală, decât femeile.

Hotărâse să plece din casa cu pereți groși, în care vocile masculine discutau clienții la cină, când, privindu-se în oglinda cu ramă din lemn masiv, și-a recunoscut tatăl în trăsăturile feței sale, chiar și în postură.

Era un om împlinit: făcuse dragoste cu soția lui înainte să ajungă la birou. Asta îi dădea o stare bună și un zâmbet natural. Nu trăseseră bine draperiile perfect opace, așa că lumina dimineții intrase crudă, trezind-o înainte să sune alarma și a simțit-o furișându-se către baie, cu pași mici, de pisică. A mai fost clinchetul unei cești de cafea și apoi camera s-a umplut de mirosul părului ei proaspăt spălat.

Își amintea uneori, după trezire - să fie zece ani de atunci? – de dimineața când, după o noapte nedormită, se hotărâse să meargă mai devreme la liceu, fiindcă era elev de serviciu și oricum avea de șters tabla, de pregătit sala de clasă. Fugise către treabă să-și alunge gândul care-l ținuse treaz. Putea fi atras de băieți? Cert e că se temea teribil de fete. Era în clasa a zecea, nu avusese experiențe romantice, îl timorau până în punctul în care nu voia să aibă de-a face cu ele. Și-a amintit să deschidă geamurile înainte să șteargă tabla, ca să nu înghită praf.

Ochii i s-au înfipt atunci în femeia complet goală care stătea în dreptul ferestrei deschise în hotelul de vizavi. Lumina se refracta pe trupul ei, particulele de praf începuseră să danseze, iar timpul încetinise. S-a dat imediat la o parte, dar a continuat să o privească curios, și o senzație amețitoare a prăpastiei dintre fascinație și rușine pentru felul în care își simțea corpul cum reacționează. Sala de clasă a fost găsită impecabilă de profesorul de serviciu. Imaginea femeii goale l-a urmărit și mai târziu, în alte femei, în alte lumini.

Avusese o nuanță aparte în zâmbet toată ziua.

Prima dată când a luat în seamă puterea dorințelor a fost când avea 14 ani și i-a ținut calea o țigancă bătrână, cu codițe albe împletite ieșind de sub basmaua roșie și fața ca un ghem de riduri. Rămăsese aproape hipnotizat de ochii cu luciri adânci, ca două bucăți de obsidian încălzit în foc. Nu te priveau, te ardeau. A simțit că lumea întreagă s-a oprit pentru o secundă să respire, ca să audă mai bine ce spun ochii aceia negri.

A dat s-o ocolească, hai să-ți ghicesc i-a zis ea. Mirosea a fum, amestecat cu tutun și busuioc.

Nu, mulțumesc, că nu am bani la mine.

Îți ghicesc gratis, insistă ea.

Nu am nimic de dat la mine, insistă și el.

Nu vreau nimic, arată-mi palma stângă, i-a poruncit și a scuipat pe ea, a întins saliva și și-a arătat dinții de aur: vei avea viața pe care o vrei! Dar să nu privești niciodată spre mare când trece corabia neagră fără să știi ce vrei cu adevărat.

A zis mulțumesc și a plecat mai departe, întrebându-se ce înseamnă „viața pe care o vrei”. Despre aiureala asta de sfat profetic avea să afle mai încolo, avea legătură cu o superstiție din zonă.

Așa că n-a vrut să își forțeze norocul în weekend, fusese la o plajă publică cu soția și a avut prima dată contact cu legenda zonei.

Când au văzut velierul negru trecând, localnicii și-au întors privirea. Doar turiștii îl priveau cu uimire și îl fotografiau, însă, câtă vreme nu îi cunoșteau povestea, nu riscau nimic. Catargele- oase negre, pluteau fără ca vântul să existe, părea o pasăre fără umbră.

Se spune că dacă îl privești, îți poate îndeplini cea mai mare dorință, însă îți va lua în schimb ceva ce ai, la alegerea lui. Există povești despre un pescar care și-a dorit bogăție și a rămas orb, iar o femeie care a cerut frumusețe și-a pierdut soțul.

Era un pirat al dorințelor. Mulți cădeau în capcană, își făceau calcule cam ce li s-ar putea lua, având în vedere că nu aveau prea multe, însă, de îndată sau în timp, ajungeau să regrete.  Urmau zeci de ani în care scrutau zarea, doar-doar și-ar putea schimba dorința și ar primi înapoi ce li s-a luat, în special dacă era vorba de sănătate, frumusețe, atitudine. Dacă pierduseră pe cineva drag în schimbul dorinței, își întețeau blestemele la vederea lui.

Sirstina venise din Nepal să muncească în Barcelona. Ajungea zilnic în Cartierul Gotic, pentru că în timpul liber îngrijea la domiciliu o doamnă în vârstă. Se îndrăgostise de Barcelona, ca de un partener care conduce dansul.

Cel mai mult îi plăcea când ieșea din metrou, în stația Passeig de Gracia. I se părea că orașul respiră odată cu ea, că pietrele, zidurile, clădirile, o privesc. Se afla în mijlocul celui mai elegant bulevard al Barcelonei, cel puțin așa era considerat acum un secol, când era și principala arteră de shopping.

O fascinau platanii, veghetori ai bulevardelor mediteraneene sprijinind cerul pe coroanele verzi, care uneori se unesc, dând impresia că treci printr-un nesfârșit arc de triumf. Așa e Rambla, probabil cel mai umblat bulevard din Barcelona, pulsând de viață și culoare, cu atracții și obiective la tot pasul.

 Era exact opusul munților tăcuți din Nepal, cu miros de lapte fiert, ceai negru și tămâie.

Se pierdea cu ușurință pe străduțele înguste lăturalnice, cu aspect sărăcăcios, și miros de urină. Dar orice rătăcire ducea către o neașteptată descoperire, se simțea minusculă și străzile erau cele care o purtau. Uneori avea impresia că străzile o strigă pe nume.

Marele ei vis era să aibă un apartament al ei, cât de mic.

Făcuse doi ani de cursuri de formare profesională, după care s-a angajat asistentă medicală. În timpul care îi rămânea liber, lucra ca infirmieră, de data asta la negru. Umblase vorba printre vârstnici și, deși inițial au fost reticenți la primirea în casă a unei nepaleze, bândețea și căldura vocii ei i-a convins.

Avea cheltuieli modeste și a economisit consecvent vreme de zece ani. Pentru că domeniul în care lucrează e bine plătit și stabil, a putut să acceseze și un credit bancar.

Trecea adesea, scurtând drumul de pe Rambla câtre Cartierul Gotic, pe lângă biserica sobră, masivă, cu linii clare și fațada dominată de o rozetă uriașă din sticlă colorată, așa că s-a hotărât să intre în Santa Maria del Pi[1]. Nu era aglomerat. Auzise că acolo se afla un spin din coroana lui Isus, exista și o încăpere specială care găzduia cufărul cu relicva[2].

Era printre puținii nepalezi convertiți la creștinism (fuseseră niște misionari în orașul lor și familia ei făcea parte dintre cele convinse). A plătit un bilet mai scump, ca să poată urca și în Turnul cu clopotniță, înalt de peste 50 de metri, de unde putea vedea zona veche a Barcelonei.

Întotdeauna o fascinaseră acoperișurile. Orașul îi apărea ca o frunz văzută la microscop, cu străzile aliniate ca niște nervuri. Îl înțelegea altfel așa, văzut de sus. Gălăgia dispăruse, luminile se estompau, oamenii erau siluete, putea să contempleze fără să fie în mijlocul haosului. Oare ce povești ascundeau coroanele acelea de țiglă atât de diferite, asimetrice, unele cu terase?

Își dorea să țeasă povestea ei sub unul din aceste acoperișuri. Desigur, nu-și permitea în centru. Poate unul din cele îndepărtate, mici ca o gămălie de ac, o aștepta pe ea.

Apoi a coborât  în capela votivă, unde ardeau lumânările rugăciunilor, a aprins una, a pus banii potriviți în cutia de lângă și s-a rugat. În flacăra lumânării o asculta orașul.

Mă primești?

Te primesc, dar nu te voi cruța. Ți-oi da lumină, dar și umbre.

Daniel e din România. Își pierduse întâi tatăl, apoi mama în pandemie și vânduse casa părintească. Cu banii obținuți se hotărâse să-și cumpere un apartament undeva, la periferia Barcelonei, ca să-l închirieze. Ideea i-o dăduse Alonso, un agent imobilar cu care se împrietenise într-o călătorie cu avionul, când s-a nimerit să aibă locuri alăturate. Au băut amândoi rom, spaniolul ducea bine alcoolul tare.

Alonso zicea că afacerea e garantată, știa el un apartament de vânzare cu tot cu chiriași în el, va avea un venit sigur și în plus, valoarea proprietăților imobiliare continua să crească. Trebuia, desigur, să îi plătească un comision, pentru că îi asigurase pontul și urma să se ocupe de acte și formalități. Fuseseră la notar, un tinerel, Jean-Louis Numaiștiucum, care s-a uitat cu încetinitorul la toate actele, dar părea că se cunoșteau.

Apartamentul se afla pe Via Tarba, i s-a părut mic, înghesuit și îmbâcsit când l-a văzut prima dată, dar din moment ce avea deja chiriași care-l ocupau, nu era treaba lui. Îl lua așa cum era, fără alte bătăi de cap. Dar după doi ani, chiriașii au plecat și de ceva timp Alonso se tot chinuia să îi găsească alții, dar uite că nu reușea. În plus, avea probleme mari cu țiganii, spărseseră de două ori apartamentul și luaseră ce era cât de cât valoros: un televizor destul de vechi, o saltea, și mărunțișuri: tigăi, prosoape. Pusese camere de supraveghere, îi vedea cum dau târcoale, cum mănâncă pe jos, în fața clădirii sau în scara blocului.

Își dorea cu ardoare să scape de proprietate, devenise coșmarul lui.

Zis și făcut, Alonso i-a găsit în câteva luni un cumpărător. Stabiliseră prețul, crescuse cu 25% față de valoarea de cumpărare, și pentru că voia să termine cât mai repede, n-a comentat când agentul i-a cerut iar comision, pesemne lua de la ambele părți.

S-au întâlnit din nou la cabinetul lui Jean-Louis Numaiștiucum, a înjurat din greu până a găsit loc de parcare, noroc că aveau programarea dimineața devreme.

Cumpărătoarea era Sirstina, venise însoțită de un bărbat micuț, tot nepalez, probabil tatăl ei. Avea o mână mică, fină și o strângere timidă. Era îmbrăcată în alb și emoționată. A vrut neapărat să facă poze cu Daniel și notarul, în special să marcheze momentul în care Daniel îi înmâna cheile apartamentului. Venise mai târziu și un frate de-al ei, care a i-a cerut lui Daniel numărul de telefon, în caz că mai apare ceva de rezolvat.

Jean-Louis Numaiștiucum era tot un zâmbet. După dimineața începtă cum nu se putea mai bine, își băuse cafeaua cu pan con tomate (pâine prăjită cu piure de roșii și ulei de măsline), iar acum se părea că îl distrează tranzacția: în Barcelona, făcea actele pentru vânzarea unui apartament între un român și o nepaleză. I-a cercetat curios cu privirea, părea că în jurul lor aerul se schimbă.

Nu era prima dată când îl vedea pe Alonso, o dată la câțiva ani lua comisioane serioase de pe intermedierea apartamentului ăluia. Probabil era într-o zonă rău famată, sau avea un catch, ceva imposibil de detectat la vizionare. Asta e, fiecare cu meseria lui.

Și străinii ăștia care voiau să fie proprietari aici erau tot mai puțin doriți de către barcelonezi. Mă rog, el era francez, dar se mutase de ceva vreme, se simțea adoptat. Situația se schimba dacă străinii lucrau aici, atunci erau acceptați mai ușor. Specula și turiștii îi agasau pe vechii locuitori ai orașului.

„Tourists go home!”, grafitti pe pereți, proteste organizate – localnicii sunt frustrați pentru că orașul a devenit orientat din ce în ce mai mult spre vizitatori, nu spre cei care îl locuiesc permanent.

Mesaje teatrale: au folosit pistoale de apă pentru a stropi turiștii care-și savurau sangria pe Rambla, în capcanele întinse tot de barcelonezi pentru ei – deși fățoase, restaurantele cu bucătăria deschisă non-stop n-aveau nici mâncarea, nici băutura de care s-ar atinge un spaniol.

Pe lângă aglomerația pe care o aduc în oraș, îi supără creșterea prețurilor proprietăților, care devin, astfel, aproape inaccesibile localnicilor de rând. Curentul semnificativ de frustrare din rândul barcelonezilor care suferă de creșterea chiriilor, a prețurilor proprietăților și de transformarea unor cartiere în zone turistice mai degrabă decât în comunități rezidențiale, face distincția între tipuri de străini: cei care locuiesc permanent și plătesc taxe, față de cei care cumpără doar ca investiție sau pentru turism. Cei din a doua categorie sunt mai puțin bine văzuți.

„Nu avem nimic împotriva străinilor care trăiesc aici, muncesc, își cresc copiii... avem o problemă cu cei care vin, cumpără, și pleacă. Iar noi nu mai avem unde să locuim.”—  e un comentariu des întâlnit în presa locală catalană și pe rețelele sociale.

Actele odată semnate, Alonso a dat o cafea și un bocadillo[3] cu ton la un bistro din apropiere. Văzuse strângerea de inimă a lui Daniel, de la care s-ar fi așteptat să răsufle fericit. Așa că a ținut să îi explice: nu îți fă griji, ei (nepalezii) au comunități mari aici,  nu-i hărțuiesc țiganii pe ei, sunt asemănători oricum.  Lui Daniel, sendvișul îi intra cu noduri. I se îndeplinise dorința, dar rămăsese o neliniște grea. Spera să nu îl sune fratele Sirstinei.

Priviseră Velierul negru Daniel și Sirstina și „în joacă” și-au dorit. Ea - să aibă o locuință, el - să scape de apartamentul cu belele.

Un clopot a bătut din senin și o lumină neagră a încremenit marea pentru o clipă, în care fiecare a visat viața celuilalt, iar dorințele li s-au atins.

Sunetul clopotului din Santa Maria del Pi răsuna peste valuri, apa se întunecase, un vânt sărat venit dinspre mare adusese pe masă o pană neagră, ca un instrument potrivit cu care se semnase plata prețului dorințelor.

Alonso a plecat, cu privirea tulbure. Urma să bea una mică cu țiganii, poate chiar s-o aibă din nou pe una dintre fetele lor, acolo, în apartament, doar avea dublură de la chei și Sirstina avea să facă înainte un drum la bancă, să transfere banii în contul lui Daniel, erau niște proceduri de îndeplinit așa că avea timp de o partidă rapidă.

Zâmbetul lui Jean-Loius s-a înnegrit când și-a surprins fața în oglinda de la baie, aceeași expresie satisfăcută ca a tatălui lui, când câștiga ușor niște bani. Asta era viața pe care o voia? Putea să continue așa? Îi trebuia o pauză de țigară, decide să coboare la bistro să fumeze.

Trece pe lângă clienții care așteptau și iese din clădire fără să închidă ușile grele în urma lui, trece pe lângă bistro. Merge pe jos până în port și își aprinde o țigară privind ambarcațiunile.

Aveți ceva de lucru?, întreabă.

Ce știți să faceți? îl întreabă circumspect pe tânărul elegant cel ce părea căpitanul vasului.

Masaj. Știu să fac masaj, improviză Jean-Louis.

Nu-ți putem face contract.

Nu îmi trebuie. Numai să fie pe mare.

Pe geamul bistroului se legăna o umbră de velier. Poate reflexul unei perdele. Poate altceva.

[1] „del Pi” înseamnă „a pinului” – se spune că a fost construită lângă un pin mare care creștea în zonă.

[2] nu a fost recunoscută de Vatican

[3] sendviș preparat în baghetă

de Alina Caraghin