Vinul de smochine

Aveam patru ani când am descoperit subsolul casei noastre de pe Strada Lungă. O minunăţie de pivniţă! Avea bolţi căptuşite cu cărămidă, rotunde şi înalte cum aveam să îmi închipui catacombele din Roma antică, unde se refugiau martirii creştini de prigoana împăratului Nero. Însă cele de sub curtea noastră nu ascundeau decât putini cu varză, lăzi pentru cartofi, altele pline cu nisip în care erau îngropaţi morcovii de-a lungul iernii, păstrându-se bine până primăvara, când începeau să se scofâlcească, ajungând să arate ca degetele mumiilor egiptene.

Cândva, pivniţa noastră adăpostise şi nişte butoaie de stejar, în care fostul proprietar al casei îşi ţinea berea. Un străvechi butoi cu lemnul spart pe alocuri stătea mărturie, rămas stingher în mijlocul rafturilor curbate de recolta fiecărei toamne: mere – aşezate astfel încât să nu se atingă între ele, iar unul ce ar fi putrezit să le molipsească pe celelalte –, pere, prune puse la uscat, pepeni şi bostani, ciorchini de struguri ce deveneau cu timpul arămiile stafide. Şi mai erau puzderia de lăzi cu cartofi – din cei albi, „porceşti“, din cei roşii pentru prăjit –, sfeclă, ardei graşi, vinete, praz, ridichi, usturoi şi ceapă, tot de două feluri, albă „de apă“ şi roşie, din care îţi venea să muşti cu poftă, cum aveam să îl văd pe Franco Nero într-un western spaghetti.

Prin anii ’60 iernile erau mai lungi şi mai grele. Zăpada aşternută în Braşov pe la sfârşitul lui octombrie nu se dădea răpusă de soarele anemic şi ţinea în strat gros până prin martie, dacă nu chiar aprilie. Nu existau supermarketuri de unde să cumperi portocale, banane şi salată verde în luna lui Gerar. Braşovenii mâncau din ce agonisiseră în vizuinile de ciment şi cărămizi.

Pivniţa noastră era atât de plină încât am fi putut trece printr-un asediu îndelungat, cu viscolul şi gerul bătând zadarnic în uşi şi ferestre. Toate erau roade ale verii trecute care coborâseră să petreacă iarna la adăpost, păstrând pentru noi gustul dulce, făinos sau acrişor al zilelor însorite. Dar cel mai mult îmi plăceau borcanele cu murături, ajungea să mă uit la ele şi parcă simţeam mirosul de oţet fiert cu foi de dafin care ne umplea casa în zilele de toamnă târzie. Erau borcane de diferite mărimi, cu gogoşari, preferaţii mei, castraveţi, varză albă şi roşie, conopidă, gutui, ardei iuţi, gogonele, ţelină. Oricând aş fi ales murăturile în loc de dulciuri, poate şi fiindcă proveneau din tărâmul miraculos al pivniţei!

Cheia de la peştera cu bunătăţi stătea atârnată într-un cui, pe unul dintre pereţii cămării. Mă urcam după ea pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc de unde îl luasem, ieşeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru şi al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Uşa pivniţei comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din filmele de război, iar singură n-aş fi putut să o clintesc, cu atât mai puţin s-o ridic. Din fericire era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau şi lăsată aşa. Scara părea un puţ de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să păşesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare.

Aşa am coborât şi în ziua aceea, mai mult pe dibuite. N-a fost uşor să deschid lacătul, dar am trecut şi peste obstacolul ăsta, am împins uşa din gratii de lemn şi iată-mă înăuntru. Era august atunci, iar pivniţa încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinţi să intre prea curând acolo. Gândul că aş fi putut fi surprinsă unde nu aveam ce să caut m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Printre gratii n-ar fi încăput nici o pisică, până şi lumina abia se strecura.

Pe atunci nu existau telefoane mobile, mama ieşea pe balcon şi mă striga, iar acustica curţii era mai bună decât a sălii Operei din Viena, n-aveam cum să zic că n-am auzit-o, oriunde aş fi fost. Când m-a chemat la masă m-am dus, deşi nu chiar imediat, fiindcă învăţasem să nu fiu suspect de ascultătoare.

M-am purtat aşadar ca de obicei, am făcut mofturile de rigoare, dar până la urmă am mâncat tot, grăbindu-mă afară, în curte, apoi în pivniţă. A noastră era spaţioasă – de fapt, cât toate celelalte la un loc, pe care astăzi le-aş compara cu boxele din subsolul blocurilor ori cu oubliette-urile de la Bastilia, numai că în acelea se cobora printr-o trapă aflată în tavan. Una dintre pivniţele de trei metri pe doi era a familiei Bodor. Pe octogenara tanti Kinga nu o văzusem vreodată aventurându-se pe scările care atunci când ploua deveneau lunecoase, iar în lunile de iarnă se acopereau cu o pojghiţă de gheaţă. În schimb, nenea Zoltan cobora şi urca treptele cu sprinteneală, nu i-ai fi dat o vârstă matusalemică. Ştiam să număr doar până la douăzeci şi orice cifră mai mare căpăta pentru mine semnul de infinit.

În după-amiaza aceea nenea Zoltan a tropăit pe scări în jos – l-am cunoscut după sunetul paşilor – şi a trecut pe lângă pivniţa noastră fără să mă vadă, fiindcă nu aprindeam becul prăfuit şi anemic din tavan, mulţumindu-mă cu lumina razelor cernute prin lucarnă. L-am auzit descuind uşa boxei lui, apoi începând să trebăluiască pe acolo.

Da, în pivniţa familiei Bodor, se întâmplau lucruri interesante. Am rezistat o vreme tentaţiei, dar clinchetele, gâlgâiturile şi tot felul de alte sunete misterioase mă chemau irezistibil. Până la urmă, m-am dus.

Nenea Zoltan lăsase uşa deschisă şi, când am ciocănit, bătrânul a întors capul să se uite la mine, fără să se întrerupă din ce făcea. Avea în mână capătul unui furtun subţire şi lung ca un şarpe de apă – ştiam cum arată o asemenea lighioană doar din poze, fiindcă nu începuse încă Teleenciclopedia, unde aveam să văd tot soiul de animale, care de care mai ciudate... Celălalt capăt dispărea într-una din damigenele pântecoase aşezate pe rafturile ce căptuşeau trei dintre pereţii boxei. Nu vedeam acolo borcane cu murături, lăzi cu nisip pentru morcovi, ori altele goale pentru pus cartofii. Nu erau decât damigene – mari şi mici, unele transparente, câteva învelite într-o împletitură din nuiele de răchită din care ieşeau două toarte – şi o mulţime de sticle, cum se adunau numai în depozitul din spatele Alimentarei, unde mama le dădea la schimb. În copilăria mea nu existau ambalaje din plastic, băuturile se vindeau în sticle de sticlă. Când se goleau şi voiai să cumperi apă minerală, oţet sau orice altceva trebuia să te duci la magazin cu sticla veche, spălată şi fără etichetă. Unii nu o curăţau destul de conştiincios, alţii deloc şi nu rar se întâmpla ca siropul de vişine să aibă gust de ulei.

Nenea Zoltan avea la picioarele lui sticle albe, verzi, maro şi fumurii, toate curate şi fără etichetă. Cufunda un capăt al furtunului în câte una făcând să curgă înăuntru ceva ca o miere topită. Când creştea până aproape să dea pe dinafară, bătrânul sugruma maţul de cauciuc cu două degete, oprind şuvoiul. Punea dop sticlei şi o urca pe un raft lângă suratele ei pline, după care alegea alta de jos şi repeta ritualul.

Priveam ca hipnotizată operaţiunea şi mi se părea un procedeu tare misterios. Auzisem despre alchimişti, nişte vrăjitori care puteau să prefacă plumbul în aur. N-aveam habar ce era transmutaţia elementelor, însă trebuia să semene cu ce se petrecea acolo, în pivniţa familiei Bodor, în subsolul unei case de pe Strada Lungă, fără ca locuitorii Braşovului să bănuiască măcar ce se întâmplă în oraşul lor.

O vreme n-am făcut decât să mă uit, după care nu mi s-a mai părut destul: voiam să încerc şi eu! În loc să râdă, să mă ignore, să mă trimită acasă, nenea Zoltan s-a pus la mintea unui copil ce nu mergea încă la grădiniţă. A mea era prea puţină, a lui era pe jumătate dusă. Anii se numără invers când treci peste un anume prag, dar pe atunci nu ştiam asta.

Vecinul nostru, ce se apropia de nouăzeci braţ la braţ cu o scleroză pe care nu i-o diagnosticase niciun medic, mi-a arătat cum să fac. Părea o joacă, dar nu era nici simplu, nici uşor. La început a mers, am umplut repede prima sticlă. La a doua furtunul s-a înfundat şi l-am pus în gură − aşa cum îl văzusem pe nenea Zoltan − sorbind ca printr-un pai. Când simţeam pe buze năvala lichidului chihlimbariu din damigeană trebuia să sugrum şarpele negru şi să-l vâr imediat în sticlă, unde eliberam şuvoiul. Am mai umplut patru sticle, apoi iarăşi a trebuit să desfund furtunul. Cu cât damigreana se golea, vinul urca mai greu, sorbeam mai cu putere, iar când şuvoiul venea în sfârşit, îmi răbufnea în gură. Înainte să gâtui şarpele de cauciuc, mă pomeneam înghiţind fără să vreau. Vinul de smochine avea un gust care nu-mi plăcea, dar n-aveam de gând să mă dau bătută.

Nu ştiu cât a trecut până când am auzit vocea mamei chemându-mă la masa de seară. Am vrut să urc scara în fugă, cum eram obişnuită, însă după primele trepte mi s-au muiat genunchii şi a trebuit să mă las jos. Am urcat de-a buşilea restul scării, dar sus, când am încercat să mă scol în picioare, n-am reuşit. Curtea devenise o punte de corabie ce se legăna cu mine, într-un tangaj ameţitor. Auzisem de furtuni şi rău de mare, nu şi de rău de curte. Aveam un nod în stomac care îmi urca în gât mai iute decât vinul din sticle şi începeam să înţeleg ce era o durere de cap.

Când tata a coborât să vadă de ce nu mai veneam, m-a găsit stând în fund pe cimentul curţii, ca pe vremea când învăţam să merg, cu multe trânte şi poticneli. Până în casă făcusem febră şi, ca-ntotdeauna, mama a intrat în panică. Abia după ce am vomitat „şi laptele pe care l-am supt în pruncie“ cum ar fi zis bunica, am reuşit să îngaim câte ceva despre cele întâmplate. Mama a ghicit restul şi s-a dus val-vârtej la uşa familiei Bodor. Nu ştiu ce i-a spun lui tanti Kinga, am auzit doar cuvintele „ramolit bătrân“ şi „să-mi îmbete copilul!“ purtate de ecou prin toată curtea.

Aşa am înţeles şi eu că păţania mea avea un nume. În ziua aceea mă îmbătasem – a fost singura dată în viaţa mea. De atunci am rămas cu o „alergie“ la vinul alb, iar pe cel de smochine n-am mai pus gura vreodată, deşi gustul mi-a rămas gravat în papilele gustative. Mă simţeam de parcă aş fi făcut gripă şi indigestie în acelaşi timp, iar mama m-a doftoricit cum ştia ea, cu ceai de ghimbir şi de sunătoare „care îţi ia greaţa cu mâna“. Licoarea era amară şi o înghiţeam în silă, însă ideea cu mâna ceaiului m-a făcut curioasă.

Înainte să mă lămuresc, am adormit.

de Rodica Bretin