top of page

Wislawa Szymborska

Wislawa Szymborska – Clipa/Chwila


Acest volum polono-român de poezie a apărut la noi în anul 2003, la editura Paideia, traducerea şi cuvântul înainte aparţinând domnului Constantin Geambaşu, profesor universitar la catedra de Limbi slave a  Universităţii din Bucureşti.

Mirarea, în fond o smerenie, în faţa frumuseţii şi a diversităţii lumii, e substanţa cheie din care îşi trage seva întreaga poezie a lucidei poete poloneze: „Aş fi putut fi eu însămi – dar fără să mă mir,/ iar asta ar fi însemnat/ să fiu cu totul altcineva”. (În garderoba naturii). Întreaga ei poezie e un semn de întrebare, un scepticism adresat cunoaşterii umane – care, în viziunea poetei, e imperfectă. Mirarea ţine sufletul şi mintea deschise, mereu permeabile la noi şi noi ipostaze, la puncte de vedere nebănuite. Continuumul sufletesc al Wislawei Szymborska, gama de experienţe trăite, are mult mai multe culori decât cele ale unui om obişnuit şi mulţumit cu lâncezeala şi rutina.

Dincolo de faptul că poeta a trecut, pe 1 februarie 2012, la cele veşnice, aş vedea-o pe W. Szymborska ca pe o poetă fericită. Fericită pentru că reuşeşte să transfigreze lumea folosind vorbele cu parcimonie. E o poezie esenţializată, de mare fineţe şi cu ecou multiplicat în mintea şi inima cititorilor. Migala şi răbdarea în lucrul ce folosește cuvântul e nemaintâlnită. Deşi limbajul e unul simplu, răsfirările de sensuri, alăturările insolite de sintagme fac să crească posibilele interpretări ca un aluat. Materia primă e umilă, dar ceea ce iese e dincolo de orice aşteptare. Inima poetei încearcă cel mai adesea să fie în armonie cu propria raţiune şi cu macrocosmosul.

Aş vedea-o fericită pe această scriitoare, dacă nu ar avea şi poeme ce descriu o înfruntare a cuvântului, ca entitate semnificantă. Printre ele aş aminti „Trei cuvinte dintre cele mai ciudate” şi poemul „Totul”, cu care se încheie volumul. Cuvintele puse sub lupă, mai ales cele extreme – totul şi nimic – par să denumească lucruri care de fapt nu există: „Când rostesc cuvântul Nimic/ creez ceva ce nu încape în nici o nefiinţă”; „Totul - /…/ se preface că nu ratează nimic”.

Moartea, viaţa, dragostea, copilăria, natura, istoria, timpul sunt teme predilecte ale poeziei Wislawei.

Moartea e văzută cu seninătate. Noi trecem asemeni norilor „neîmpovăraţi de memorie” (Norii). Acuitatea vizuală şi spiritul de observaţie - o privire dirijată, scormonitoare - sunt cele care contează. Lipsa văzului e echivalentă pentru poetă cu moartea. Spune ea undeva „Pentru ca ei (norii – n.n.) să curgă nu trebuie să-i vedem”. Universul e regenerant, trece cu uşurinţă peste o absenţă. Norii şi alte elemente naturale, chiar dacă par efemere, ne supravieţuiesc. Că moartea înseamnă atingerea unui liman de linişte o demonstrează şi poemul Negativul „/.../...viaţă, adică furtuna dinaintea liniştii”.

Scriitoarea pare a fi un copil de un an care cercetează lumea cu ochi miraţi, parcă neştiind în ce direcţie o vor lua cuvintele. Spiritul acesta de explorare, de descoperire, o duce deseori pe tarâmuri virgine. Wisalwa Szymborska e o autoare căreia îi plac turnúrile de situaţie, acele „twists in the tale” din povestirile poliţiste englezeşti. Poezia Wislawei ne forţează spiritul, iar apoi ne lasă să ne minunăm unde am ajuns, ghidaţi fiind de arealul altor posibilităţi de a vedea. Se poate descifra aici şi o fină ironie şi superioritate a autoarei, fiindcă, în joaca ei, în fapt ne testează flexibilitatea minţii. Cititorul trebuie să se identifice cu acest eu copil al ei pentru a o putea percepe pe deplin.

Deşi atentă la realitate, poezia Wislawei se detaşează de aceasta, nu urmează legile fizicii newtoniene. Vasele de pe o masă pot foarte bine cădea înspre tavan. (Fetiţa trage faţa de masă).

Când vine vorba de trecut, poezia ei devine gravă ca o bucată de muzică clasică în fa diez minor. „Prima iubire /.../ nu mi s-a întipărit în minte, / nici măcar nu o visez, / dar mă obişnuieşte cu gândul morţii”. (Prima iubire)

Copilul e uimit pentru că lumea are pentru el multe necunoscute, bătrânul e mirat ce repede a trecut viaţa. Omul între aceste două vârste trăieşte fără glorie sau fără a avea timp pentru suflet: „zi după zi/ an după an/ pot trăi fără el.” (Câte ceva despre suflet). În goana din ce în ce mai acută, azi, a vieţii, sufletul tace. Copilăria şi bătrâneţea sunt două oaze în care sufletul, având liniştea necesară, vorbeşte.

Lucrurile clare nu implică pentru suflet, şi nici pentru Wislawa Szymborska, vreun interes. Mirarea se poate deschide atunci când se nasc tranziţiile: în zori de zi sau la lăsatul serii. Atunci nuanţele se estompează, lumea devine mai fluidă, memoria omului e cea care fixează lumea, care altfel, s-ar naşte din nou de fiecare dată. E aici aceeaşi temă a timpului revelator, a copilăriei şi a bătrâneţii, sublimată în manifestările lumii naturale. Zorii sunt echivalente copilăriei omului – cu foarte multe câmpuri albe, pe o hartă personală. Apusul se subsumează privirii de ansamblu, privirii de pe vârful unui munte, cu foarte multă mirare, asupra universului familiar, însă cu tainele sale, ce vor rămâne nedescifrate până la sfârşit: „Am întocmit o listă cu întrebări / la care nu mai aştept răspuns, / fiindcă ori e prea devreme pentru ele, / ori nu voi reuşi să le înţeleg”. (Lista)

O cunoaştere de largă respiraţie a lumii interioare a oamenilor, e prezentă în cel mai reuşit poem al acestui volum, dacă am putea spune „reuşit” unui lanţ muntos! Lumea noastră de peste 6 miliarde de oameni e micşorată la o mostră de o sută, pe care se fac analize la rece. „Contribuţie la o statistică” cuantifică lumea. Există părticele sănătoase şi părţi bolnave în lume. Oamenii cu universul lor interior supus fricii şi egoismului nu pot fi perfecţi. Doar patru-cinci la sută sunt „buni întotdeauna, / pentru că nu pot altfel”. Toţi  ceilalţi putem fi şi altfel. Paradoxal, singura perfecţiune, singurul punct în care statistica atinge rotunjimea, e moartea. Viaţa fiecăruia şi atitudinile adoptate pe parcursul acesteia sunt diverse, guvernate cel mai adesea de propriul egoism. În contrapunct, moartea e perfectă pentru că „linişteşte” toate aceste tendinţe haotice ale lumii vii.

Că oamenii pot fi morţi chiar trăind e o problematică din gama gravă atinsă de poemul „Nişte oameni”, în care se vorbeşte despre soarta unor refugiaţi de război. E descris în cuvinte sugestive iadul dezrădăcinării, al nesiguranţei: „Au în spate desagi şi ulcioare / cu cât mai goale cu atât mai grele din zi în zi”. Omul întâlnit pe drum nu are o faţă clară, poate fi prieten sau duşman. Poate acest om pe care îl vor întâlni „îi va lăsa într-un fel de viaţă”.

În finalul acestor consideraţii aş reveni la poezia ce dă titlul volumului. În accepţiunea obişnuită a termenului clipa înseamnă ceva pasager, la graniţa dintre prezent şi trecut. Clipa despre care vorbeşte poeta este, paradoxal, o clipă care se vrea prelungită, îngheţată, suspendată în perfecţiunea ei terestră: „Este nouă şi treizeci, ora locală. / Totul este la locul său în ordine deplină. / În vale pârâul este pârâu. / Cărăruia dintotdeauna în formă de cărăruie. /.../ Cât vezi cu ochii aici stăpâneşte clipa. Una dintre acele clipe pământene, / implorate să rămână.”

Clipa relevă un bilanţ favorabil, situat sub semnul împăcării cu sine şi cu lumea.

de Casandra Ioan

193 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
bottom of page