Michel Tournier s-a născut în 1924, la Paris, și a murit în 2016, la Choisel, fiind unul dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt. A studiat filosofia la Sorbona și Tübingen. A lucrat ca jurnalist (Radio France, Europe 1), a colaborat la „Le Monde” și „Le Figaro” și s-a ocupat de traducerile din limba germană, în calitate de redactor la editura Plon.
A publicat numeroase romane: „Vendredi ou les Limbes du Pacifique”, 1967 (Vineri sau limburile Pacificului) - Marele Premiu pentru roman al Academiei Franceze; „Le Roi des aulnes”, 1970 (Regele arinilor) - Premiul Goncourt; „Vendredi ou la Vie sauvage”, 1971 (Vineri sau viaţa sălbatică) devenită o lectură şcolară clasică; „Les Météores”, 1975 (Meteorii); „Gaspard, Melchior & Balthazar”, 1980 (Gaspar, Melhior & Baltazar); „Gilles & Jeanne”, 1983 (Fecioara şi căpcăunul); „La Goutte d'Or”, 1985 (Picătura de aur); „Éléazar ou La Source et le Buisson”, 1996. A scris povestiri şi nuvele: „Le Coq de bruyère”, 1978 (Piticul roşu); „La Fugue du Petit Poucet”, 1979; „Barbedor”, 1980; „Le médianoche amoureux”, 1989 (Amanţii taciturni). A publicat eseuri şi un jurnal extim: „Le vent Paraclet”, 1978; „Le Miroir des idées”, 1994; „Célébrations”, 1999 (Celebrări); „Journal extime”, 2002 (Jurnal extim); „Allemagne, un conte d'hiver de Henri Heine”, 2003.
„Vineri sau limburile Pacificului” este publicată în 1967, fiind tradusă în limba română în 1978 (editura „Univers”, colecția „Globus”). De atunci a cunoscut, și la noi, numeroase reeditări, cea mai recentă fiind cea a editurii „Rao”, din 2014. Romanul este prima carte scrisă de Michel Tournier și reprezintă nașterea unuia dintre cei mai importanți scriitori ai lumii. Un debut literar târziu, la 43 de ani, al acestui filosof, jurnalist și traducător francez care a îmbinat în romanele sale realismul cu filozofia și mitologia cu religia.
Pretextul romanului este povestea naufragiului lui Robinson Crusoe (pornind de la cartea lui Daniel Defoe). Scriitorul preia această temă și o tratează în felul său caracteristic, ducând totul de la particular la universal.
Volumul începe cu o scenă care duce cititorul cu gândul la începutul piesei lui Shakespeare, „Macbeth” - pe o furtună teribilă care zguduie corabia pe care se afla Robinson, căpitanul acesteia îi ghicește viitorul cu ajutorul cărților de tarot. În această joacă, cititorul poate anticipa cele ce urmează. Michel Tournier ne oferă din start cheia acestui volum, fără a lăsa deoparte niciun amănunt, inclusiv descrierea fizică și psihică a protagonistului sau momentul apariției celorlalte personaje. Toate cărțile pe care Robinson le scoate din pachet sunt în ordinea corespunzătoare felului în care bărbatul va experimenta și interioriza starea de singurătate, aspect care devine cu adevărat evident abia când romanul se sfârșește.
„Dar tocmai asta e-nţelepciunea Tarocului: că nu te lămureşte niciodată asupra viitorului în termeni clari. Îţi poţi închipui la ce harababură ar da naştere o previziune lucidă a viitorului? Nu, el ne permite cel mult să ne presimţim viitorul. Vorbele pe care ţi le-am spus eu sunt într-un fel cifrate, iar cheia lor este chiar viitorul dumitale. Fiecare eveniment viitor din viaţa dumitale, întâmplându-se, are să-ţi dezvăluie adevărul cutărei sau cutărei preziceri de-ale mele” (p.10), spune căpitanul. Finalul „citirii” lasă loc scriitorului (Demiurgul) să creeze o lume în care el să fie „scamatorul” iar realitatea niciodată ceea ce pare a fi.
Așadar, Robinson care aparține lumii moare pe corabia ce eșuează, iar Robinson cel nou învie odată ajuns pe țărmul străin. Noua existență a bărbatului nu este o continuare a celei vechi ci nașterea cuiva care își amintește, totuși, viața lui dinainte. Primele zbateri, neacceptarea și încercarea de evadare de pe insulă fac parte din ultimele zvârcoliri ale vechii ființe care trăia raportându-se permanent la celălalt.
La o primă vedere, texul, descifrat în stratul său superficial, spune povestea unui om civilizat ajuns în pustiu care încearcă, după momentul inițial de cumpănă, să reclădească lumea pe care o părăsise. În fapt, Robinson se întoarce nu la sălbăticie ci la singularitatea inițială, cea experimentată de primul om care a trăit vreodată pe pământ. În singurătatea sa, singurul lucru ce îi rămâne de făcut este integrarea în natură, încercând însă să-și păstreze calitățile umane (gândire, capacitatea de a creea, limbajul, raportarea la divinitate...).
Îl vedem așadar pe Robinson în procesul propriu de reorganizare a lumii interne și externe din care este, acum, parte. Experiența personajului m-a dus cu gândul la singularitatea gravitațională (o cantitate uriașă de materie comprimată într-un punct infinit de mic), deoarece toată ființa omului aflat în solitudine desăvârșită se umple cu sine însuși. Pentru a păstra comparația, așa cum încă nu s-au descoperit toate procesele ce au loc în cazul singularității gravitaționale, tot așa, nici chiar persoana în cauză nu ar putea spune cu exactitate cele ce se petrec, în mod subtil, în această stare de singularitate personală (o temă ce i-a preocupat dintotdeauna pe filosofi și pe marii artiști ai lumii).
După ce renunță la ideea că traiul pe insulă este unul provizoriu, bărbatul încearcă să echilibreze toate rolurile necesare pentru funcționarea unei societăți al cărui singur locuitor este și în care încearcă să-l integreze și pe Vineri (din lat. Veneris dies), când acesta i se alătură. El devine predicatorul, legiuitorul, cel care pedepsește, lucrătorul, neuitând că este necesar să-și îngăduie și timp pentru relaxare. Bărbatul se opune cu toată forța entropiei care, în lipsa regulilor, riscă să-l distrugă. Nu același lucru îl face Vineri, adus parcă de soartă doar pentru a răsturna ordinea pe care Robinson încearcă să o impună, la fel cum apariția copilului într-o familie duce la reașezarea celor statornicite anterior. Această luptă (internă și externă) contra a ceea ce Robinson percepe ca fiind primitivism și Vineri ca fiind ordinea firească a lucrurilor, culminează cu oprirea măsurării timpului. Atunci bărbatul începe să urmeze doar ordinea naturală. Acesta acceptă că nimic nu este permanent, din simplul motiv că oamenii, circumstanțele și cele ce se află împrejur se modifică neîncetat. Robinson experimentează întâlnirea directă cu elementele: apa, pământul, focul și aerul, care pot fi deopotrivă bune sau rele, dualitatea existând în permanență și în om și în afara lui. Tot atunci se petrece adevărata transformare între ideea de om pe care o avea la început (strâns legată de existența celuilalt) și felul în care înțelege lucrurile acum.
Michel Tournier nu este doar un autor cu o scriitură minuțios construită, un fin psiholog și maestru în ceea ce privește cunoașterea naturii umane, este și un constructor de lumi posibile perfect coerente. El nu neglijează niciun aspect al vieții lui Robinson creând un personaj logic față de sine și de lumea pe care o organizează, care învață din eșecuri, cade și se ridică mereu, chiar dacă nu are niciun motiv, nici în fața cui să se arate rușinat sau de care să se teamă (în afara lui Dumnezeu).
Autorul nu neglijează niciun aspect încercând să ducă răspunsurile la toate întrebările până la consecința ultimă. Un exemplu în acest sens este abordarea sexualității personajului. Robinson este un personaj investit cu toate atributele masculinității prin urmare autorul trebuia să-i opună un personaj feminin pe măsură. El alege ca întregii insule, „Speranța”, să-i atribuie caracteristicile feminității. Ea îi devine personajului mamă (din care trebuie să se desprindă atunci când își găsește liniștea în mâlul mlaștinii sau când aproape nu mai reușește să iasă din gaura care îi oferă confort dar îl și poate ucide). Tot insula este principiul feminin care îl extrage din lumea civilizată pentru a-l arunca în lumea naturală. Un motivator suficient de puternic pentru a ordona lumea lui interioară. „Speranța” este privită de Robinson ca o femeie/iubită, un element interesant fiind gelozia pe care o simte atunci când Vineri, în mod instinctiv, o tratează la fel.
Când, în sfârșit, corabia salvatoare apare, autorul arată că, în final, omul este o ființă a obișnuinței și a ritualului. Deși Vineri părăsește insula, Robinson se hotărăște să nu plece. Dacă prima viață i-a fost, într-un fel, furată de soartă, cea de a doua poate fi sacrificată doar de către el însuși. Desprinderea de sine, de obișnuințele pe care le căpătase și de natura, din care se simte în sfârșit parte, face ca cel după care tânjise, celălalt, să devină dușmanul. Robinson nu mai înțelege și nu mai poate gestiona relația cu oamenii. El dorește să rămână în existența pe care și-a clădit-o și care, pentru el, este acum coerentă. Pentru om, orice final de lume (mutare, despărțirea de cei dragi, etc.) este o moarte și doar natura, în complexitatea ei, poate să o ia mereu de la capăt, asemănătoare și mereu alta.
Sfârșitul încheie rotund romanul (și citirea cărților de tarot de la început) odată cu rămânerea pe insulă a băiatului de pe „Whitebird”, pe care Robinson îl botează Joi (Jovis dies).
Michel Tournier este un scriitor care a stârnit prin cărțile sale tot felul de controverse. Unii l-au acuzat (mai ales după apariția cărții „Meteorii”) de imoralitate, subiectul Gemenilor fiind atins tangențial și în „Vineri sau limburile Pacificului”.
„– Dăm iară peste perechea Gemenilor într-al nouăsprezecelea arcan major, arcanul Leului. Doi copii se ţin de mână în faţa unui zid care simbolizează Cetatea solară. Zeul-soare ocupă toată-nălţimea acestui parapet ce-i este-nchinat. În Cetatea solară – suspendată-ntre timp şi eternitate, între viaţă şi moarte – locuitorii sunt investiţi cu nevinovăţie copilărească, atingând sexualitatea solară, care este mai mult decât androgină, este circulară. Un şarpe muşcându-şi coada, iată-ntruchiparea acestei erotici închise-n ea însăşi, ireproşabile. Înseamnă apogeul perfecţiunii umane, infinit de greu de cucerit, mai greu încă de păstrat”, (pag.9) îi descifrează căpitanul, lui Robinson, cartea de tarot „Gemenii”.
Din punctul meu de vedere orice scriitor de ficțiune trebuie să se plaseze într-un spațiu al amoralității. Fiind o ființă cercetătoare, având această sete de a trăi toate viețile deodată fără de care demersul scrisului ar fi superfluu și făcând aceasta prin personajele sale, autorul nu poate diseca natura umană decât dacă se plasează într-un spațiu al non-judecății. El nu alege părți, ci este el însuși, atunci când scrie, toate părțile deodată.
O altă acuzație a fost cea de ateism, de care și alți scriitori importanți au fost bănuiți, însă, cred că nu există autor universal care să fie cu adevărat ateu. De altfel, chiar Michel Tournier mărturisește în interviul acordat revistei literare australiene „Meanjin” în mai 1978: „Dumnezeu a avut un loc fără îndoială în viața mea pentru că sunt spinozist. Adică cred că particip la creație și la spiritul divin atunci când scriu și înțeleg”.
Scriitorul alege într-adevăr să nu creeze un Robinson în totalitate creștin, decizie plauzibilă și în conformitate cu universul cărții.
Închei spunând că „Vineri sau limburile Pacificului” este o poveste simplă (la fel ca toate lucrurile cu adevărat complexe), pe care Michel Tournier o folosește pentru a ridica întrebări filosofice importante despre ființa umană și dinamica universului ei interior, din perspectiva raportării la Divinitate, la celălalt și la natura din care s-a desprins, din fericire, nu în totalitate.
de Anca Ianchiș