Editura „Spandugino”, prin Colecția ei „Interior intimo meo“, coordonată de Miruna Tătaru-Cazaban, ne propune o nouă antologie poetică a Monicăi Pillat „O candelă în noapte”, publicată în 2024, însoțită de ilustrațiile bunicii Maria Pillat - Brateș.
În arealul literaturii române contemporane Monica Pillat este o prezență constantă, înveșmântată într-o hlamidă discretă și delicată, care-i conferă un aer cu totul special.
Dan C. Mihăilescu o creionează inspirat: „un palimpsest fermecător de basm romantic, picturalitate, simbologie, fantastic poesc și neomodernism cu nostalgii tradiționale în mulaje postmoderne”, amintindu-ne de antologiile anterioare „Întredeschideri” (2019), „Aproape în departe”(2022), care cuprind poeme: „fermecător hărăzite fervorilor onirice, levitație estetizante, hieratismului bizantin și hierofaniilor iisusiace, dar cu un spor semnificativ de nostalgii crepusculare și presimțiri fulgurante. Prin ele, credincioșia, cultul dăruirii carmelite și nădejdea învierii sunt uneori împovărate de umbra unui prea târziu”.
„Colinde și daruri de veghe” (2023), anunța într-un fel antologia de acum - „O candelă în noapte” mergând pe firul unei poetici a „transparențelor” cu o sensibilitate creștină, a cărui fond nu este neapărat tributar unui curent franciscan, ci se integrează mai degrabă în lumina transfigurată a iubirii părinților, de care amintea Horia Roman Patapievici în prefața volumului de corespondență dintre Dinu și Nelli Pillat.
Antologia „O candelă în noapte” cuprinde o selecție din volumele: „Imaginația ecoului”(1981), „Pluralul ca o veghe” (1989), „Drumul spre Emaus” (2002), „Dorul de rai” (2005), „Duet în alb” (2016), „Întredeschideri” (2019), „Aproape în departe” (2022) și inedite, în care sentimentul religios devine antologabil printr-o „paradoxală simțire gândită” (Ioana Pârvulescu).
Dacă în „Colinde și stări de veghe” sentimentul religios se răsfrânge sub chipul unui drum inițiatic, întâlnirea cu harul deschizând orizontul unei așteptări formatoare, „O candelă în noapte” dezvăluie, în lumina „tradiției cuvântului teofor”, nădejdea Învierii universale a Domnului, în care autoarea are rol de „paraclet”, pentru că simte că-L poartă pe Dumnezeu în suflet: „Cum am primit lumina,/ Am vrut s-o iau cu mine/ în versuri - lumânări/ Pe care să le-mpart/ Celor pribegi pe drumuri,/ Ce tremură în beznă,/ De frică să nu piară,/ Uitând că Domnu-nvie/ Cu fiecare moarte” („Rost”).
Poate nu întâmplător Viorel Mureșan amintea că Monica Pillat e un poet pentru care „religia e și o realitate istorică, iar sentimentul sacrului lucrează în el creator. Ea trăiește sacrul la timpul prezent și nu se refugiază doar în evocarea pioasă a unor evenimente biblice ci te provoacă să participi la propria transfigurare: „…Fiindcă nimic nu-i să dureze/ Și nu te mai așteaptă nimeni,/ Nu te descumpăni, ia Cartea/ Lăsată ție spre-mbunare:/Intră în fila unde tatăl/ Iese să-și strângă-n brațe fiul/ Întors din lumea risipirii/ Și ai să vezi ce ți se-ntâmplă…” („Refugiu”).
Antologia de acum fixează două „borne” oarecum imaginare – „între aici și acolo”, lăsându-ne impresia spațiului ce curge între cele două dimensiuni, ca o „candelă în noapte”, menită să vegheze pragul dintre lumi într-o firească așteptare a clipei „Dă-mi liniștea de suflet/ Să mă supun Chemării/ Care-mi deschide-n față/ Drumul ajuns la capăt. / De ce sa-mi fie teamă?/ Doar nu e prima oară/ C-am să mă rup de toate,/ Lăsându-mă în urmă./ Și totuși, încă preget/ Să mă desprind ca fructul/ Care s-a copt în tihnă,/ Visând să-Ți cadă-n poale”(Drumul ajuns la capăt).
Poeta e convinsă că omul a fost creat ca fire după perfecțiunea Chipului lui Dumnezeu și asemănarea Sa (Sf. Ignatie Briancianinov), dar nu are curajul de a trece pragul spre Înviere: „De-atâta vreme mă ascund,/ Nădăjduind să mă găsești, / Însă acum, de la un timp,/ Când Te aud, la nici doi pași,/Tare aș vrea să Te prefaci/ Că încă nu mă poți vedea/ Cum stau pitit să Te astept/ Și mi se face tot mai frig” („Interval”).
Intervalul pe care omul îl trăiește între „deja și nu încă” îl exprimă Monica Pillat în mare parte din lirica ei, dar mai ales în antologia „Aproape în departe”, unde semnele trecerii dintre lumi sunt mai evidente. Iată o mostră: „E-n aer Dumnezeu/ Și, iată, respirația/ Reface semnul crucii:/ De câte ori inspir,/ Simt cum mă-nalț la cer,/ Iar când expir, cobor/ Și îmi întind suflarea/ Pe-ntregul orizont” ( „Descoperire”).
Respirațiile Monicăi Pillat se resimt pe tot parcursul antologiei, chiar și atunci când iau chipul unor personalități biblice precum Marta, Lazăr, Iuda sau Toma. Prin ele Monica devine martor și mărturisitor al Domnului ce „... a venit ca să-mi rămână, / Cu mâinile ape-nlătură pereții/ Și mă închide-n marele lui zbor” („Este aici”). Pentru ea „Trupul acesta e Chemare,/ În jurul Lui se-ncinge bezna”( Maria, sora noastră).
Explorarea oniricului are în poezia doamnei Pillat (și în această antologie) un loc aparte pe care ni-l dezvăluie confesiv în „jurnalul nocturn” („Somnul de taină”): „Cunoașterea prin vis mi-a îmblânzit durerea, mi-a deschis orizontul minții și m-a inițiat în taina iubirii dincolo de moarte. De aceea, țin să aduc cititorilor darul luminii și al speranței, pe care l-am primit în atâția ani de noapte”.
Monica Pillat și-a cultivat facultatea de a îndrepta realitatea prin vis și prin imaginația care face din artă un mai bun „modus vivendi”, după modelul bunicului ei, poetul Ion Pillat. În această cheie putem lectura și poemele inedite din această antologie: „Între lumi”, „Iubirea celor de demult”, „Sfârșitul clipei”, „Dăinuire”, „Pe cale” și multe altele.
În jurnalul său nocturn Monica ne mai dă o cheie de înțeles a poemelor sale: „20 aprilie 1996… Sunt aici, străină între limitele cunoscutului, sunt acolo, undă a infinitului. Mă sperie mai mult îngrădirea decât golul dintre ziduri, mi-e mai aproape bătaia aripilor decât vocile din preajmă. Dar toate coexistă, numai că uneori intră în surdină când imaginea, când desfacerea din ea”.
Prin câteva cuvinte Monica Pillat reușește să sintetizeze o parte din ipotezele lui Jung despre vis, ținându-ne nu doar în ambianța simbolurilor cu funcție transcendentă ci consumând interpretarea în atmosfera visului, determinând detaliile imaginilor poetice printr-o tonalitate amplificată a visului însuși.
Atmosfera pe care o creează în poemul : „De ce?” este revelatoare în acest sens: „Poate să-mi spună cineva/ De ce se-mbracă-n Moș Crăciun/ Pruncul abia născut în staul?/ Cel vechi de zile se aduce/ Pe Sine-n dar: se face mic,/ Să-ncapă numai într-un scutec./ E ca și cum, cu fiecare,/ Ar vrea s-o ia de la-nceput, Să ne-ntremeze, să ne crească./ Numai că noi nu pe Mesia/ Îl așteptăm, ci pe alt Moș,/ Ce ne răsfață, ne încântă/ Și ne preschimbă-n jucării/ Cu care descompune lumea..”
E un poem - parabolă, în care „chenoza” Pruncului Iisus (întruparea Sa în lume), este semnul generozității divine pentru fiecare om, nu într-o abundență materială ci într-una ce restaurează firea omului din temelii.
De fapt aceasta este una din temele fundamentale ale poeziei doamnei Monica Pillat.- redescoperirea omului ca sărbătoare a creației lui Dumnezeu. Aceasta este starea firii originare a omului pe care poeta o celebrează prin propria ei viață cu amintirea vie a părinților care o veghează de „acolo”... „Ochii mei au privirea tatei/ Și, când zâmbesc, mijește mama,/ Îngândurarea-i a bunicii./ Formăm un trio împreună,/ Interpretând singurătatea/ Ca pe un dans în despletire,/ Iar razele asemănării/ Ne răspândesc și ne adună,/ Trecând prin noi ca prin vitralii “ („Un trio”).
S-a scris despre Ion Pillat că face parte dintre acei poeți care nu sunt neapărat religioși ci trăiesc o stare de credință. La Monica Pillat această stare de credință este ființială chiar și atunci când trăiește experiența visului în „nuditatea confesivă” ca „O candelă în noapte”.
de Cristian Muntean