Închisoarea troglodită

La moartea lui Kamel Tawouil din El Hamma care fusese hamda[1] în slujba guvernului din Gabes a venit puzderie de lume din toate colțurile deșertului, toate rudele clanului Tawouil, foști deținuți, tot felul de oameni din mahalalele portului, dar și ofițeri, judecători, oameni înstăriți, fiecare stând deoparte cu familia și slugile lui la foc depănând, cum este datina ultimului priveghi, amintiri despre mort, amintiri vesele care să te facă să zâmbești pentru că în fața morții trebuia să te înfățișezi zâmbind, curat și fără teamă. Așa era datina pe vremea acea.

O pasăre de pradă desprinsă din stâncile albe ale Matmatei plană în răsuflarea proaspătă a țărmului, deasupra cartierului privind flămândă focurile adunând fiecare clan, întinzându-se concentric în jurul casei defunctului până spre centrul cetății ca o tabără de campanie. Vântul strecurându-se pe lângă casele ridicate din chirpici foșnea ritmul antic al unui cântec de luptă ca o chemare venită peste timp.

- Acuma râd si mânc’ cuscus, zise un fost deținut, dar când m-a prins hamda eram hăituit și respiram ca dracu’. Limba-mi atârna pe piept ca o frânghie udă. Deodată ajung într-o câmpie plină de pietre și simt miros de lipie prăjită și cum mă uit eu, după o piatră mă aștepta hamda lângă un foc. Eu plin de arme, cu hangerul în mână și hamda cu mâinile goale. Îi zic – Bre, hamda, nu ți-e teamă că-ți iau gâtul? Și hamda zice blând: -La ce-ți folosește, mai bine ia o bucată de carne de cămilă în lipie. Să mâncăm ca niște oameni liberi cât mai avem timp. Câmpia este ticsită de soldați. Chiar nu ai nici o șansă. Și-am pus hangerul deoparte. Am zâmbit în sinea mea. M-am așezat și-am mâncat lângă hamda. Vai ce gust bun avea carnea gătită de hamda, cu puțin sos de mouluhya[2], cum numai hamda știa să facă. Am mâncat și-am așteptat soldații să mă găsească și să mă lege. Avea un gust atât de bun lipia lui hamda că-ți punea o pecete pe suflet. Ăsta a fost hamda, te aresta, dar te aresta cu omenie, ceea ce e mare lucru. Allah să aibă grijă de sufletul lui.

- Amin, rostiră în cor cei care ascultau lângă foc, legănându-și grav capetele.

Un câine cu pielea năpârlită ridică botul ciupit de o crustă de râie spre capătul uliței privind spre mahbuba[3] neștiind dacă are voie să latre, se ridică în picioare mârâind spre călăreții care împânziră șopronul tulburând flăcările. Tuaregii căzuseră deodată ca o piatră din lună. Mahbuba strigă după Yasser, fiul cel mic, să ducă caii în grajd cu prietenii lui. Ducând năframa la gură îi șopti Chaymei:

- Dar cu ce să-i hrănim și pe ăștia, că nu mai avem decât o farfurie de cuscus și ceva salată mushuya pe fundul ceaunului? Iar unul dintre tuaregi întorcându-se întinse brațul spre mahbuba iar aceasta când deschise palma văzu sclipind în mână trei dinari din aur, înțelegând că tuaregii aceia erau chiar din neamul ei, pentru că ea vorbise cu fața sa cu năframa la gură în shouna iar shouna era deja o limbă aproape dispărută, numai clanul ei o mai vorbea, iar clanul ei era nomad și risipit în deșert, ea - căsătorită de mică, fiind găsită de hamda la un târg de sclavi, dar chiar și așa, desprinsă din copilărie de clan, ea nu-și uitase niciodată limba și-și învățase fata cea mică graiul pe care-l păstra ca pe-o comoară.  Yasser luă banii și se întoarse din suq[4] cu prietenii săi cu o oaie grasă pe umeri și trei saci de cuscus, iar femeile din familie repede începură să gătească pentru că nu mai era mult până la răsărit când mortul trebuie să fie băgăt deja în groapă.

Când se așezaseră tuaregii lângă foc, berberii priviră precaut într-o parte pentru că de sub burnuzurile albastre sclipiră gărzile săbiilor, ceea ce era cu totul neobișnuit pentru berberi care nu purtau armă de nici un fel.

Un singur om mai era așteptat la priveghi - Tawfiq Tawouil, fiul cel mare al lui hamda care era ofițer de garnizoană în Kebily și vătaf al localității. Acesta sosi în sfârșit urmat de o gardă de sulițași, îmbrăcat în uniforma de ofițer cusută în fir de aur. Toți se plecau în fața lui pentru că în comunitate Tawfiq împărțea dreptatea cu sabia, berberii recunoscându-l ca judecător.  Scrutând lumea așezată la focuri, descălecă mândru dar când intră în casă și văzu oasele albe ale mortului sclipind sub shel se prăbuși la picioarele tatălui mort ca la rădăcina unui copac plângând asemenea unui copil, udând picioarele mortului cu lacrimi. Când mortul fusese scos afară în curte pe o scândură și familia se pregătea pentru ultimul rămas bun în fața casei, Tawfiq văzu niște cazmale rezemate pe prispa casei și din instinct duse mâna la armă.

- Cine a adus cazmalele astea în casa noastră, întrebă Tawfiq pe omul său de încredere? Bătrânul Said, care-și respecta stăpânul nespus, slujindu-l din copilărie, îi zise aplecându-se spre urechea lui.

- Stăpânirea de la Gabes. Avem un nou guvernator francez, ne-a adus cazmalele să săpăm o închisoare.

- O închisoare, zise Tawfiq cu ochii încercuiți de zbârciturile suferinței... vru să întrebe ce înseamnă închisoare, dar privindu-și mama cu năframa leoarcă de lacrimi hotărî să aștepte să-și îngroape tatăl și apoi să se ocupe de problema asta.

- Închisoarea este un loc, în care se țin prizonierii, îi explică a doua zi guvernatorul care venise special în El Hamma să facă o baie la hamem, auzind că apa dură din deșert, fierbinte și grea face bine la oase. Acum abia ieșise din baie cu nasul roșu ca morcovul și cum era în halat își puse peruca pe cap știind că berberii sunt intimidați de perucă. Așezându-se pe un fotoliu îl privi cu dispreț pe ofițerul care stătea în picioare.

- Dar, zise, Tawfiq, măsurându-și cuvintele cu atenție, Alteță, noi nu aveam prizonieri. Tawfiq fusese instruit de tatăl său să folosească acest cuvânt care-i făcea plăcere nespusă guvernatorului și-n general oricărui ofițer francez. În timp ce vorbea, Tawfiq îl observă uluit pe guvernator băgând sub perucă o pensetă de aur stâlcind un păduche aruncându-l într-o parte deși dacă nu ar fi fost berberul în fața lui cred că l-ar fi băgat în gură să-l strivească între dinți.

- Dacă nu aveți acum, veți avea, spuse guvernatorul suflându-și nasul purpuriu într-o batistă dantelată. Oricum fiecare localitate va avea o închisoare și dreptatea va fi distribuită după cod.

- Care cod, ...Alteță?

- Codul împăratului, codul lui Napoleon. Fiecare localitate va avea o închisoare, un procuror, un judecător de instrucție, un barou al avocaților...

- Dar...

- Ajunge, ...zise guvernatorul iritat mai ales că-i venea să scarpine sub perucă și ordonanța îi aduse niște prosoape curate să-i maseze picioarele delicate. Într-o săptămână închisoarea să fie gata. Eu personal o să vin în inspecție. Acestea sunt ordinile. Nu mai insistați, locotenente.

- Sunt colonel, Alteță, șeful garnizoanei din Kebily, zise atent la nuanțe berberul. Sunt colonelul Tawfiq Kamel ibn Tawouil, Întâiul Regiment de grenadieri.

- Mă rog, colonel, zise guvernatorul dând din mână ca și cum asta nu avea chiar nici o importanță ridicându-și ușor piciorul pe un alt scaun pentru ca ordonanța să-i maseze ușor și cealaltă gambă anemică.

- Noi avem un singur cod aici în deșert...

- Știu, domnule colonel, cum faceți dreptate, cu sabia...Noi nu suntem barbari, nu suntem nici berberi...Vă duelați și cel care câștigă are dreptate, cel care moare, merită să fie mort că așa e voia lui Allah. Noi nu judecăm așa, colonele. Noi nu suntem berberi.

„Dar eu sunt”, gândi repede Tafiq privindu-l direct pe guvernator, cu o privire de piatră.

-...noi avem o constituție și un cod juridic imperial, zise cu emfază guvernatorul pulverizându-și cu parfum peruca...inculpații, suspecții se țin la închisoare, până se adună probe...

- Probe...

- Te rog, nu mă mai întrerupe... țipă guvernatorul iritat deodată la culme, aruncând pe masă sticluța cu parfum și pompiță... ai o săptămână să-mi prezinți închisoarea...ești liber colonele... și guvernatorul îi arătă lui Tawfiq ușa cortului cu nasul.

Noaptea berberii din cele patru zări ale deșertului alb El Hamma fuseseră chemați la foc, în defileul Matmata, în apropierea unor stânci înalte ciudate, rotunjite de vânt ca niște niște ouă ciclopice în calea unor unde de vânt diafane ca valurile unui izvor de pădure. Noaptea locul acela curat și proapăt, berberii căutându-l pentru liniște și energie. În cremenea nopții adierele dinspre mare se strecurau printre pietrele ascuțite cu un sunet de pietre prețioase care creștea ritmic într-un melodie antică care te punea pe gânduri.  Pe timpul  zilei în deșertul alb acele stânci rotunjite de vântul mileniilor erau aproape transparente în deșertul imaculat, iar de multe ori chiar și cămilele se loveau cu capul de aceste stânci care apăreau înaintea caravanelor deodată ca niște războinici pregătiți de ambuscadă.

 În zori când trecea vântul printre ele se auzea ritmul unui cântec de luptă ca un refren de tobe de piatră în care se izbește cu o altă piatră. Acum berberii strânși în jurul vătafului din Kebily își coceau pe pietre niște lipii discutând în șoaptă întâmplările de peste zi, fiind atenți la mersul stelelor care întotdeauna le transmitea semne importante de urmat pentru a doua zi.

Erau toți îngândurați ghemuiți la umbra stâncii. Stelele erau atât de aproape, că puteai să le atingi cu mâna și să le dai mai încolo dacă nu aveai nevoie de atâta lumină, dar lumina era plăcută ca atingerea unei femeie frumoase și tandre.

- Eu nu am mai auzit așa ceva... zise unul dintre berberi îngândurat, suflând spre o gândac de nisip căzut pe mână, ajutându-l să-și deschide aripioarele și să zboare. Chiar nu știu ce să zic...

- Nici eu. Nu am mai auzit acest cuvânt. Ar fi trebuit să cerem de la Gabes totuși mai multe lămuriri.

- Chiar nu înțeleg..., zise un berber știrb.

- Ce-o mai fi și asta? spuse un berber cu fruntea plină de riduri de culoarea pergamentului, frecându-și osul uscat la frunții. Nu am auzit așa un cuvânt în viața mea.

- Nici eu nu știu, zise o voce din mulțimea berberilor așezați la baza stâncilor sprijinindu-se cuminți ca oile.

Beduinii trimiseră după un bătrân din Tijma care fusese cândva în armată paznic la o  închisoare. El trebuia să vină să le explice cum arată o închisoare și la ce folosește. Când apăru tuaregul îmbrăcat într-un burnuz de culoarea leprei și c-un batic pe cap ca femeile, berberii se strânseră în jurul lui să înțeleagă mai bine, și după ce-i dădură lipie și apă. Îl lăsară să se spele mai întâi și apoi așteptară în liniște să mănânce și abia apoi să spună tot ce știe despre închisoare. Numai Tawfiq stătea deoparte privind înspre direcția mării, deși marea nu se vedea, dar Tawfiq știa că este acolo, pentru că vântul îi aducea șoaptele răcoroase ale valurilor, care-i atingeau fruntea ca niște degete de rouă.

- Am fost o dată paznic la o închisoare în armata unui general otoman, zise grav bătrânul și vorbele lui îi țâșniră din gură aspre ca niște fâșii de nisip care le lăsă urme vinete pe chipurile berberilor de lângă foc care-l ascultau, aproape zgâriindu-le fețele.

Erau niște kurzi anumiți care au făcut-o repede numai din cazmale. Ei spuneau că au învățat meșteșugul ăsta din tată-n fiu de la romani. Pe vremuri când porneau romanii la război făceau o închisoare în care țineau prinșii, în așa fel încât fiecare să stea singur în chilia lui.

- Dar de ce țineau prinșii într-o închisoare, întrebă cineva curios?

- Erau unii care se schimbau pe o răscumpărare. Dar trebuie să știți ceva, după muntele lui Tarik[5] fiecare oraș păgân are o închisoare. Închisoarea e ca un fel de turn în care sunt ținuți închiși oamenii. Oamenii închiși sunt numiți deținuți. Mulți atârnă de lanțurile ruginite bătute în perete. Unii nu mai văd lumina zilei toată viața. Putrezesc în picioare atârnați de ziduri.

Beduinii se priviră unii pe alții îngroziți, murmurând.

- Dar de ce să fie pedepsiți așa oamenii? întrebă un berber înghițindu-și cuvintele de emoție, astfel încât părea că șoaptele lui îi intră mai degrabă în gură din afară.

- Așa este obiceiul la ei. Face parte din cultura lor. Este o problemă care ține și de religie.

- Aha, ziseră beduinii dând grav din cap ca și când asta ar fi explicat multe. Ce cruzi sunt!

- Ce barbari! zise cineva, și Tawfiq întoarse privirea spre beduin ca și cum s-ar fi uitat în ochii lui, deși de la distanța aceea nu-i vedea chipul.

- Dar noi avem religia noastră și obiceiurile noastre dinaintea musulmanilor. Noi suntem berberi. Satele noastre nu știu răul. Noi ne ținem casele descuiate. De asta adunăm mâncare la maktub, când vrem să ni se facă dreptate. Când vrem să judecăm pe cineva, îl chemăm pe Feris Alramli[6]. Așa e legea noastră. Feris Alramli dă sabia celui vinovat. Judecata este luptă dreaptă și voia lui Allah.

- Acum Tawfiq nu mai vrea așa, zise un berber cu pletele albe strălucitoare pentru că erau pline de nisip, arătând spre ofițerul care stătea mai la o parte. Cică suntem berberi și nu știm. Păgânii știu mai bine, așa se pare. Ca să nu fie nici o confuzie, acum cei care fac rău sunt judecați, explică berberul din Kebily după probe.

- Asta ce-or mai fi?

- Probele sunt dovezi.

- Dovezi, până sunt aduse dovezile în fața cadiului, cei prinși stau la închisoare.

- Aha, ziseră berberii grav dând din cap. De asta trebuie să facem închisoarea, dar după ce ziseră asta, berberii se priviră și mai nehotărâți.

- O să facem închisoarea cum a poruncit guvernatorul, se auzi răstit Tawfiq din locul în care stătea sprijnit pe o piatră rotundă ca și cum s-ar fi sprijinit pe o pernă, nu avem ce face.

Aici la marginea stâncilor pământul s-a amestecat cu nisipul.  În deșert nu avem pietre să construim un turn, o să facem o închisoare romană. Este simplă ca o groapă peste care se pune un grilaj din bețe pe care le prindem unele de altele cu sfoară sau cu franjuri de piele udă. Odată uscată încheietura de piele nu se mai desprinde de grilaj nici cu sabia.

Berberii începură să sape vârtos lovind pământul din cazmale și curând la marginea stâncilor se căscă o groapă răcoroasă ca o fântână, dar unul dintre berberi mai tânâr, pe nume Idir, care împletea coșuri în suq,  aplecându-se asupra ei stătea ascultând cum noaptea picură înăuntru închisorii sunete stranii de parcă ar fi șoptit niște creaturi pe fundul gropii.

- Oare cum e să fii ținut la închisoare, întrebă berberul alunecând, iar ceilalți dădură să-l prindă fără să reușească. Ridicându-se năuc din fundul gropii, privind cerul îl văzu rotund ca și cum ar fi privit dintr-o fântână adâncă. Brusc ... simțind că se sufocă încercă să urce spre ceilalți, dând fără noimă din mâni, înconjurat parcă de sunete stranii ca și cum ar fi auzit pași de șobolani sau zborul haotic dintr-o colonie de lilieci peste care dai fără să vrei, dar nu reuși decât sâ se dezechilibreze și lovit de panică începu să țipe lovind cu palmele pereții umezi ai gropii:

- Scoateți-mă de-aici, Allah Akbar, ajutor... scoateți-mă acum... Deodată Idir cu fața schimonosită de suferință țipă atât de puternic, încât mâinile berberilor care încercau să-l tragă afară începură să tremure lovite de haos. Cu ochii dați peste cap și gura plină de vomă sări într-o parte, pentru că închisoarea aruncase spre el o limbă lipicioasă de cameleon atingându-i umărul.

Berberul își reveni cu greu, după ce fusese tras în sfârșit cu frânghia din închisoarea troglodită, fiind încă sub șoc rămase mut toată noaptea nemaiputând dormi. Luni de zile, după acel eveniment, avea insomnii, simțind că se sufocă în timpul somnului, gândind că se află în închisoare, se trezea brusc cu tâmplele ude speriindu-și soția și copiii în cremenea nopții, amintindu-și cum pereții închisorii umezi îl sugeau în adânc ca și cum ar fi fost obrajii unei creaturi nesătule a întunericului.

Zvonul că El Hamma avea acum închisoare se răspândi în deșert ca focul într-o casă uscată. Caravanele care mergeau spre Gabes, nu mai treceau direct prin Kebily pe drumul care tăia deșertul alb ca o sabie, ci ocoleau prin El Hamma să vadă închisoarea. La marginea ei, beduinii stăteau cu picioarele încrucișate privind grav în groapă pentru că nimeni nu mai văzuse în deșert o închisoare.

Mai deoparte, Idir berberul care alunecase în închisoarea troglodită și fusese scos cu greu de-acolo de tovarășii săi, explica plin de experiență cum te sufoci în groapă și groaza îți îngroașă sângele în vene, pentru că sunt tot felul de șoapte la fund ca și cum viermuiesc șobolanii. Imamul, cel mai bătrân dintre berberi, auzindu-l dădea grav din cap.

Într-o dimineață Tawfiq găsi maktub-ul[7] din nord plin de mâncare, asta însemnând că hardjiții[8] dinspre mare aveau nevoie de judecată. În zori Tawfiq se înfățișă cu oamenii la maktub lângă stânci așteptând... Berberii priveau îngrijorați înspre dunele imaculate. De după o dună înaltă apărură niște tuaregi cu un tânăr legat îmbrăcat în cămașă curată de borangic cusută cu fir de argint, cum se îmbracă șeicii la petrecere. Când ajunseră în fața lui Tawfiq pe care-l recunoscură după sabie, își dezlegară prizonierul care începu să zâmbească obraznic. Tuaregii îi dădură o sabie, dar Tawfiq le făcură semn. Nedumeriți tuaregii se apropiară privind cu atenție în toate direcțiile ca și cum s-ar fi temut să nu fie atacați de după stânci.

- Astăzi nu va avea loc nici un fel de luptă, zise Tawfiq ușor nesigur. Avem o altfel de judecată. Prizonierul va trebui să fie reținut în închisoare.

Tuaregii se priviră lung.

- Tânărul acesta și-a ucis tatăl, zise vătaful tuaregilor. Noi am venit la judecata lui Feris Alramli. Ori nu ești tu cadi?

- Ba eu sunt, dar avem alte reguli acum, spuse Tawfiq dându-se ușor într-o parte să i se vadă sabia mai bine, iar tuaregul care vorbise îi recunoscu pietrele prețioase de pe mâner și dădu ferm din cap că e sabia Cavalerului de Nisip.

- Vom trimite pe cineva în satul vostru, continuă Tawfiq  să aducă niște probe. Vom face o anchetă. Probele sunt importante. Între timp inculpatul va rămâne în arest preventiv la închisoare.

Tuaregii care nu înțeleseră nimic, se adunară în grup să se sfătuiască, dar tănărul ieși în față cu sabia în mână gata să atace.

- Ce probe vrei, îi zise mândru tânărul îmbrăcat ca un prinț în cămașă de borangic, efendi? Ia niște probe, șuieră tânărul și cum zise asta, cum își băgă sabia în gât aruncând dintr-o singură tăietură o șuviță de sânge pe fața colonelului după care se prăbuși horcăind liniștit, așteptându-și sfârșitul, zâmbind cu dispreț, lăsându-și sângele să iasă pe gură, atent să nu se sufoce. Șeful tuaregilor țipă scurt făcându-le semn celorlalți să ia mortul. Foarte nemulțumiți, scrâșnind din dinți, tuaregii dispărură cu mortul după dune.

În urma lor Tawfiq rămase privind îngrijorat deșertul. I se păru că aude pe un tuareg strigând: - De ce oare ți-am adus la maktub de mâncare?  

A doua zi toată comunitatea din El Hamma se îndreptă spre închisoare pentru că avea să fie inspecție. Guvernatorul de la Gabes inspecta închisoare, privind surprins câtă dibăcie dovediseră berberii săpând celulele din închisoare în terenul stâncos. Pipăind grijlajul de lemn, verifică legăturile, nodul fâșiilor de piele și se declară mulțumit. Colonelul Tawfiq răsuflă ușurat, numai că seara se petrecu un fapt cu totul și cu totul neobișnuit. Peste întreaga așezare liniștită din El Hamma se auziră niște urlete înfiorătoare care-ți făcea pielea să tremure, de parcă fierbea carnea pe tine. Îmbrăcându-și din fugă uniforma, Tawfiq abia încălecă și la capătul străzii se văzură sulițașii de gardă de la închisoare.

- Ce e? întrebă repede Tawfiq.

- Au fost aduși doi deținuți de la Gabes, un hoț și un criminal, zise un sulițaș cu fața udă de sudoare. I-am băgat la închisoare dar urlă de sar pietrele pe drum. Ce-i de făcut?

Tawfiq se uită neliniștit pe drum pentru că urletele înfiorătoare scoaseră lumea pe ulițe. Auzind țipetele sfâșiitoare, calul colonelului dădu înapoi neștiind de unde vine pericolul. Privindu-l în ochi, colonelul îl simți pierdut. Întinzând mâna spre calul lui încercă să-l aducă în înapoi în realitate, pentru că bidiviul se ridică în două picioare cu mințile în haos. Un țipăt sfâșiitor se înălță spre Matmatta răscolind păsările cuibărite pe stânci care neștiind ce se întâmplă ce loveau unele în altele căzând ca niște pietre, înălțimile amețitoare de la care cădeau strivindu-le ca pe niște nuci sub o piatră. Strângând din dinți colonelul își aranjă turbanul uniformei sărind pe cal. Dacă l-ar fi avut chiar atunci în fața lui, pe cel care urla, l-ar fi despicat cu sabia dintr-o lovitură. Ajuns la închisoare se apropie cu băgare de seamă de groapă privindu-i prin grilajul de lemn pe cei doi prizonieri.

Unul dintre prizonieri văzându-i sabia, se prăbuși în genunchi.

- Iartă-mă, Luminăția ta, am furat o pâine, zise berberul bâlbâindu-se de emoție cu fața schimonosită de suferință. Taie-mi o mână dar scoate-mă din închisoare. Nu mai pot sta aici. Înnebunesc.

- Nici eu, strigă celălalt cu gura plină de vomă. Scoate-mă de aici, strigă vomitând șuvițe galbene cu mâna la stomac încercând să-și controleze durerea. Ucide-mă dar nu mă lăsa aici. Este cumplită închisoarea. Eu nu am fost niciodată la beci.

Colonelul le făcu sulițașilor să scoată prizonierii afară, iar Tawfiq le cercetă fețele de-aproape cu o făclie.

- Nu ești tu Cavalerul de Nisip acum, întrebă hoțul? Nu ești tu cadi?

- Ba eu, sunt.

- Cavalerul de Nisip face dreptate cu sabia, nu cu închisoarea.

- Tu, zise după un moment de liniște spre hoț, Tawfiq Tawouil. Ce-ai furat?

- Am furat o pâine din suq...

- Numai o pâine ai furat?

- Am furat mai mult și o bucată de carne, recunoscu berberul plecând fruntea, ascunzându-și privirea umedă de rușine.

- Pleacă dar nu mai fura și prizonierul ca și cum ar fi primit o pecete în privire, înghiți în sec și plecă spre casă pe jos printre dunele deșertului.

-Tu, zise colonelul spre celălalt prizonier, mic dar îndesat cu umeri puternici ca de bivol, cu fruntea înfiptă-ntr-un turban de culoarea nisipului. Pe cine-ai ucis?

- Am ucis pe sora mea...zise hardjitul stins ca și cum ar fi privit într-o oglindă. Am ucis-o repede dintr-o lovitură. I-am rupt gâtul.

- De ce?

- Poate din întâmplare, poate n-a vrut să se mărite cu cine a vrut tata, zise obraznic hardjitul aranjându-se tunica netăbăcită din piele de capră.

- De unde ești?

- Din Dahar.

- Îți dau drumul, nu te mai țin la închisoare, dar în cinci zile să vii iar aici la judecată.

- Dacă mă judeci cu închisoarea, nu vin, zise hardjitul scuipând într-o parte. .

- O să te judec cu sabia.

- Atunci vin, zise hardjitul mândru. Un sulițaș îi dădu armele și-l lăsă să-și încalece calul. Luându-și capul în mâini, Tawfiq își scoase covorașul de sub șa și începu să se roage alături de oamenii săi, privind îngrijorat din coada ochiului spre închisoare ca și cum s-ar fi ferit de un blestem. Soarele se ridica deasupra deșertului ușor ca un trăgător de elită cercetând spațiul cu un coif de aramă. „Mă duc acum la Gabes se gândi, Tawfiq după ce-și termină rugăciunea. Repede. O să rezolv o dată pentru totdeauna problema închisorii. Beciul ăsta blestemat nu ne lasă să dormim. Acum, chiar acum, mă duc.” Pe drumul spre Gabes însă Tawfiq întâlni niște negustori cu două care de fructe care-i povestiră că garnizoana franceză din Gabes nu mai este, francezii au părăsit portul. Nici o corabie nu mai e în port. Aflând această veste berberii începură să petreacă până noaptea târziu. Cu timpul pământul din jurul închisorii se mai adânci, iar căutând umbra pe timpul zilei, cămilele libere din deșert intrau singure la închisoare bucurându-se de umbră și ștergând pereții plini de minerale rare și sare cu limbile umede. Cu timpul în așezarea El Hamma circula o vorbă printre beduni. Când era întrebat vreun proprietar de cămile  unde se duce, beduinul răspundea mânându-și cămilele – „Îmi duc cămilele la umbră la închisoare.” Acum însă abia se albiră zorile. Gândacii ieșeau din nisip săltând piciorușele în bătaia adierii iar aerul proaspăt al dimineții i le argintau cu boabe de rouă. Colonelul Tawfiq tocmai bea un ceai verde lângă focul pâlpâind printre pietrele fierbinți, în sfârșit dormise foarte bine după multă vreme, tocmai își ducea paharul cu ceai la gură când văzu o umbră la picioare. Ridicând privirea îl văzu pe hardjitul cu tunica din piele de capră netăbăcită. Acesta își lăsa hangerul în nisip și se lăsă în genunchi așteptând:

- Am venit la judecata ta, zise hardjitul mândru agățându-și turbanul transpirat de șa. Ai promis că mă judeci cu sabia. Nu lupt.

- Nu lupți?

- Nu, zise hardjitul, așteptându-și pedeapsa, lăsându-și gâtul la vedere ca și cum l-ar fi pus pe un butuc.

Colonelul ridică deodată sabia deasupra capului, înaltă cu un tăiș puternic ca de topor și lovi decisiv decapitându-l aruncând o șuviță de sânge la picioarele berberilor care încuviințară clătinându-și frunțile că asta era, într-adevăr, dreptatea, ca o ploaie răcoroasă, îndelung așteptată în deșertul caustic, pârjolit de secetă de atâtea milenii.

[1] Hamda arb. - căutător de urme

 [2] Sos tradițional în Maghreb cu toate ingredientele cunoscute printre care și o plantă cu același nume.

[3] arb. Stăpâna casei

 [4] Arb. Piață.

[5] Se referă la Gibraltar, care înseamnă în araba veche, Gibr-al-Tarik, muntele lui Tarik, conducătorul legendar al maurilor care i-a dus în Spania după care a dat foc la corăbii

[6] arb. Cavalerul de Nisip.

[7] Loc. încercuit cu pietre date cu var în care berberii lasă bucate și băutură pentru ifriții deșertului.

[8] Populație nomadă, numiți să „cavalerii de sare”, ocupându-se cu vânzarea de sare.

de Cristian Biru