7 Poeme

7 poeme (inedite) din biblioteca universală

*

între ieri și mâine

încetează orice zbor

încet încet

înainte să se stingă

cetele de gânduri

pâlpâie o vreme

când nu mai au putere să orbească

lumina intră curăță

vindecă viața cu viață

neatinsă neîncepută flacără

în țara aceea îndepărtată

pleci un regat să primești și să te întorci 

strălucire între tenebre

*

și te-ai dus

-ca o lună grăbită

să intre în eclipsă-

într-un luminiș de neguri

neîmblânzite

nemărginite

așchii de apus

dar capăt vieții n-ai pus

ai urmărit-o doar cu privirea

scormonitoare a cuvintelor

ce lovesc cu copita

năluca zorilor

*

la plecare primiseși - ca și Iacob -

o binecuvântare și o rană

de atunci a trecut o veșnicie

de zile și nopți departe

o atât de departe

se întinde împărația

ce desparte

norii zorilor de norii înserării

prin ferestrele întredeschise

subțiindu-se intră voci:

- răbdare încă o zi și încă o noapte

mai ai să-i restitui nevăzuitei fețe

- ehei ce misterios sună cuvântul libelulă

- amurgul se apropie îngeri

sar la gâtul căprioarelor

- fumul focului aproape stins la cer se duce

și cântecul în pământ

*

la nesfârșit se întinde rana

fără de care tenebra luminoasă 

n-ar fi reușit să se coaguleze

în vene răvășite de revelații

*

cel mai mult iubești toamna

când soarele

inundă și templul

de sub scoarță

margini nu mai are

doar adâncime albastră

pe infinite altare sângele

se lasă

jertfit

pentru ca tu nedespărțit

să fii

și să rămâi

rod

al rănii

mântuitoare

*

între tine și ea

adoarme, o Doamne

umbra ta de rege nomad

între freamăt și flăcări

în popas de o clipă

te întremezi cu o bucată

din cea mai întunecată

noapte

și cu zborul

ieșit din păsări

pleci

iar ea rămâne

în gândul tău

mereu

necreată

*

în aerul nopții

litere înmuiate

în albăstrimi de lacrimi

astâmpără tăcerea

grămăjoarelor de pământ

nesătule de somn

mâinile și ochii din care înfloreau

bujorii și salcâmii

statornicite sunt

în limpezimea izvorului

în privirea căprioarelor

sfârtecate

din vis

plânsetul pădurii

îl auzi

și poteca îți zboară de sub pas

iubirea e singura punte ce a rămas

păsările până la tine o întind

de Denisa Crăciun