Breviar poetic

*

(Nu știu de ce alegem să fim cine suntem). Nu știu de ce alegem să fim cine suntem. La un moment dat, te obișnuiești cu orice, chiar și să fii nefericit. Altădată totul migra, acum până și aerul e pietrificat, așa încât nici nu pot să văd mai departe. Poate că plouă în mlaștina noastră de mi s-a făcut dintr-odată frig și știi că nu-mi place frigul. Nici ție. Atâtea lucruri ar trebui schimbate, dar cu ce să încep dacă toate par la locul lor? Ne îmbrăcăm în haine lungi cu buzunarele pline de cuie și mergem din greșeală în greșeală până la capătul tristeții. Suntem ceea ce s-a întâmplat înaintea noastră.

*

(Îngropam copitele pierdute de cai). Îngropam copitele pierdute de cai. Credeam că asta ne aduce puțin noroc, dar crescuserăm în vremea războiului și războiul te învață că dragostea este o slăbiciune. Lucram pământul cu mâinile goale, ca să simțim că suntem una cu el. Uneori veneau grifoni de iarnă, smulgeau lanțurile, ne împărtășeau durerea. Făceam cercuri de foc, să ne trezim. Nu ne păsa că suntem în flăcări, aflaserăm că și din dragoste se poate muri. Așteptând marile zăpezi, ne topeam unul într-altul, aveam pielea albă-albă. Ne iubeam.

*

(Eliberată de orice jurământ, car apele bolnavilor întunecați). Eliberată de orice jurământ, car apele bolnavilor întunecați. Când se aprind luminile, mă întorc în oraș și intru în adăposturi la întâmplare. Lumea e un întreg spectacol, deci nu există uși greșite. Nimeni nu-mi poate lua ceea ce nu merită să fie păstrat din iubire sau din milă, așa cum am continuat să-mi dansez mâinile pe plaja cu nisip alb, iar luna se înecase. Îmi place cum sclipește orașul. Noaptea oamenii râd, cântă, se iubesc, doar camera mea e plină de capcane și numai eu mă prind în ele. Sunt vinovatul de serviciu.

*

(Am chef să dansez cu tine, în blugii noștri rupți în genunchi). Am chef să dansez cu tine, în blugii noștri rupți în genunchi, până obosim întunericul, până desfacem suspiciunile din cusături. Să mă rotești înainte și înapoi, de parcă totul ne-ar aparține. Totul, mai puțin inimile. Să rostim jurăminte roșii, să stingem tot ce e de stins: lămpile, setea, cerul, lumea. Mai ales lumea. Să ni se facă dor de un jazz bun și prin subteranele vieții noastre, să tragem o fugă în New Orleans. Iar pentru tot ce va urma să ni se întâmple, să dăm vina, fără niciun regret, pe blugii noștri rupți în genunchi.

*

(Scriu despre o plecare îmbrăcată în adjective posesive). Scriu despre o plecare îmbrăcată în adjective posesive, despre o durere care stă în genunchi și despre rugăciunea din copilărie, când nu știam că dintre toate, iubirea se duce cel mai greu până la capăt. Scriu despre modul imposibil prin care las ultima gură de aer, implorând încă un mâine. Scriu despre cum aștept să scot cerul din rădăcini și să nu mai știu cum se numește copacul din care toate păsările au plecat. Scriu despre cum oftează sângele pe câmpul de luptă al unei înfrângeri și despre fluturii de noapte plângând în bolduri, după o dragoste rotundă, care nici măcar n-a existat. Scriu și orice aș scrie se termină prost, ca în toate dramele franțuzești în care ea își smulge aripile, crezând că el o va iubi mai mult.

de Carmen Secere 

(Dintr-un volum în pregătire)