Ada

(Fragment de roman în lucru)

Nu-mi dau seama dacă e doar inconștientă, pe jumătate nebună sau e singura ființă cu adevărat liberă pe care am cunoscut-o vreodată. Se poartă ca și cum e stăpâna timpului sau ca și cum timpul nu există. O ajută și trupul, nu doar neverosimila și înșelătoarea ei lipsă de inhibiție. Taică-său a crescut-o cu cărți, filme, muzică bună și mult sport. Cu pâine proaspătă unsă cu unt, pulpe de rață rumenite și excursii pe munte, cu filarmonică, operă și teatru. E fericita moștenitoare a unor gene de calitate și deținătoarea unui trup de puștoaică. E alintată atunci când nu e timidă, iar eu nu sunt în stare să-mi dau seama care sunt sursele timidității ei. Căci apare din senin, făcând din ea altceva decât felina pe care am cunoscut-o acum doi ani, la o conferință internațională despre moarte. Privind-o, n-ai fi crezut că ar avea ce căuta acolo. Stătea lângă ușa de la intrare, arogantă în rochia ei mulată, la care asortase un taior care urma liniile trupului și care, în loc să ascundă, mai mult scotea la vedere. Mă privea cocoțată în pantofii cu tocuri subțiri și înalte, pe care un designer de geniu prinsese la marele fix moda mafioților din anii 60. Ecru și maro-cognac, o dantelărie din piele perforată la fel de arogantă ca felul în care-și purta trupul de care părea atât de mândră. O aparență, desigur, așa cum aveam să constat curând. A venit la mine la sfârșitul conferinței și mi-a șoptit, acoperindu-mi fața cu buclele ei parfumate, de culoarea duminicilor de august: „Dumneavoastră știți ceva ce eu nu știu și de care am neapărată nevoie”. M-am gândit că e una din fetele alea care te cred deținătorul adevărurilor absolute și care ți s-ar vârî imediat în pat doar ca să intre în posesia lor. Dar ea nu era așa, măcar pentru că vârsta o scosese definitiv din zodia plină de înșelăciune a adolescenței târzii. Era pur și simplu o tipă coaptă, al cărei trup reușise să sfideze trecerea anilor. Avea, însă, ochii încercănați și aerul unei creaturi venite din altă parte. Părea întruchiparea unui conflict, iar singurătatea condiția ei de existență. Îți venea să-i sari în ajutor, căci stârnea în tine demonul salvării. Aroganța de mai devreme se dizolvase. Îi luase locul o tipă interesată de moarte, cu un trup splendid, cu ochi încercănați și privire transparentă, ca a marilor nebuni care, privindu-te drept în ochi, se uită prin tine.

Am luat-o rapid de braț și am ieșit în stradă ațâțat de farmecul ei, ca și cum mi-ar fi fost teamă că aș putea-o pierde. Și nu am găsit altceva să-i spun decât o prostie fenomenală: „Știți, am șlefuit îndelung fiecare cuvânt al conferinței. E un text lucrat”. Și era adevărat, muncisem la el ca la niciun altul.

Ploaia trecuse, strada era udă, se înserase și un duh de abur plutea deasupra orașului. Ici, colo, luminile începuseră să se aprindă iar acum se răsfrângeau în lustrul argintiu al străzilor. Înfloriseră teii iar mireasma lor umedă satura aerul. Și-a strâns trupul în jurul brațului meu, ghemuindu-se lângă mine. Pășea plutind. Era ușoară ca un fulg, dar părea grea ca o lespede de mormânt. Mirosea a frezii și praline. Efluvii picante urcau din decolteul rochiei. Mirosea a femeie. Tăcea și asta mi-a dat sentimentul că ne cunoaștem de-o viață. Îmi dăruise buchetul de lalele galbene cumpărat special pentru mine, care acum mă incomoda și care, nu știu de ce, mă și făcea fericit. Nu puteam fi atent la mine, la ceea ce simt, pentru că eram atent la ea. Iar ea tăcea, plutind agățată de brațul meu, ca o pisică mare făcută ghem în jurul meu. Ca un șarpe boa delicios de constrictor. Mașinile treceau pe lângă noi iar pneurile împroșcau stropi strălucitori de apă. O fracțiune de secundă reflectau lumina galbenă a becurilor stradale în mici artificii repede pierătoare. Aveam mașina parcată în apropiere, dar nu aveam habar unde trebuia s-o duc, așa că, văzând că nu spune nimic, am dus-o la singura adresă care mi s-a părut potrivită: acasă la mine. A urcat în mașină fără să spună un cuvânt, lăsând totul în seama mea. Unde altundeva aș fi putut duce o creatură ca ea, ivită din hazard? Știam de ce o duc acasă, la fel cum și ea știa de ce mă însoțește. De cum am intrat pe ușă ne-am sărutat ca doi adolescenți care decoperă, pentru prima oară, taina înfiorătoare a iubirii. Purta chiloți din dantelă neagră. Era complet epilată, iar asta m-a năucit. Ca și cum știa că fanteziile mele sunt populate de imaginea unui pubis ras, ascuns între două coapse de miere. Imagine cu care îmi încheiam fiecare zi și care mă scufunda în moartea vie a dulceții somnului. N-am ce face, sunt thanatolog, la vârsta mea nu mă mai pot dezbăra de viață.

Moartea e doar o idee. Un concept. Nu ține de realitate. Moartea e spațiul de proiecție al tuturor fantasmelor, cuvântul pe care-l poți investi cu tot resentimentul, furia și deznădejdea. Cu toate capriciile vieții, cu toate experiențele din care ai ieșit făcut zob. Dar și cu toate speranțele. E cuvântul cu care gândurile pot sta de vorbă la nesfârșit. E scop în viață, unul inepuizabil. Moartea e obiectul pe care-l ții în mână precum un antopolog un oscior de 1 cm de acum zece mii de ani, cercetându-l cu atenție științifică și descriindu-l fără emoție, în timp ce dai pe gât înghițituri mici de whiskey. Moartea e termenul mediu care înlesnește imaginarul și creativitatea, lada de gunoi a ceea ce viața nu poate explica, spațiul unui joc infinit. Joaca de-a viața. Moartea e un simplu cuvânt, cel mai bogat. Ruleta rusească al cărei glonț nimerește, invariabil, tâmpla vieții. Moartea e un mizilic.

Ada nimerise drept în centrul tâmplei minții mele. Suav, fără să-și propună, fără să facă din mine o apriorică țintă. Cu mersul ei plutitor, cu ochii ei încercănați, cu chiloții ei tanga din dantelă neagră elastică, cu imponderabilitatea titanică a trupului ei unduitor construit din curbe și retractilitate, cu vocea ei tabagică și cu pubisul ei ras. O combinație căreia nu i te poți împotrivi, căci accesează în tine suma tuturor incapacităților și dorințelor tale. Mai ales a aceleia de a te opune înțelept. Și cedezi cu conștiința greșelii pe care o comiți.

Ada – aveam să descopăr – era vâscozitate și aderență. Miere îmbălsămată cu miresme divine, ambrozia și nectarul pe care le-ai vrea consumate hipnotic, dătătoare de o dependență de care nu te sperii, ci o vrei, și o vrei, și o vrei iar și iar. Ca orice dependență. De altfel, singura pe care ți-ai putea-o dori în viață. Opiumul care se consuma în Indochina pe vremea copilăriei Margueritei Duras, care făcea supraviețuirea suportabilă. Ada e ceață făcută din minuscule particule de gheață ascuțite ca un șiș cu vârf din titan, fluviu teribil de lavă topită. Ada se iubește pe sine urându-se, sau se urăște iubindu-se, nici eu nu am înțeles și nici nu aveam să înțeleg. Cred că doar ea se înțelege și de aceea trăia fiecare clipă ca și cum ar fi fost ultima. Ne-am iubit ca niște grafomani care au căpătat acces la creion și hârtie după ani de zile de oprimare. Ada e poezia după-amiezelor lente ale duminicilor de august din conacele îngropate-n praf, cu glasvanduri deschise spre grădini de trandafiri sălbăticite. Dulceață de trandáfirii roze. Ora exactă a debutului depresiei acute. Schizofrenie asumată. Ada nu există. Am inventat-o eu. Altfel, n-o pot gândi. Vai, mie! Obsesia mea de a înțelege. Deplorabilă îndeletnicire.

Dar stătea acolo, lungită pe pat, cu coapsele încă adunate timid una lângă alta și udă de dorință. Sufletul, pe care nu i-l cunoșteam, îi palpita sub carnea albă, diafană ca o pieliță de mandarină proaspăt decojită. Am șfichiuit-o cu săruturi înnebunite de dorință, îngropându-mi fața între coapsele ei parfumate. Eram în rai și acolo am rămas o vreme. Apoi am privit-o din ușa băii, iar ea mă ignora magistral. După ce a făcut duș ca și cum ar fi fost neprivită, și-a tras o perie prin păr cu cochetăria puștoaicei care descoperă oglinda pentru prima oară. Cu brațele umede încă, drapată într-un prosop alb, ca o zeiță, și-a așternut trupul aromat pe pat, lipindu-și-l de al meu. Am stat în tăcere, amândoi gândindu-ne, probabil, la același lucru. Era întuneric. Prin fanta dintre draperii, lumina lunii pătrundea, albă și rece, într-o săgeată de raze frânte pe gleznele mele. Era pentru prima oară când făcusem amor cu o necunoscută. Senzația de încredere pe care mi-o inspirase era pe cât de bizară, pe atât de firească. Lângă mine odihnea, în calmul cu care-și locuia trupul, cea mai minunată comoară pe care un bărbat de 68 de ani o poate visa în taină. Iar ea era acolo, neaștepătată. Un tip ca mine nu poate visa la așa ceva. Un tip care se ocupă cu moartea crezând că-și păcălește viața nu are dreptul să viseze la atâta viață câtă-i cuprinsă în taina unui trup de 40 de ani, atâția cât părea să aibă. Un cinic prin definiție, un imberb care se crede cel mai inteligent om de pe planetă nu merită așa ceva. Și totuși, ea era acolo fără ca eu să fi avut o contribuție la asemenea minune. Era acolo cu fragilitatea ei, cu forța ei, cu simulacrul indiferenței, cu trupul ei plutitor și cu toată greutatea ființei de abur cu picioare fabuloase și sâni mici și albi, ca de copilă. Ce făcusem ca să merit așa ceva? Și ce demon trezise în mine? Ceva din ființa ei îmi atinsese o coardă necunoscută. Una care simțea nevoia să protejeze, să nu rănească. Adică exact aceea despre care credeam că-mi lipsește. Eram un nenorocit de care îmi era frică. Pe care-l adoram atunci când nu îl uram. O bestie care-și admiră genialitatea. Știam că nu merit nimic, că-s construit greșit. Cu atât mai puțin pe ea, pe necunoscuta căreia deja îi atribuiam calități excepționale, compatibile cu excepționalul meu nemaiîntâlnit. Știam că am nevoie s-o inventez, dar ceea ce nu știam era că ea chiar era inimaginabilul însuși.

Nu a vrut s-o conduc acasă. Cu o voce moale cu inflexiuni de oțel a spus „Nu! Mă voi duce singură”. Fără drept de apel. S-a oprit în fața porții, s-a mai întors o dată și a privit grădina cu sfârșeală, ca și cum ar fi fost pentru ultima oară, ca și cum ar fi vrut să adune în acea privire întreaga alcătuire de splendoare vegetală a unei vieți cu care nu mai avea să se întâlnească. Apoi, m-a privit cu ochii ei transparenți și a surâs lasciv și resemnat, de mai bine ar fi împlântat în mine o mie de pumnale. Aveam în față nu imaginea, ci concretul pierderii definitive. Stătea acolo, pe fundalul negru al porții, cu părul ei blond, cu cendré-ul acela înfiorător de nelumesc unduit de boarea vântului de dimineață, înălțată pe tocurile suave ale pantofilor orbitori, țintuindu-mă cu o privire nesfârșită care m-a făcut să mă simt vinovat. Vinovat că nu o înțeleg, că nu sunt în stare s-o ajut. S-o opresc. S-o ținutuiesc locului. Vinovat că soarele răsare în fiecare zi. Vinovat de dracu știe ce. De viață. Trezind în mine demonul neputinței. Al pierderii și al pieirii. Există așa ceva? Cum de putea ea face să existe în mine ceva ce nu existase? A mai privit o dată mușcatele sângerii, a oftat din străfundurile neantului ei și s-a prelins pe poartă, dispărând ca și cum nu ar fi trecut pe-aici vreodată. A lăsat în urmă vid. Nu gol, ci vid. Căci consistența imaterială a ființei ei de granit s-a spulberat precum o păpădie ucisă de un vânt aprig și repede trecător.

Despre Ada cea adevărată aveam să aflu altă dată, după o dispariție de șase luni, timp în care nu am reușit să dau de ea, oricât am căutat-o. La o altă conferință despre moarte am văzut-o din nou stând în fața ușii de la intrare, cu un buchet de lalele galbene în mână. O clipă, inima mi s-a oprit. Mi-a fost frică să nu dispară din nou. Dar m-a așteptat, cu hotărârea celui care știe ce vrea de la viață. Și iarăși s-a încolăcit de brațul meu, ca o pisică mare, și iarăși am dus-o la mine acasă, unde ne-am iubit ca doi nebuni. Nu cu bucuria regăsirii, ci cu agonia sfârșitului. Un extaz de altă natură. Când a dat să se îmbrace, imersată în tăcerea adâncă precum un mormânt gol, am prins-o de mână și i-am spus: „Stai așa, de data asta nu mai scapi. Doar nu suntem nebuni”. Și iarăși m-a privit resemnată, cu umerii lăsați sub o povară invizibilă, de parcă o deposedasem de întreaga ei putere. Goală, incestuos de nepăsătoare, și-a așternut trupul de mătase pe pat, lipindu-se de mine și, precum un condamnat la moarte, a spus: „Întreabă-mă orice”. Dar n-am știut ce s-o întreb, căci voiam să știu totul dintr-odată, așa încât, după o tăcere lungă și încurcată, am spus: „Cine ești tu?”.

În cele șase luni în care dispăruse mă descoperisem ultimul neputincios. Focurile iadului sunt o diafană mângâiere față de schingiuirea pe care mi-a provocat-o dispariția ei. Niciodată nu știi cu cine ai de-a face. Niciodată nu știi cine stă la pândă, ascuns în tine. Niciodată nu știi nimic despre demonii care stau să te înșface și cărora trebuie să le supraviețuiști în timp ce te devorează. Mi-am făcut toate scenariile posibile. Mi-am imaginat cum apare la poarta mea, după o săptămână de tăcere și cum o resping, rănit în teribila mea vanitate. Mi-am imaginat-o implorându-mă s-o primesc în superba mea casă, singurul loc în care mă pun la adăpost de tot ce-mi excedează existența. Regatul împărăției mele. Mi-am imaginat-o întâlnindu-ne întâmplător pe stradă sau dând târcoale casei mele, stând ca o mâță plouată pe partea cealaltă a străzii, pândind sub un copac înflorit clipa în care aveam să ies pe poartă. Mi-am imaginat cum o ignor, sperând că ea va ști să recunoască jocul de teatru al micii scenete. Mi-am imaginat-o iertându-mă și iertând-o, ca doi oameni care se iubesc. Mi-am imaginat-o înlănțuindu-se rugător de gleznele mele, privind-o din Olimp ca pe un biet muritor asupra căruia am drept de viață și de moarte. Mi-am imaginat-o umblând goală prin casă, dansându-mi în nopți bolnave de spaimă, recitându-mi din mizerabilul de T.S. Eliot sau citindu-mi textele fermecătoarelor mele conferințe despre moarte. Mi-am imaginat-o gătindu-mi delicii înnebunitoare, combinând măiastru ingrediente de necombinat. Mi-am imaginat-o privindu-mă cu venerație, admirându-mă cu venerație, iubindu-mă cu venerația pe care nimeni pe lumea asta nu o merită. Mi-am imaginat-o navigând, în nopți cu fulgere și gheață, pe străzi periculoase, spre ființa mea fără de care nu poate trăi. Sau cerșindu-mi iertarea ca ultimul muritor. Dar mi-am imaginat-o și citindu-i poeme dedicate ei, eu, care nu am scris în viața mea un amărât de sonet. Mi-am imaginat-o zeița zeului care mama m-a făcut din adâncurile ei întunecate și darnice. Sărutându-i fiecare deget de la picioare, fiecare unghie vopsită cu oja ei tulburătoare – un bordeaux cataleptic -, fiecare micron de piele, în interminabile epopee de cucerire a trupului ei de carne și sânge. Mi-am imaginat-o spălându-i părul, fascinat de minunea care mi se întâmplă. M-am imaginat PLÂNGÂND împreună! Dar nimic nu s-a întâmplat așa cum mi-am imaginat. În ziua în care s-a agățat a doua oară de brațul meu mi-a făcut o tartiflette pentru care a trebuit să aștept un ceas și cu care, apoi, mi-a năucit mințile. Eu, expertul în delicatese. Eu, expertul în taina celor mai perverse alcătuiri de ingrediente, habar nu am avut, până la ea, de fascinația pe care o banală tartiflette o poate induce. Eu, eu care știu tot. Doar că ea nu era din lumea asta.

Existența e visul unui opioman, atunci când nu e un vis oedipian. Cine nu poate visa nu poate ști ce e existența pentru că nu se poate trezi. Doar cine se poate abandona visului e fericitul posesor al graniței dintre realitate și mistificare. Iar realitatea e cel mai grețos, cel mai oribil lucru care s-a inventat vreodată și singurul necesar, căci singurul loc în care sublimul poate lua naștere. Urăsc impersonalul „se”, dar de data asta nu am încotro. Pentru că nu știu cine a fost atât de schizofren încât să inventeze omul și realitatea. Doar un mare bolnav răzbunător ar fi putut-o face. Doar un dereglat care urăște visceral splendoarea ar fi putut-o face. Doar cineva care nu înțelege ce pune pe lume, cineva cu un IQ de 45 ar fi putut imagina obscenitatea nesfârșită a unui asemenea scenariu macabru care se numește om și care se numește viață. Cineva care nu a iubit și care nu poate iubi și de aceea nu a înțeles nimic. Însă eu o iubeam. Asta am descoperit, privind-o cum fremătă toată în fabricarea unui banal tartiflette. Cum fremăta, vie, în naturalețea ei neinhibată, fără grija față de cum aș putea-o vedea. I se rupea de mine, dar nu și de tartiflette, de care era complet confiscată.

Ada avea în ea atâta moarte, pe cât deborda de vitalitate. Tăcerile ei făceau parte din substanța din care era făcută, precum inima, rinichii, ficatul, creierul, celulele fiecărui organ, pe cât de mult făcea parte din ea fluviul de neoprit al cuvintelor care, rostite, te prindeau în vraja vieții lor. Căci în cuvinetele alea era ea toată, mintea ei, sufletul ei și trupul ei. O Șeherezadă care nu folosea punctul și virgula, un discurs nesfârșit ca moartea. Mă simțeam prost, ca un profesor care scoate la tablă elevul și-l pune să spună lecția învățată pe de rost ca să-i dea o notă. Nu știam cum să ies din încurcătură, așa că i-am spus „Stai așa.” Și m-am dus în bucătărie, unde am făcut două sendvișuri, am turnat wiskey în două pahare (popcorn-ul mai lipsea) și am revenit în patul mărturisirilor din urmă pentru a-i asculta teribila poveste. Nu mai poți supraviețui după un astfel de experiment. O priveam, o ascultam și-mi spuneam că așa ceva nu există și nici nu poate exista. Deschidea în mintea mea spații la care trupul meu fremăta de o splendoare greu îndurabilă. Nimeni nu poate explica așa ceva. Nici măcar un filozof thanatolog, care vede fenomenologic totul prin umbra morții proiectată pe viață. Într-un mod ultim. Și deformat. Cu ea mi-am dat seama de schepsisul ăsta abia acum, la 68 de ani. Experiențele emoționale nu sunt transmisibile prin cuvânt, iar faptul că sunt incomunicabile e un blestem pentru cineva care scrie. Mai ales pentru un thanatolog, cu atât mai mult pentru unul celebru fără să și-o fi propus. Ăsta e motivul pentru care Ada nu există și nu poate exista. Ea e doar cea pe care am inventat-o eu. Singura soluție ca viața să-mi mai fie posibilă. Așa încât aceasta e o ficțiune, nicidecum o întâmplare adevărată.

de Ioana Scoruș