A.I. Brumaru

Despre loc și ființă. In memoriam Aurel Ion Brumaru

Pe Aurel Ion Brumaru l-am cunoscut prin Ființă și Loc. Eram elev al liceului militar din Câmpulung Moldovenesc când i-am descoperit cartea în librăria din oraș. Am cumpărat-o pentru că pe vremea aceea începusem să mă apropii de Noica prin cărțile proaspăt apărute la Humanitas și, mai ales, prin excelentele prelegeri ale dirigintelui meu, profesorul de filosofie Laurențiu Mureșan, un dejean implicat, stabilit între Obcini, unul dintre fondatorii mișcării literar-filosofice Miorița, care publica o revistă remarcabilă  omonimă, coordonată de profesorii George Bodea (redactor-șef) și Ion Filipciuc (secretar de redacție). Mai târziu am aflat din opera lui A.I. Brumaru că în Câmpulung locuise și predase muzicianul și filosoful român Alexandru Bogza, și că filosofia lui Noica era acasă la Miorița. Cartea Ființă și Loc a fost o revelație, o lucrare care, împreună cu munca întemeietoare a profesorului Mureșan, a contribuit în foarte mare măsură la formarea mea. Urma să îl întâlnesc mai târziu pe profesorul Grigore Georgiu, coordonatorul de doctorat, care a întregit echipa celor cărora le datorez deschiderea spre lume și spre filosofia culturii. Nu știam nimic la acea vreme, la începutul anilor ’90, despre A.I. Brumaru. Mult mai târziu, pe când deja eram student la Institutul Militar de Artilerie și Rachete Antiaeriene, am aflat că autorul cărții locuia în Brașov. L-am invitat prin intermediul profesoarei de filosofie Diana Ilișoi, cea care coordona cenaclul nostru, la o întâlnire care s-a dovedit a fi fundamentală pentru mine. În urma acestei întâlniri, grație lui A.I. Brumaru, care venise la cenaclu însoțit de Petru Istrate, am debutat în Astra. Ba mai mult, la acea întâlnire Ființă și Loc s-a întors la autorul ei, care el rămăsese fără niciun exemplar din cartea pe care o publicase în 1990 la Editura Dacia.

Când am plecat la Cluj, pașii mi-au fost îndrumați tot de A.I. Brumaru, care mă trimisese la redacția revistei Tribuna - publicație cu care am astăzi cea mai îndelungată colaborare - pentru a îi cunoaște pe Augustin Buzura (pe atunci director, deși conducea de o bună bucată de vreme Fundația Culturală Română) și pe Ion Cristofor. Debutul meu editorial, girat de Ion Cristofor, i se datorează, prin urmare, tot lui A.I. Brumaru. Iar apoi, după ce anii au trecut, iar eu am depus dosarul de intrare în Uniunea Scriitorilor (era deja în anul 2000), cei care au semnat recomandările de intrare au fost Petru Poantă, Constantin Cubleșan și Ion Cristofor de la Cluj, respectiv Aurel Ion Brumaru de la Brașov. Amprenta sa asupra lecturilor mele, asupra felului în care gândeam (dar și cum scriam) devenise recognoscibilă. Nu îmi puteam permite să spun că sunt discipolul său, din deferență sau poate pentru faptul că la aceea vreme scriam doar poezie, dar felul în care un tipar de gândire prindea formă prin textele mele nu putea fi neglijat. Îmi amintesc modul în care decursese prima mea lansare de carte la Brașov când, evident, A.I. Brumaru mi-a prezentat volumul de versuri, încheind cu pilda din Despre ființa românească (Ed. Viitorul românesc, 2001), a reptilului care auzind că există pasărea și  „urcându‑se în văzduh pentru a‑şi verifica sta­tu­tul (de reptilă), constată că ea însăşi (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită”. Mult mai târziu, comentând despre Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii și o addenda (KronArt, 2012), cartea care conține esența pedagogiei sale – aveam să îl întâlnesc mai târziu pe filosoful brașovean în ipostaza de profesor –, am notat:

Şi pentru ca lucru­rile să fie nu mai lămuritoare ci mai expresive, să‑l lăsăm pe Brumaru să trimită la discursul lui Imre Toth care, analizând piesa de teatru a lui Luigi Pirandello, Sei personaggi in cerca d’autore, găseşte că acţiunea e constituită de „drama spiritului zguduit din opera lui A.I. Brumaru de apariţia paradoxului generat de simultaneitatea mai multor realităţi şi adevăruri”. Paradoxal, şi Lecţia labirintului se înscrie în aceeaşi linie, continuă filosofia lui Brumaru angajând dificultatea ontologică, subordonând realitatea produselor ima­gi­narului, devenind cultura însăşi. Ar fi fost potrivită, poate, şi abor­darea psihologică (spre a nu uita formaţia filosofului), cu atât mai mult cu cât prelegerea IV, Filosofia Culturii şi Psiha­na­liza e inclusă între copertele cărţii. Iar aici labirintul – calea în­tor­tocheată spre tainele fiinţei – ar justifica explicit, pedagogic, nevoia Lecţiilor. Însă, dintre aceste provocări, eu o aleg, pentru creşterea misterului, întâlnirea dintre discursul pedagogic şi discursul filosofic, peste care spiritul reptilului devenit pasăre planează.

M-am fâstâcit, așadar, în a vorbi răspicat despre acest discipolat aparte. Dar să nu uităm că și Aurel Ion Brumaru, discipolul lui Țuțea, se fâstâcea să declare discipolatul, mai puțin în chiar paginile introductive ale Pariului cu legenda (cea de-a doua dintre cărțile sale pe care, nemaiavând-o, mi-a cerut-o), pe punctul de a scrie despre maestrul său, așadar, în ipostaza în care fusese împins de fapte să o facă:

„Acela [n.a. Coja] spusese că Petre Țuțea nu are discipoli, îi dă dreptate (cred și eu acest lucru), Țuțea e unic (când am scris însă despre el într-un interviu cu logicianul Alexandru Surdu, în ASTRA, mă numea la oricine, cu candoare, un pic șiret: e - e - e discipolul meu...!)

Iritat, neașteptat, în tema biografiei trebuie să fiu atent (era foarte zgârcit cu amănuntele în această ordine). […] Cum să scrii despre Țuțea, așadar? (p. 18).

A.I. Brumaru m-a susținut și urmărit de la distanță. A avut un fel al său cuminte și distant de a se bucura de realizările mele, pe care le consider deopotrivă realizările lui. Când primul meu eseu, Postmodernitatea, a luat premiul Filialei Brașov a Uniuni Scriitorilor – se întâmpla în 2006 –, premiul fusese câștigat ex aequo, alături de A.I. Brumaru, pentru volumul care încheia trilogia Ființei, Ființa muzicală. Am declarat atunci în paginile Gazetei de Transilvania că premiul îi aparține în totalitate, pentru că eseul i se datorează în mare măsură (lui și profesorului Grigore Georgiu). De la această distanță a urmăririi parcursului meu, intervenea uneori lapidar, dar atât de profund încât îmi dădea cel mai bun motiv să continui. Iată un exemplu elocvent: în 5 septembrie 2021 îmi scria simplu: „Admirabilă intervenția Dvs. în „Ancheta" ultimului număr al „R.l.”. Doriri de bine.” Sau, altădată, în 27 octombrie 2017: „Voi da cuiva să citească din excelentul dtale  studiu. Ești de acord?” Era un fel aparte de a îmi oferi impulsul de care sigur aveam nevoie, în ciuda îndârjirii mele de a nu îmi arăta slăbiciunile, poticnelile, căutările. De a arăta că pot merge drept, fără beteșug. A știut dintotdeauna acest lucru și mi-a dat libertatea să încerc. Nu mi-a ținut lecții propriu-zise, ci doar m-a pus în ipostaza să-mi formulez întrebările.

Plecând de la un asemenea joc, am încercat cândva o lucrare împreună. Ar fi avut ca model dialogurile lui Mihai Șora, în care „Mai știutorul (M.Ș.)” răspundea provocărilor „Tânărului prieten (T.P.)”. Dialogul nostru ar fi pus față în față apărătorii a două cauze distincte, Advocatus interrogationis bibliotecae (A.I.B.) și Advocatus loci (A.L.). Am fi apărat, altfel spus, fiecare cauza celuilalt. Am scris împreună o jumătate de carte. Sau poate mai bine. Am schimbat replici prin intermediul emailului. Am adunat un text consistent, cât să dea naștere unei cărți. Dar n-am avut curajul să mă afișez astfel: un eseist fără studii de filosofie, încercând să dialogheze cu un om care exersase eseul filosofic și îi dăduse strălucirea, limpezimea și frumusețea pe care nu o cunoscuse în prealabil în Brașov. Nu puteam să păstrez calitatea discursului, înălțimea dialogului la ceea ce propunea discipolul lui Țuțea, care avea decența, smerenia, să nu se ascundă în spatele acestui nume. Am decis atunci să lăsăm ca povestea să curgă altfel. A.I. Brumaru a adunat laolaltă propriile texte, pe care le-a publicat într-o carte intitulată Forma filosofică, publicată în 2017 la KronArt. Eu nu mi-am publicat textele. Dacă va rămâne un timp al revizuirii, o voi face și abia apoi, după ce experiența de viață și de lecturi îmi va permite, și voi da o „formă filosofică” acestui dialog.

Până atunci, las aici, ca o deschidere perpetuă, deschiderea proiectului nostru:

Advocatus loci: Onorată instanţă, sunt chemat să pledez în favoarea locului. Chemarea în sine, dar şi pledoaria, stau sub semnul cuvântului şi mă declar, de la bun început, aflat în imposibilitatea performării in spiritu loci. Pledoaria mea ar trebui să se facă în afara cuvântului... […] Cuvântul şi locul nu se potenţează reciproc întotdeauna. Se suprimă de obicei. Doar falsa impresie a reflectării unuia în celălalt - locul, aşezat în dicţionar, lipsit de adâncime, năvălind în pagini cu înţelesuri falsificate, egoiste, cuvântul locului, redus la reverberaţiile unor utilizări ce exced pragmatica lingvistică, trăind în profunzimea nonverbalului, a înţelesului care mai degrabă e convenit ritualic decât asociat conţinutului denotativ – lasă locul consensualităţii. Cum s-ar putea invoca echidistanţa analizei domniilor voastre câtă vreme sunt nevoit a utiliza alte instrumente decât cele ce sunt potrivite exprimării mele, consonante cu locul? Cum aţi putea înţelege intenţia imersiunii în spiritul locului, câtă vreme ea se produce dincolo de marginalitatea şi insuficienţa cadrului în care conveniţi asupra valorii de adevăr asociată producţiei discursive? Este imposibil să ne angajăm discursiv plecând de la limitarea înţelesului locului la „porţiunea determinată în spaţiu”, la spaţiul „ocupat” de cineva, şi cu atât mai puţin la percepţia utilitaristă asupra locului înţeles ca slujbă, post, funcţie, chiar ca situaţie socială, şi, mai mult de atât, în manieră perfect oportunistă, ca prilej, ocazie, moment potrivit. O fi „loc” de angajare discursivă”? O fi „loc” de pledoarie în asemenea cadru? Sau, câtă vreme locul e înţeles şi ca marcă a substituirii (a dezocupării şi reocupării porţiunii de spaţiu – chiar a porţiunii de timp -, a înlocuirii), pledoaria pentru loc poate fi dezlocuită?

Cert, acum nu mai există putința înlocuirii. Nu mai există putința întoarcerii la ființă. Dar în locul ființei rămâne locul însuși, spațiul acela mai mult gol decât plin, care înseamnă și casă, și locul întoarcerii acasă – așa cum am învățat de la maestrul meu – care este locul lui A.I. Brumaru în Brașovul cultural pe care l-a iubit.

Din acest loc spun azi: drum bun, maestre, căci drumul e casă deopotrivă!

de Adrian Lesenciuc