Femei excepționale

Două persoane feminine excepționale din Brașov:

Nina Alexandrescu (1907-1989) și Terezia Ungur (1940-2021)

            Există o casă, în centrul orașului Brașov, pe Strada Iuliu Maniu nr.1 (fostă Karl Marx), chiar în stația de autobuz, pe lângă care trec încolo și încoace mulți oameni. Poate unii se întreabă cine o fi locuind acolo, ce povești ascunde acea casă, cum se întâmplă cu toate casele dintr-un oraș... Dar puțină lume știe că în acea casă au locuit două ființe extraordinare al căror destin este aproape necunoscut și care merită cu prisosință să fie scos din uitare.

Mă simt onorată și sunt fericită că m-am aflat în apropierea acestor persoane, pe care încerc să le fac cunoscute, conștientă fiind de riscurile la care mă supun. A descrie în puține cuvinte complexitatea unor caractere constituie o încercare dificilă, dar poate fi compensată de prețuirea și afecțiunea pe care le-o port.

            Este interesant de observat felul în care destinele lor s-au intersectat, ele locuind în același imobil, dar la intrări opuse, deși camerele lor erau despărțite doar de un perete improvizat. Când Terezia se afla țintuită la pat, muzica ce se revărsa din camera Doamnei Nina era ca un balsam pentru trupul și sufletul ei chinuit. La rândul ei, atunci când Doamna Nina ajunsese la o vârstă înaintată, Terezia a fost cea care i-a dat o mână de ajutor. Apoi destinul meu a făcut ca eu să le fiu apropiată, revenindu-mi sarcina de a depăna șirul amintirilor...

Terezia și soțul ei.

Nina Alexandrescu.

Modul în care am cunoscut pe „Doamna Nina”, cum îi spuneam eu, a fost unul total neobișnuit: nu știam nimic despre ea, în afara faptului că era soția unui distins muzician, Romeo Alexandrescu. Invitată să-i fac o vizită, în urma unei scrisori de condoleanțe pentru moartea soțului ei, am sunat la ușă și am rămas uimită când mi-a deschis o persoană mică de statură, slăbuță, îmbrăcată în negru și cu vioara în mână. Nu știu cum s-a întâmplat că imediat m-am așezat la pian și am început să cântăm o partitură aleasă la întâmplare. Ceea ce știu este că ne-am simțit atât de bine împreună și am vibrat la unison în asemenea mod, încât am fi putut spune că ne cunoșteam dintotdeauna... Acesta a fost începutul unei prietenii care a durat 13 ani, până la „plecarea” ei la Cele Sfinte. În acest răstimp, am cântat împreună, aproape în fiecare zi, Sonatele de Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms, Franck... Lucram atunci la Liceul de Muzică și nu aveam decât de trecut strada, pentru a ajunge la Doamna Nina. Cum era foarte afectată de moartea soțului, această magică întâlnire a avut darul de-a o consola și întări în durerea ei. La rândul meu, când am trecut prin mari încercări sufletești, Doamna Nina mi-a fost cel mai puternic și mai drag sprijin pentru care îi port recunoștință infinită.

            Dar să trecem în revistă forțele care au modelat această persoană până a ajunge o mare violonistă și un om minunat. S-a născut la București în anul 1907, ca mezina unei familii cu 4 copii. Tatăl cânta la vioară,  mama la chitară, iar fratele cel mare a fost violonist în Orchestra Radio. Nina le va călca pe urme intrând la Conservator în clasa lui George Enacovici, apoi a Ceciliei Lupu.

În anul 1925 se căsătorește cu Romeo Alexandrescu și pleacă cu o bursă la Paris, unde vor fi amândoi studenți, timp de 5 ani, la École Normale de Musique. Aici au parte de o educație muzicală prodigioasă studiind cu mari muzicieni ai vremii. Astfel, Nina va fi studenta la vioară a lui Marcel Chailley, un distins profesor, dublat de un om de o rară finețe, bunătate și modestie. La cursurile de perfecționare, ce se țineau în timpul verii, are fericirea de a lucra cu George Enescu, pe care-l cunoscuse în tren spre Paris. La rândul său, Romeo va deveni elevul eminentei profesoare Nadia Boulanger, la compoziție. Anii aceștia, petrecuți la Paris, într-o vreme în care străluceau mari compozitori și interpreți ca Maurice Ravel, Paul Dukas, Alfred Cortot, Pablo Casals, Jacques Thibaud, au lăsat o amprentă de neșters în sufletele tinerei perechi, amprentă ce va da roade în anii următori.

Clasa Chailley, Paris, Nina este a 6-a de jos. In centru - Enescu.

Întoarsă de la Paris, Nina va fi angajată ca solistă la Radio, între anii 1930-1944, pe vremea în care se cânta în direct. Pe lângă activitatea de solistă o găsim ca profesoară la Conservatorul „Pro Arte”, alături de mari nume ale muzicii românești ca: George Enescu, Silvia Șerbescu, Constantin Stroescu, Emanoil Ciomac, Ionel Perlea. În ziarul „Credința” din 30 iunie 1936, Virgil Gheorghiu consemnează despre Nina: „O admirabilă profesoară, alături de necontestatele sale merite de solistă”. De altfel, ne putem da seama de calitățile sale solistice și din faptul că George Enescu, care nu acorda acompaniatorilor săi decât o singură repetiție, o recomanda pe Nina, pentru ca aceștia să se familiarizeze cu programul respectiv.

Conservatorul Pro Arte, București, Nina e ultima de jos. In centru - Enescu.

După 1944, Nina va fi angajata Operei Române, unde va activa până la pensionare, în anul 1962. Remarcăm titulatura pe care o purta, de „funcționar muzical”... A suferit multe umilințe și nedreptăți în timpul comunismului, ca și Romeo, care a fost scos din toate funcțiile pe care le avea, ca eminent muzicolog și compozitor.

Pentru a se susține financiar, cei doi, au început să ofere lecții particulare, Nina de vioară, iar Romeo de compoziție. Mulți muzicieni cunoscuți de astăzi au trecut pe Strada Tunari nr. 39, bucurându-se de atmosfera caldă și prietenoasă a familiei Alexandrescu. Când, în anul 2005, am lansat cartea Două destine închinate muzicii – Nina și Romeo Alexandrescu, la Muzeul „George Enescu” din București, am avut o mare surpriză când au venit la mine compozitori de vază, spunându-mi că și ei au fost elevii Ninei și ai lui Romeo!

Toate aceste persoane, inclusiv cei cărora le-am cerut interviuri sau mărturii despre soții Alexandrescu, au fost de acord asupra faptului că erau oameni rari, minunați, profesioniști de prima clasă și suflete calde și generoase.

Mutându-mă la Brașov, în anul 1973, am avut șansa să-i cunosc și eu, deoarece, cu un an înainte, ei luaseră hotărârea de a pleca din București. Au ales  Brașovul, ca loc mai tihnit, dar mai ales pentru oportunitatea de a continua muzica de cameră, care constituia o preocupare principală a lor. În atmosfera magică a căsuței lor, în care musafirii se simțeau ca într-o lume de vis, Cvartetul  își avea repetițiile cu sfințenie marți și vineri. El era alcătuit din instrumentiste provenind din Filarmonică. Mobilele, covoarele, tablourile, respirau Muzică și vorbeau despre reputații muzicieni care îi formaseră pe acești oameni, în frunte cu George Enescu, care era mereu evocat, cu căldură.

Iată ce gânduri așterne Nina, în Jurnalul ei, la 9 aprilie 1983: „Dumnezeu cel mare și bun a făcut iar o minune cu mine! Nu este prima oară că îmi trimite MUZICA să-mi lumineze sufletul, să mi-l purifice și să mi-l întărească, și prin puterea lui să-mi simt și trupul înviorat și vrednic să pășească încrezător mai departe. Slavă Domnului! Slavă Lui!”

Nina s-a stins la 15 iunie 1989, în timp ce la Radio se auzea Dublul Concert de Bach, cu George Enescu și Yehudi Menuhin...

Trecând acum la cealaltă persoană feminină de excepție, îmi vine în minte o scenă demnă de un film: în plină pandemie, Terezia Ungur urca treptele Bisericii Romano-Catolice de pe Strada Mureșenilor din Brașov, care era închisă. Apropiindu-se de ușile ferecate, este văzută din interior de preotul care o cunoștea de mulți ani. În mod excepțional, acesta îi deschide și ea intră în biserica goală, spunând: „De mi s-ar deschide tot așa și ușile Raiului!”... Sunt convinsă, dragă Terezuca (cum o alintam noi), că dorința ți-a fost ascultată...

Există oameni pe acest pământ care duc o viață în care eroismul și sfințenia se împletesc într-un mod magic. Smerenia lor îi face să treacă aproape neobservați, să se piardă în mulțime. Și totuși, pe de altă parte, am fost martora unor situații în care ea era tratată ca o regină. Avea în toată făptura ei  o noblețe de înaltă clasă, care impunea respect și admirație. Era mică de statură, ca și Doamna Nina, cu trăsături frumoase și ochii verzi. Iată cum o descrie poeta Liliana Ursu, în Cartea pașilor, la o întâlnire de la Librăria Okian: Dar cea mai impresionantă întâlnire a acelei seri a fost cea cu doamna Tereza Ungur. Distinsă, cu cei mai albaștri ochi din lume, cu părul alb prins într-un coc simplu și cu o bluză de un alb strălucitor. Mi-a spus cu o voce blândă, ca o boare de violete: „Știți, v-am văzut la emisiunea Părintelui Cristian, de pe Nova, și m-am gândit să vă bucur și eu cum pot și i-am spus surorii mele să facem o prăjitură, repede-repede, ca să fie gata la timp și să v-o dăm la librărie, după conferință. Vă iubim!”. Și de atunci, în anii ce au trecut, doamna Tereza nu a lipsit niciodată de la evenimentele mele publice, ascunsă după cele mai frumoase buchete de flori.

Tot astfel, ea a fost mereu prezentă la recitalurile mele și ale copiilor mei, o prezență neprețuită, care trimitea în jur numai frumusețe, puritate și lumină. Dar aceste raze porneau necontenit din casa și din sufletul ei peste tot și, în primul rând, la biserica pe care o frecventa în fiecare zi, la ora 7 dimineața, pe cele mai mari călduri, ca și pe cele mai geroase zile, în care poleiul și gerul ne țintuiau în casă. Era oaza ei, în care primea puterea de a-și duce zilele mai departe. O asemenea fidelitate nu cred să mai fi întâlnit preoții de la Biserica mai-sus amintită... Dar nu numai la biserică dăruia ea din preaplinul inimii, ci tot timpul. Oricine era primit cu dragoste în casa ei și omenit cu ce avea ea mai bun, din puținul pe care îl avea și în extrema ei modestie. Mai mult decât atât, se ruga tot timpul și pomenea în rugăciunile ei pe toți cunoscuții, dar și pe cei necunoscuți, care aveau nevoie de o încurajare.

A avut un destin de excepție, din două motive: pe de-o parte, a trăit o dramă greu de exprimat în cuvinte, iar, pe de altă parte, a reușit să transforme suferința  în credință, iubire, bunătate, generozitate, iertare...

Terezia Kὂne s-a născut la 7 noiembrie 1940, la Brașov și a avut o soră mai mică cu 2 ani, Magdalena. Au fost crescute de mama și bunica lor, tatăl locuind la Budapesta și, din cauza neînțelegerilor matrimoniale, rămânând necunoscut.  Copil reușit, mătușa Terezei a dorit s-o înfieze, dar mama nu a fost de acord. Același lucru s-a întâmplat la o mânăstire de maici, unde stareța era o fostă prințesă, căreia îi murise soțul și nu avea copii – alta ar fi fost soarta ei dacă s-ar fi întâmplat acest lucru și poate că ar fi ocolit întâmplările de mai târziu...

La Brașov a urmat Școala la Poligrafie și de Crăciunul anului 1959, când avea 19 ani, s-a logodit cu Lazăr Ungur (Loți), care era de meserie tâmplar. Nunta a avut loc de Paști, în anul 1960, și imediat a rămas însărcinată. Urma Școala mamelor și toată familia era fericită, nimic nu prevestea ceea ce avea să urmeze...

Pe data de 28 decembrie 1960, i-a venit sorocul să nască pe băiețelul ei, ce trebuia să se cheme Ladislau Ungur. Aici, a intervenit cu brutalitate Destinul. A avut parte de un malpraxis, pierzând copilul. Ce a urmat a fost un coșmar: operată de urgență la București de doctorul Juvara a aflat că după 3 luni va trebui din nou deschisă... Doctorul Theodor Burghele de la Spitalul Panduri din București a primit-o și au urmat în total 18 operații, făcute atât de el, cât și de discipolul lui, doctorul Pavel Simici. Acestor 2 doctori le-a purtat o recunoștință veșnică, fiindcă au făcut aproape imposibilul pentru a o salva. Și ei au iubit-o și au respectat-o, împreună cu toate surorile, pe care adeseori Terezuca le pomenea cu dragoste. Fuseseră călugărițe și doctorul Burghele le păstrase în spital, ca pe niște prețioase ajutoare.

Dr. Burghele

Dr. Simici

În toată această perioadă sumbră, a avut un sprijin de nădejde în soțul ei, care a îngrijit-o cu un devotament demn de toată lauda și cu care a conviețuit timp de 50 de ani. Nu numai el, dar și ceilalți membri ai familiei, au fost alături de ea și au încurajat-o cum au putut mai bine. Este de admirat cum a putut, în asemenea condiții, să-și păstreze o bunătate și o generozitate de sfântă, cu ce tărie și-a dus crucea, acceptându-și destinul! Scria în Jurnal: „Și eu mă mir de mine însămi, ce har neprețuit mi-a dat bunul Dumnezeu, ca tot eu să iert, să ajut, să mă rog în fiecare zi și în fiecare noapte, să pot prețui pe fiecare om, pe fiecare vietate, să nu fac rău la nimeni. Adevărul, credința, bunătatea să-mi călăuzească viața... Dacă suntem buni, iertători, aducem acestui pământ un strop mic de binefacere”...

Interesant că doctorul Burghele i-a spus odată: „Terezina, tu vei face mult bine în jurul tău!”, vorbe care-i păreau fără noimă, atunci când vedea cât este de necăjită... Într-adevăr, în mod paradoxal, ea a fost cea care a îngropat pe toți cei dragi din jurul ei, nu numai îngropat, dar și îngrijit, până la ultima suflare: bunica, mama, socrii, soțul, sora. Ce putere misterioasă într-un trup atât de chinuit!

La 5 ani după moartea surorii ei Magdalena (care s-a stins chiar de ziua Sfintei Maria Magdalena), pe care a îngrijit-o cu abnegație, a închis și ea ochii, în ziua de 13 mai 2021, de „Înălțare”, plecând la Cele Veșnice, unde avea să întâlnească pe atât de multe persoane care i-au fost dragi și pentru care s-a rugat neîncetat...

de Liliana Iacobescu

Liliana Iacobescu este născută la Sibiu, la 07.02.1945. A crescut într-o familie de cărturari: mama ei, Ileana Zara-Iacobescu, a fost studenta lui Nicolae Iorga, profesoară de istorie și traducătoare din franceză și italiană, iar tatăl, Teodor Iacobescu, a fost un mare patriot, ctitor al Unirii, apostol al învățătorilor și tribun al Cetății-Albe. După absolvirea Liceului de Muzică nr. 1 din București și a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, secția pian, Liliana Iacobescu devine profesor-acompaniator la același liceu (timp de 5 ani), apoi la Liceul de Muzică din Brașov (timp de 20 de ani). Din anul 1993 este cadru didactic (profesor doctor) la Facultatea de Muzică a Universității „Transilvania” din Brașov. Pe lângă lucrul cu elevii și studenții, activitatea ei artistică s-a concretizat în concerte cu orchestra, ca solistă, precum și în peste 400 de recitaluri cu soliști instrumentiști și vocali, în țară și în afara ei. De asemenea, a participat la concursuri, festivaluri, lansări de carte, emisiuni Radio și TV. A editat 9 CD-uri împreună cu violoniștii: Alina Nauncef, Valentin Șerban, Radu Ropotan, Bogdan Costache. Este autoare a cărților: „Gânduri despre muzică” (2001),  „Două destine închinate muzicii – Nina și Romeo Alexandrescu” (2004), „Acompaniamentul ca artă” (2006 și 2017), „Relația pian-vioară în muzica secolului XX, 1900-1950” (2007),  „Personalități marcante ale muzicii brașovene – dirijorul Dinu Niculescu” (2008), „Zbor spre Înalt – Ana Pitiș” (2010), „Tatăl meu, Teodor Iacobescu” (2018), „Teodor Iacobescu. Biografia unei personalități 1887-1969” (2024, împreună cu Daniela și Dragoș Curelea).