Ramon Gener

Editura „Humanitas fiction” vă prezintă un fragment din romanul „Istoria unui pian” semnat de Ramon Gener, publicat de curând în Colecția „Raftul Denisei”, traducere și note de Jana Balacciu Matei.

Câștigător al Premiului Ramon Llull 2024 și tradus în peste unsprezece țări, Istoria unui pian este un roman emoționant despre maturizare și pierdere, despre legături neașteptate și loialitate, despre cum un instrument muzical creează o punte între oameni, vreme de aproape un secol. O poveste profund umană, în care prietenia și muzica înving timpul, războiul și moartea.

Un pian Grotrian-Steinweg Boudoir VII f308, bijuterie Art-Déco ajunsă într-o stare deplorabilă, dar cu un sunet hipnotic, catifelat, exact cel pe care muzicianul Ramon Gener îl căuta de o viață, este descoperit și salvat în plină pandemie. Restaurarea îi scoate la iveală identitatea – numărul de serie 31887, indicându-i originea: Braunschweig, Germania, 1915 –, dar și o misterioasă listă de nume inscripționate în interiorul său. Comandat special pentru Johannes Schulze, un tânăr muzician de geniu, pianul traversează marile catastrofe ale secolului XX. Rând pe rând, Ortrud Schulze, Johannes Schulze, Ryan Morris, Scott Morris, Emily Morris, doar câteva dintre numele caligrafiate cu grijă în interiorul instrumentului, își spun povestea. Fir al memoriei și al umanității, pianul leagă vieți care altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată: vieți frânte și salvate, pierdute și regăsite, toate adunate într-o singură respirație sonoră.

„Dacă muzica ne poate salva, atunci și literatura poate. O comoară, o carte magnifică. Extrem de subtilă și captivantă. Ne face mai sensibili la trecutul recent și la felul în care reverberează și azi în noi. O carte a marilor idei.“  — Juriul Premiului Ramon Llull

Fragment:

„Cartea Genezei. Capitolul 1

La început, Herr Schmidt a creat lumea muzicii, care era virgină și nouă pentru Johannes.

Și a zis Herr Schmidt:„Muzica să aibă un cadru.“ Și au apărut cinci linii orizontale paralele care au fost numite por­tativ. Johannes a văzut că toate liniile erau bune și le‑a iubit. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Și a zis Herr Schmidt: „Să fie note și tăceri.“ Și niște curi­oase pete au apărut pe portativ. Johannes a văzut că toate petele acelea erau bune și le‑a iubit. Herr Schmidt le‑a despărțit și le‑a dat nume: La, Si, Do, Re, Mi, Fa, Sol… și le‑a dat câte o valoare: notă întreagă, doime, pătrime, optime … Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

Și a zis Herr Schmidt: „Să fie un loc pentru fiecare notă.“ Și niște simboluri pline de magie au apărut în stânga portati­vului. Și așa s‑au născut cheile. Unele au fost Sol, altele Fa și altele Do, dar Johannes a văzut că toate erau bune și le‑a iubit. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.

Și a zis Herr Schmidt: „Să fie diezi și bemoli.“ Și mai multe semne magice au populat portativul. Și a mai zis:„Noile sim­boluri să dea roade care să crească după felul lor și muzica să se umple de ele.“ Și s‑au născut tonalitățile. Unele au dat roade majore pentru cârmuirea zilei, și altele minore, pentru cârmu­irea nopţii, dar Johannes a văzut că toate erau bune și le‑a iubit; pe primele, ca diurne și vesele; pe celelalte, ca nocturne și profunde. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

Și a zis Herr Schmidt: „Să fie un îndrumar pentru ritm.“ Și niște linii verticale au străbătut portativul și l‑au împărțit în măsuri. Unele aveau un ritm mai lent și mai complex, altele mai rapid și mai simplu, dar Johannes a văzut că toate erau bune și le‑a iubit. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

Și a zis Herr Schmidt: „Muzica să se umple de viață.“ Și portativul, notele, tăcerile, cheile, bemolii și măsurile au tre­murat. „Viața să dea rod și să se înmulțească până se revarsă dincolo de hârtie.“ Și armonia dinamică și tempourile au populat totul cu mii de emoții diferite cu nume distincte: piano, forte, adagio, moderato, allegro, crescendo, diminuendo, ritenuto, accelerando, legato… Și Johannes a văzut că viața toată, emoțiile toate și dinamicele toate erau bune și le‑a iubit. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a șasea.

Și a zis Herr Schmidt: „Să fie mări și oceane pentru navi­gat prin viață.“ Și Herr Schmidt l‑a așezat pe Johannes în fața clapelor pianului; albe și negre. O mare de cincizeci și două de clape albe și treizeci și șase negre. Mai mult decât o mare, un ocean infinit de optezci și opt de clape pentru navigat contra vântului și a fluxului grație muzicii. Și Johannes a atins clapele și a văzut că toate erau bune și le‑a iubit din tot sufletul și le‑a făcut universul lui. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a șaptea.

Și Herr Schmidt în ziua a șaptea s‑a odihnit și i‑a mulțu­mit Domnului pentru lucrarea încredințată și l‑a binecuvân­tat și lăudat pe Johannes, pe care l‑a lăsat o zi să se odihnească în Grădina Edenului.

3.

În pofida ușurinței și a rapidității cu care Johannes învăța să navigheze pe apele de abanos și de fildeș, Herr Schmidt nu a uitat niciodată de scrupulozitatea făgăduită Celui Preaînalt și, asemenea celui care urmează riguros poruncile gravate pe Tablele Legii cu care Moise a coborât de pe Muntele Sinai, nu a renunțat niciodată la aplicarea strictă a metodei sale de predare. De aceea, nu s‑a lăsat orbit de darul băia­tului și nu i‑a îngăduit niciodată să avanseze prea repede sau să sară pași care mai târziu l‑ar fi făcut să se împiedice. Astfel, în numele grijii minuțioase, la sfârșitul fiecărei lecții îl punea să repete maxima din trei puncte a catehismului său pianistic: „Muzică, muzică, muzică.“

Primele piese ieșite din oceanul celor optzeci și opt de clape ale bătrânei Grotrian‑Steinweg au fost studiile pentru începători ale lui Köhler, Heller și Czerny, care au pus baza pentru tot ce avea să urmeze: primele preludii de Bach, Album pentru Anna Magdalena Bach, sonatinele ușoare ale lui Cle­menti sau Diabelli, Piese lirice de Grieg, Scene din copilărie și Album pentru tineret de Schumann…

Lecțiile lui Herr Schmidt nu erau doar cursuri de pian. Bărbatul pesimist, pe care talentul lui Johannes reușise să‑l transforme într‑un entuziast, se dăruia trup şi suflet muncii lui. Evident, îl învăța pe băiat poziția mâinilor sau tehnicile de levare. Evident, îi arăta poziția ideală a banchetei (deta­liu care se schimba, ca accesul la pedale, pe măsură ce Johan­nes creștea) și toate lucrurile pe care orice pianist trebuie să le știe. Evident. Dar bătrânul profesor, angajat în misiunea sa divină, nu lăsa să scape nici o ocazie de a lărgi orizontul băiatului și‑i povestea tot ce putea despre instrument și despre muzica pe care o studiau.

Cu Herr Schmidt, Johannes a învățat cum funcționează și la ce folosesc toate părțile bătrânei Grotrian‑Steinweg. Lângă profesor, orele treceau în goană când începea să po­vestească întâmplări și anecdote despre interpretările și com­pozitorii pe care‑i studiau. Atunci bătrânul profesor ursuz, adăpostit în dosul lentilelor groase, ieșea din ascunziș și devenea un magnific trubadur, menestrel, rapsod, într‑un Minnesänger cu voce mătăsoasă și profundă. Transformat ca prin lucrarea și harul Duhului Sfânt, povestea cu atâta patos, încât păreau mai mult decât întâmplări, păreau le­gende magice, scoase dintr‑o carte a Vechiului Testament. Vrăjit de cuvintele lui, Johannes îl asculta cu gura căscată, iar Ortrud își lăsa lucrul și alerga să se așeze lângă pianină, să‑l audă mai bine.

Le vorbea despre Bach și despre cei douăzeci de copii pe care‑i avusese: șapte cu prima soție și treisprezece cu a doua, Anna Magdalena, destinatara albumului; le vorbea despre Clementi și despre rivalitatea lui cu Mozart sau despre edi­torul Diabelli și tratativele lui cu marele Beethoven pentru compunerea unor variațiuni; sau despre studiosul Czerny, care fusese un silitor elev al geniului de la Bonn; sau despre un anume Grieg, un muzician norvegian de care nu auziseră niciodată și care, din câte se părea, era entuziasmat de muzica lui Schumann, un compozitor căsătorit cu o mare pianistă cu numele Clara, o femeie extraordinară, cu care a avut opt copii, cărora le‑a dedicat Albumul pentru tineret.

Cu povești fantastice și lecții de pian de luni până sâmbătă pline de muzică, muzică și iar muzică, Johannes a crescut și a devenit imaginea vie a tatălui pe care nu‑l cunoscuse, băr­batul înrămat în fotografia de pe noptiera mamei. În fiecare dimineață când băiatul se așeza să ia micul‑dejun, Ortrud îl privea și se bucura că‑i dăduse numele tatălui, căci, deși doar un adolescent, era replica exactă a bărbatului tăcut, înalt, blond, cu înfăţişare apolinică, care fusese iubirea vieții ei.

Devenit un tânăr timid, trăia în propria lui lume. O lume orfană de figura paternă, în care pianul, mama și Herr Schmidt erau totul. O lume croită pe măsura lui, din care nu‑i plăcea să iasă, căci în afara ei se simțea pe tărâm ostil. Școala era doar un loc îndepărtat de cosmosul său. Un loc fără prieteni și plin de profesori lipsiți de suflet. În clasă se așeza în cel mai îndepărtat colț, cu speranța că n‑o să atragă atenția nimănui. În curte, se plimba ca un somnambul, cu privirea pierdută. Cei care ar fi trebuit să‑i fie colegi nu pierdeau nici o ocazie să‑l atace. Nu‑i înțelegeau modul de‑a fi, ciudat, aparenta incapacitate de comunicare, muțenia. Erau intrigați că e altfel. Îl ignorau, îl ridiculizau, îl loveau… dar, cu toate astea, nu se speria, era în stare să încaseze toate loviturile fără să se prăbușească. Oricât îl pocneau sau in­sultau nu reușeau să‑i distrugă moralul. Dimpotrivă, cu cât îl atacau mai mult, cu atât devenea mai puternic, căci își forja fermitatea cu puterea unui oțel pe care nimeni acolo nu‑l putea bănui: muzica“.

RAMON GENER, născut în 1967 la Barcelona, a studiat, de la șase la unsprezece ani, pianul la Școala de Muzică a Conservatorului-Liceu din oraș. La 18 ani a început să studieze canto sub îndrumarea marii soprane Victoria de los Ángeles. Și-a continuat educația tehnicii vocale la Varșovia, cu baritonul Jerzy Artysz, apoi în Catalonia, cu tenorul Eduard Giménez. O scurtă perioadă s-a dedicat muzicii, ca bariton, dar, conștient că nu este menit unei cariere de mare cântăreț, a decis să rămână fidel pasiunii pentru „cea mai înaltă formă a artei“, făcând-o accesibilă publicului larg prin cursuri, conferințe, emisiuni de radio și televiziune. Programele sale, Òpera en texans (Opera în blugi, 2011– 2013, televiziunea catalană), This is Opera (2015, televiziunea spaniolă), This is Art (2017–2018, televiziunea catalană), 200. Una noche en El Prado (200. O noapte în Muzeul Prado, 2019, televiziunea spaniolă), preluate de diverse televiziuni europene, s-au bucurat de un răsunător succes. Pasiunii pentru muzică îi sunt consacrate și volumele: Si Beethoven pogués escoltar-me (Dacă Beethoven m-ar putea asculta, 2014), L’amor et farà immortal (Iubirea te va face nemuritor, 2016), Beethoven, un músic sobre un mar de núvols (Beethoven, un muzician deasupra unei mări de nori, 2020). În 2024 are loc debutul său literar cu Istoria unui pian (Història d'un piano; Humanitas Fiction, 2026), roman tradus în peste unsprezece țări, cu care câștigă în același an cel mai prestigios pre­miu catalan pentru literatură, Ramon Llull.