AI Fatigue

AI Fatigue sau anxietatea eficienței impuse

Am participat de curând la lansarea cărții lui Marius Albert Neguț, „Șoaptele Urii”, la librăria „Șt. O. Iosif”. Prezentarea cărții a fost interesantă, invitații au reușit să convingă publicul că îl așteaptă o lectură foarte plăcută - ceea ce chiar este -, autorul nu a fost deloc lipsit de carismă. Totuși, la final, am simțit o stare de iritare, de oboseală, am avut impresia că lucrurile s-au lungit fără rost, ba mai mult, am simțit chiar nevoia să-i spun asta moderatorului, anume prietenului meu Laurențiu Ciprian Tudor.

Și, la fel cum săgeata nu se poate întoarce, odată lăsată să zboare, iar vibrația corzii arcului produce sunete încă multe secunde după, ca să-ți amintească de ce ai făcut, la fel și vorba, odată rostită, nu se poate lua înapoi, dar îți rămâne în propria ureche, să te facă să te gândești de ce-ai rostit-o. Și după ce am cugetat o vreme, mi-am dat seama că, de fapt, catalizatorul stării de neplăcere pe care am încercat-o la finalul lansării lui Neguț a fost faptul că, pe nesimțite, de la cultura și tradițiile indiene, discuția a ajuns din nou la... AI! Și, aparent, am dezvoltat o anumită alergie la subiect.

Ca fapt divers, cu nu mai mult de o săptămână mai devreme asistasem la o altă lansare, de data aceasta în cadrul târgului de carte „Bookfest” de la București, în care subiectul principal, dar și secundar, unicul subiect, de fapt, fusese tot AI-ul. Ăsta actual, al nostru, cu care ne batem noi capul, nu cel din carte, aflat în cu totul altă etapă de dezvoltare, într-o cu totul altă societate. Acolo fusese un cadru SF, fiind vorba de seria „Nordam 2190” a Alinei Voinea, și tot am simțit deranjantă discuția care a gravitat numai în jurul impactului actual al AI-ului în societatea reală, cu atât mai mult m-a zgâriat la lansarea unei cărți cu un cadru fantasy-istoric, deoarece subiectul AI-ului era unul intrus, nenatural. Și mi-am pus atunci problema de ce au ajuns pentru mine, dar sunt sigur că nu numai, atât de enervante discuțiile despre AI. Și mi-am găsit și răspunsurile.

Exact acum un an și tot în revista „Epithet” am publicat un alt scurt eseu numit „AI și societatea”. Scriam atunci, printre altele, că „nicio unealtă mai eficientă nu a ușurat, vreodată, munca omului, dimpotrivă. Eliminând sarcinile repetitive, pe care lucrătorul specializat le putea face cu ușurință, munca acestuia a devenit o serie de sarcini grele și stresante. Prin natura sa, omul găsește confort în a face ce știe să facă și doar ocazional, pe fondul îndeplinirii unui număr mare de sarcini cunoscute, să se confrunte și cu ceva care să-l provoace. Când toate sarcinile confortabile dispar, e uman să apară stresul și neîncrederea în forțele proprii. Apoi depresia”. Îmi mențin părerea, și adaug chiar că în acest an lucrurile s-au agravat. Deja „AI adoption” a devenit un deziderat în sine, nu mai vorbim de satisfacția clientului, de calitatea produselor și alți indicatori clasici de performanță, aceștia au căzut în plan secund, corporațiile măsoară acum gradul în care angajații folosesc sculele bazate pe AI și impun norme. De parcă nu ar fi destul că mediul a devenit mai mult decât concurențial pe fondul conștientizării faptului că oricare dintre noi poate fi înlocuit, cel puțin în plan teoretic, cu un agent AI.

De ce? Pentru că, evident, folosirea sculelor AI se crede că eficientizează munca, și face și sculele în sine mai bune, prin antrenarea algoritmilor. Așadar, paradigma s-a schimbat. Într-un timp mai vechi, eficiența angajaților și a oamenilor care lucrează într-un domeniu oarecare, creștea, cu experiența acumulată, cu nivelul cunoștințelor în domeniu (pe care experiența îndelungată le sporea). Acum, cunoștințele nu mai sunt necesare la nivel de angajat, de utilizator, deoarece ele există în AI, angajatul, sau utilizatorul, trebuie doar să-i dea AI-ului problemele corect și complet formulate. Nu contează dacă omul pricepe sau nu ce face AI-ul, sau softul pe care-l generează AI-ul, important e să-i dea acestuia de lucru și să folosească rezultatele oferite de el.  

De ce găsesc că un asemenea mod de lucru e prost și păgubos, nu cred că trebuie să detaliez. Nu se prostesc doar elevii care folosesc efectiv fără minte sculele generative de AI pentru a scrie eseuri pe teme despre care nu au absolut nicio idee, ci și acei „prompt engineers” care devin foarte buni la a-i da AI-ului de lucru contra credite cât mai puține, deoarece ei înșiși au tot mai puțin control asupra rezultatului, înțelegându-l parțial, în proporții tot mai mici. Iar corporațiile, și nu numai, împing în continuare acest mod de lucru, deoarece ele nu-și mai doresc angajați care să dețină un nivel cât mai vast de cunoștințe și înțelegere superioară a tehnologiilor, aceste lucruri sunt deja înglobate în AI, ci doar utilizatori eficienți de AI. Pe care să-i poată schimba oricând, sau chiar elimina, la nevoie, pe măsură ce AI-ul poate prelua tot mai mult.

Așa stând lucrurile, anxietățile pe care le simțim uneori când vine vorba despre AI cred că sunt justificate, deoarece adaptarea la lumea dominată de el înseamnă, practic, renunțarea la un tipar care a definit progresul uman încă de la începutul civilizației noastre. Eficiența obișnuia să fie un rezultat al experienței, care, la rândul ei, era un rezultat al repetiției. Așa se forma specializarea, așa lucra societatea. Iar răsplata decurgea natural, câștigai mai mult pe măsură ce te specializai și te specializai pe măsură ce căpătai rutină. Acum, ar trebui, cumva, să renunțăm în doar câțiva ani la asemenea obișnuințe și să îmbrățișăm noul mers al lucrurilor, în care experiența există, ca un dat, în care cunoștințele există și ele, iar noi trebuie doar să știm să le cerem, învățând nu ceea ce ar trebui să știm pentru domeniile în care activăm, ci cum să le cerem eficient.

Însă toate acestea s-ar putea, curând, să nu mai fie valabile. Întreaga industrie AI s-a dezvoltat pe datorie, modelele de AI pe care le folosim acum, gratis sau la prețuri modice, au costat companiile dezvoltatoare miliarde de dolari, și le costă în continuare pentru operare sume enorme, pe care nu și le recuperează nici pe departe din ceea ce plătesc utilizatorii în acest moment. Așadar, e îndreptățit să credem că suntem încă în faza în care ne creăm singuri dependența de ceva ce va deveni, cât de curând, prohibitiv. De ce? Pentru că așa s-au gândit marile companii de tech că vor ajunge la un nivel de bogăție și control al pieței absolut nemaiîntâlnit, iar celelalte, deși probabil își dau seama de asta, nu pot să nu intre în joc, pentru că altfel rămân în urmă și nu mai sunt competitive.

Suntem într-o spirală a autodistrugerii ca societate, nu datorită apariției unei supra-conștiințe a mașinii care va decide că nu mai suntem necesari și ne va distruge, ci pentru că am creat ceva îngrozitor de scump și de complicat de operat, am pompat în el bani de împrumut, apoi ne-am făcut dependenți de el, astfel încât să nu avem cum să renunțăm și să nu plătim această datorie.  Cum poate această situație să nu-ți creeze anxietăți? Personal, nu văd posibilă o ieșire din această situație, care să nu conducă spre o societate distopică. Dumneavoastră vedeți?

de Alexandru Lamba