Naufragiul

Fascinat de psihicul uman, încă necunoscut sub atât de multe aspecte, îmi pun tot felul de întrebări legate de ciudăţeniile şi paradoxurile sale. O astfel de întrebare scormonitoare priveşte modalitatea în care, privind retrospectiv, transformăm suferinţa în bucurie. Mai exact sunt curios să înţeleg de ce naufragiaţii, rătăciții prin diverse locuri, cei care eu trecut prin momente grele de supraviețuire, ulterior au o nostalgie pentru locul şi perioada respectivă.

Este o contradicție fascinantă aceea pe care o generează psihicul uman între modul în care percepe prezentul de atunci trăindu-l la prima mână şi cum îl interpretează ulterior, în prezentul de acum, privind în urmă. Cum este oare posibil să îți fie dor de o perioadă în care ai fost la un pas de moarte, flămând, înghețat, deshidratat sau terorizat, după caz!?

Acest fenomen a fost foarte bine documentat ştiinţific de către psihologi şi psihiatri, chiar şi de filozofi de-a lungul istoriei, luând drept repede mărturiile naufragiaților, veteranilor de război sau supraviețuitorilor unor dezastre naturale. Cert este că nu vorbim de vreun masochism, ci despre modul în care creierul nostru procesează trauma, legăturile umane formate în astfel de situaţii, precum şi sensul vieții, privit dintr-o perspectivă inedită pentru noi, dar firească şi proprie în sine oricărei fiinţe nealterate de civilizaţie şi modernitate. Şi aici cred că se ascunde esenţa dilemei. Aici este rădăcina după care sap.

Voi încerca să identific principalele motive psihologice pentru care apare această nostalgie bizară. Respectivele situaţii relevă claritatea existențială prin simplificarea extremă a vieții. În viața de zi cu zi, suntem copleșiți de micro și macro stresuri: facturi, trafic, emailuri, drame personale și sociale, fricțiunea permanentă cu semenii, decizii mărunte ori probleme mari şi grave, toate ne asaltează neîncetat mintea. Dar omniprezentul stress nu provine doar de aici. Chiar şi în lipsa lor, creierul nostru lucrează aproape permanent, cel puţin în starea de veghe, dar nu numai, trecând de la unele gânduri şi preocupări aparent normale, la altele și altele, revenind la cele dintâi ori adăugând unele noi. Aceste salturi permanente, necesare traiului modern, sunt deosebit de obositoare în ecuaţia psihicului. Pe când în modul de supraviețuire, toată această gălăgie dispare. Preocuparea se reduce la scopul unic și extrem de clar: să prinzi ziua de mâine. Această simplitate brutală oferă o liniște mentală doar în aparenţă paradoxală. E ca şi cum ai încerca să ţii în echilibru un singur obiect şi nu treizeci. Atunci când te confrunţi cu o singură problemă, creierul animalic se află în zona sa de confort. Aproape că se odihneşte. Întoarcerea în societate readuce „zgomotul” cotidian, unde supraviețuitorul, având acum termenii necesari comparaţiei, poate simți disconfort și nostalgie după acea claritate unde prioritățile erau absolute, reale și principial simple.

Intensitatea trăirilor (documentat ca efectul de „hiper-realitate”) produce şi ea unele consecințe importante. La limita supraviețuirii adrenalina și cortizolul sunt la cote maxime. Fiecare gură de apă are un gust incredibil, fiecare răsărit de soare este o victorie, iar simțurile sunt ascuțite la maximum. În comparație cu acea intensitate, viața normală pare fadă, ștearsă și monotonă. Lipsită de importantă. Nostalgia resimţită nu este după suferința în sine, ci după intensitatea cu care s-a simțit și trăit viața.

În cazul celor care au trecut în pereche sau în grup prin astfel de situaţii, se formează camaraderii și legături profunde. Chiar şi între cei aflaţi iniţial în duşmănie. Dacă naufragiul a fost trăit alături de alții, legăturile formate în acele momente sunt aproape imposibil de replicat în viața obișnuită. Trauma comună unește oamenii mai mult decât o face fericirea comună. Când știi că viața ta depinde de omul de lângă tine se creează un tip de intimitate psihologică foarte puternică. Întorși acasă, foștii naufragiați constată adesea că relațiile sociale obișnuite sunt superficiale, bazate pe conversații de complezență, legături volatile, conjuncturale sau frivole. Inerția vieții în societate (și siguranța implicită) face ca aproape nimic să nu aibă greutate, să nu conteze cu adevărat. Dorul după acea conexiune pură, chiar brutală şi manifestată în condiţii nefericite, subliniază, de fapt, esenţa existenţei, căci nevoia nu ne mai împinge, cum o făcea în trecut, spre legături interumane trainice.

Sunt apoi şi filtrele memoriei. Creierul nostru are un mecanism de autoapărare numit uneori „retrospecție roz” sau „estomparea afectului negativ”. Cu timpul, memoria tinde să șteargă intensitatea durerii fizice, a fricii paralizante și a panicii, a aspectelor negative, dar păstrează vii momentele plăcute, faptul de a fi supraviețuit, infimele triumfuri atât de greu de obţinut, precum și frumusețea sălbatică a locului, dacă a fost vorba de un cadru natural precum o insulă pustie, deșert sau munți.

Triumfurile de care vorbeam precum şi supravieţuirea în sine, au construit, de fapt, propria versiune de erou: unul real, trăit aievea. Locul și perioada respectivă reprezintă intervalul în care persoana a fost testată la maxim și a învins. Acolo a descoperit că este puternică, inteligentă, ingenioasă și rezistentă. Nostalgia este, de fapt, un dor de acea versiune puternică a propriei persoane, o versiune care s-ar putea să fie pierdută sau amortizată în confortul și rutina de acasă. În esență, nostalgia naufragiatului este dorul după o stare de spirit în care viața conta cu adevărat în fiecare secundă, o intensitate pe care confortul lumii moderne, din păcate, o diluează. Cumva, acel rău aduce liniște de mai multe feluri, mândrie şi o lacrimă benefică.

Retrospectiva este întotdeauna mai poetică decât realitatea. Acel „rău” devine, în timp, o sursă de curățare sufletească, un proces de alchimie psihologică prin care suferința se transformă în ceva sacru pentru supraviețuitor. Dacă disecăm aceste elemente, înțelegem exact de ce acea nostalgie este atât de adâncă.

Există o liniște care vine din reducerea perspectivelor. Supraviețuirea unor încercări grele induce o imunitate psihologică în fața dramelor mărunte din jur. Este liniștea celui care știe prețul vieții: când cei din jur se enervează în trafic sau se stresează pentru lucruri nesemnificative, supraviețuitorul simte o detașare și o liniște profundă. El știe că, atât timp cât are apă, căldură și e în siguranță, restul sunt doar detalii. Este și liniștea împăcării cu propria fragilitate: a privit neantul în față, l-a acceptat și a scăpat. Această acceptare elimină frica de necunoscut. Este un mare pas spre înţelepciune.

Mândria lui nu este una egoistă, ci o mândrie existențială justificată. Nu este mândria trufașă, ci acea demnitate tăcută a omului care a fost testat de destin și nu s-a rupt. Este mândria de a ști exact din ce e făcut. Majoritatea oamenilor trăiesc cu întrebarea „oare cum aș reacționa dacă s-ar întâmpla o catastrofă?”. Supraviețuitorul are răspunsul. Această mândrie devine o ancoră pentru tot restul vieții sale. Ori de câte ori dă de greu în prezent, își poate spune că dacă a supraviețuit atunci, pe acea insulă/în acel munte/în acea criză, poate trece și peste noua încercare.

În fine, lacrima sa nu este una de deznădejde sau de durere pură; este o lacrimă de gratitudine și eliberare - ceea ce grecii numeau catharsis. Este lacrimă care spală tensiunea acumulată. Ea deplânge suferința de atunci, dar în același timp celebrează miracolul de a fi încă aici. Este o reconectare cu propria umanitate. Într-o lume care ne cere mereu să fim roboți, să fim productivi și eficienți, acea nostalgie și acea lacrimă îi amintesc supraviețuitorului că este viu, că a simțit profund și că viața lui este mai bogată cu o poveste uriașă.

De aceea locul acela mizerabil, periculos sau înghețat din trecut nu mai este privit ca un iad, ci ca un altar personal. Un loc unde s-a născut a doua oară, iar dorul de el este, de fapt, o formă profundă de respect pentru propria viață. Este, de asemenea, locul unde a avut timp să se relaxeze şi să reflecteze. Să analizeze greşeli şi regrete, să construiască speranţe, să înțeleagă rosturi și realități.

Chiar dacă în unele cazuri vorbim de perechi sau grupuri, atunci când omul naufragiază singur există o dimensiune psihologică mult mai stranie, aproape mistică. În singurătatea absolută de pe o insulă, dintr-o junglă, pe mare sau în deşert, acel loc încetează să mai fie doar o bucată de teren periculos. Devine un personaj. Devine „celălalt” și generează acel dor devorator tocmai de locul în sine, de pustietatea aceea. Locul respectiv nu mai este văzut ca un pericol, ci ca un motor al renașterii, cu care efectiv se dezvoltă o relația de dragoste-ură. În singurătate natura nu îți este doar dușman, ci devine și singura ta sursă de viață. Copacul ți-a dat un fruct sau o umbră, peștera te-a apărat de furtună, izvorul ți-a potolit setea, întregul pustiu era deosebit de frumos... Între naufragiat și loc se naște o intimitate primordială și profundă. Locul te-a chinuit, dar te-a și hrănit. Noutatea, frumuseţea cadrului natural şi liniştea, chiar periculoase pentru omul modern, sunt capabile să ofere suport vieţii sale. Celulele corpului nostru, adâncurile fiinţei noastre, cunosc faptul că aparţinem naturii şi nu sticlei şi betonului. Întorși în civilizație, dorul de acel loc este, de fapt, dorul de „casa” primitivă în care am fost dezbrăcați de ego și refăcuți de la zero. E locul unde am renăscut.

Apoi, monologul cu Dumnezeu sau cu sinele devine posibil datorită absenţei complete a măștilor. În societate, purtăm mereu o mască: de tată, de angajat, de om civilizat, de bărbat puternic sau femeie sensibilă. În singurătatea absolută a naufragiului, nu mai avem în fața cui să jucăm teatru. Rămâi tu cu tine și cu universul. Acolo ai urlat de disperare, ai plâns în hohote, ai vorbit singur, ai fost complet sălbatic și complet autentic. Dorul de acel loc este dorul de spațiul în care ai fost cel mai sincer din întreaga ta viață. Orașul modern, cu regulile și eticheta lui, se simte uneori ca o cușcă artificială după ce ai gustat libertatea absolută (și terifiantă) a pustietății.

Mai este ceva ce eu am denumit nostalgia după tăcerea sacră. Lumea noastră este plină de zgomot: notificări, motoare, fabrici, voci, reclame, aparate, muzică... În locul naufragiului, singurele sunete sunt cele primordiale: vântul, valurile, foșnetul frunzelor, propria respirație și bătăile inimii. La început, acea tăcere sperie de moarte. Dar, după săptămâni sau luni, ea devine o formă de meditație. Creierul se calibrează pe frecvența pământului, iar odată salvat, în mijlocul mulțimii supraviețuitorul singuratic va căuta mereu, cu disperare, acea tăcere… și nu o va găsi. De aici vine privirea aceea pierdută în gol a celor care s-au întors: ei ascultă, în mintea lor, liniștea de pe „insulă”.

În cele din urmă cred că există redeşteptat acolo şi un instinct ancestral. Când cucerești un loc prin suferință, când fiecare palmă de pământ a fost bătătorită de picioarele tale sângerânde, acel loc devine al tău într-un mod pe care niciun act de proprietate nu îl poate certifica. Chiar dacă oficial insula sau deșertul aparțin unui stat, în sufletul naufragiatului singuratic, acel loc este regatul lui. Nimeni altcineva nu îi cunoaște secretele, capcanele și frumusețea așa cum le știe el. Întors acasă, el se simte un chiriaș într-o lume străină, tânjind după singurul loc unde a fost cu adevărat „rege” peste întinderi și peste propriul destin. În cazul naufragiului solitar întors la familia iubitoare după care a tânjit, la siguranța traiului modern, dorul lui se îndreaptă spre relația unică pe care a avut-o cu infinitul. Locul acela pustiu a fost martorul singurei perioade din viață când omul a fost una cu natura care îi devenise casă – într-o luptă pe viață și pe moarte, dar extrem de curată,. O casă care i-a pus la încercare trupul şi mintea, dar i-a întărit și înfrumusețat sufletul.

Foarte interesant este faptul că toate acestea se întâmplă şi cu perioada de prizonierat, dar nu şi cu cea de detenţie, deşi ambele seamănă oarecum. Totuşi, o nuanță psihologică esențială le deosebeşte absolut. Diferența dintre închisoare (penitenciarul de drept comun) și prizonierat (de război sau politic) explică exact de ce primul caz naște aproape exclusiv resentimente și traume, în timp ce al doilea poate genera acea nostalgie profundă, mândrie și legături de neclintit.

Totul se reduce la trei factori fundamentali: sensul, demnitatea și dinamica de grup. În închisoarea de drept comun individul este acolo pentru că a comis o infracțiune. Există o componentă de vinovăție, rușine socială și pedeapsă. Nu există glorie în a fi închis pentru furt sau violență. Lipseşte sensul pozitiv și în ochii condamnatului lipsește chiar rațiunea. Este doar timp irosit din viață, ca plată pentru o greșeală. Din acest motiv perioada respectivă este privită ca o pată neagră, o umilință care trebuie uitată. În prizonierat (de război sau politic), ești acolo pentru ceea ce reprezinți, nu pentru o crimă. Prizonierul de război şi-a făcut datoria apărându-și țara. Prizonierul politic este acolo pentru ideile sale, pentru refuzul de a îngenunchea în fața unui regim. Aici există un sens nobil. Suferința capătă valoare de sacrificiu.

Sursa pericolului și camaraderia sunt foarte strâns legate. În închisoare, celălalt deținut îți este adesea dușman sau competitor. Atmosfera este dominată de neîncredere, prădători și o ierarhie brutală bazată pe frică. Nu te poți relaxa și nu poți forma legături pure, pentru că vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune. Nu există „noi”, există doar „eu împotriva tuturor celorlalți”. În prizonierat, linia dintre „noi” și „ei” este clară ca lumina zilei. „Ei” sunt gardienii inamici, „noi” suntem frații de suferință. Această delimitare brutală naște o solidaritate incredibilă. Prizonierii își împart ultima coajă de pâine, se încurajează, își riscă viața unii pentru alții. Din acest „iad” comun se naște acea camaraderie sacră de care vorbeam mai sus, care lipsește aproape total din închisoarea civilă.

Identitatea și mândria generate de un anume tip de conştiinţă, de erou într-un caz, de infractor, în celălalt, nu pot fi trecute cu vederea. Supraviețuitorul unui prizonierat se uită înapoi și vede un erou care a rezistat opresiunii. Își amintește cum a refuzat să fie frânt, cum a păstrat aprinsă scânteia umanității într-un lagăr. De aici vine acea mândrie existențială și lacrima benefică. Fostul deținut dintr-o închisoare civilă, chiar dacă a fost puternic acolo, se uită înapoi la o perioadă de degradare și stigmatizare. Societatea îl vede ca pe un proscris, nu ca pe un supraviețuitor glorios. Nu are o poveste pe care să o împărtășească cu mândrie nepoților la gura sobei. Prizonieratul este o luptă a spiritului uman împotriva unui agresor extern, pe când închisoarea este o pedeapsă pentru o încălcare a contractului social. De aceea, deși ambele înseamnă privare de libertate și suferință, doar prizonieratul are puterea de a transforma trauma în nostalgie și valoare spirituală. Închisoarea lasă cicatrici; prizonieratul lasă medalii invizibile pe suflet.

În cele din urmă, nostalgia supraviețuitorului nu este o fugă de prezent, ci o căutare perpetuă a unei esențe pe care viața modernă, cu tot confortul ei, a diluat-o. Privind înapoi la acele momente limită, omul nu mai vede trauma, ci oglinda în care și-a văzut adevărata față, nealterată de măști sau convenții sociale. Acea „insulă” – fie ea geografică, socială sau politică – devine un altar al propriei reziliențe. În fond, lecția supremă a naufragiatului este cea a fragilității asumate: convingerea că, odată ce ai privit abisul și ai ieșit întreg din el, restul vieții nu mai este o luptă pentru supraviețuire, ci o ocazie prețioasă de a trăi cu adevărat. Nostalgia nu devine o ancoră care ține pe loc, ci busola care ne amintește, ori de câte ori ne pierdem în zgomotul cotidian, cine suntem cu adevărat și cât de mult cântărește, în esența ei, o singură zi de viață.

de Eugen Gomboș