Ultima zi de vară

Mă gândesc că nu din cauza vârstei – toamna vieţii mele – îmi fug gândurile la acest anotimp. Ci chiar din pură nostalgie și pentru că azi se sfârșește vara. Pentru că, deşi din motive de sănătate îmi displace toamna, îi duc dorul. De obicei către sfârşitul verii, ca acum. Ca oricărui copil, mi-a plăcut iarna cu zăpadă, vacanţa de Crăciun, cadourile, sania – nu dezvolt motivele pentru că toată lumea care a trecut prin copilărie le știe. Apoi vara, pentru altă vacanţă lungă şi pentru mare. În cazul meu marea de la malul Deltei Dunării. Primăvara venea la rând, aducând renaştere şi speranţa verii. În adolescență primăvara și vara și-au schimbat locurile. La urmă de tot era toamna şi aducea prea puţine. Acum însă o văd altfel.

Nu am putut să înţeleg niciodată de ce vara se sfârşeşte atât de repede. Chiar şi atunci când pe câmpiile de mai căldura aprinde degrabă florile de mac, iar dogoarea soarelui însoţeşte la şcoală bobocii din prima clasă, vara ține mereu mai puțin decât orice alt anotimp. Chiar dacă de multe ori am numărat până departe pe degete lunile calde, nu am reuşit să înţeleg niciodată unde se duce vara. Până anul acesta.

Am observat cum vara jivinele pădurii dispar în umbrele întunecate ale văilor, cum păsările cerului caută răcoarea pădurilor, gângăniile protecţia ierbii, iar fiinţele acvatice adâncurile reci ale lichidului binefăcător. Doar oamenii ies în soare şi trag pe nări cu nesaţ, tot timpul verii ca pe un drog scump, dar găsit fără preţ, pretutindeni. Şi nu doar plămânii, ci şi ochii şi pielea lor, deopotrivă, absorb lumina şi căldura astrului, consumând degrabă întreaga atmosferă terestră ce abia apucase să se încălzească după frigul iernii. Cu nişte ochelari anume ticluiţi pentru asta, aş putea să văd cum vara se scurge accelerat în trupurile oamenilor, în minţile şi sufletele lor chinuite de zăpezile aspre şi de propriile viscole. Aşa se face că vara trăieşte puțin, la fel cum unii fluturi trăiesc doar o zi, una mult prea scurtă, dar totuşi de ajuns pentru ciclul reproducerii lor. Ori noi suntem niste fluturi ciudați care trăiesc doar o vară; din vară în vară? Pentru că doar atunci avem curajul să pipăim fața planetei cu tălpile goale, să uităm de nevoi și griji, să dormim sub cerul înstelat, la fel ca atunci când eram puternici, dar incapabili să ne punem întrebări. În toate felurile, eu văd că oamenii consumă vara. Şi de asta, cred eu, că verile se termină mai repede decât orice alt anotimp.

Mie dor... Mi-e dor de multe, asta e clar, dar cel mai mult mi-e dor de tinereţe și mai mult de copilărie. De ultimele zile calde ale vacanţei de vară, când îmi părea nespus de rău după lunile despre care nu înţelegeam cum de au trecut atât de repede. Apoi de prima zi de şcoală, mereu plăcută, cu tabla nou vopsită, cu miros de parchet spălat cu petrol şi de cărţi noi. Chiar dacă mare parte erau rămase de la generaţiile anterioare. Mereu a fost frumoasă acea zi de şcoală, nu doar pentru că se termina repede, ci şi pentru că năştea în mine o curiozitate, o sete de cunoaştere – a-propos de manuale. Apoi, după ce intram binişor în trimestru[1], se mai ostoia acea sete.

Toamna însemna şi gustul fructelor şi culorile pădurii şi aerul răcoros care parcă cobora din munte. Dar peste toate acestea, la un moment dat toamna a început să determine o conştientizare evidentă, palpabilă, a trecerii timpului. Zilele ei însorite şi încă destul de calde, măcar în jurul prânzului, sunt ca o ultimă bucurie înainte de ploile urâte şi reci, înainte de lapoviţele şi noroaiele nesfârşite de octombrie şi noiembrie. Şi atunci parcă apreciezi mai multe, te bucuri mai amplu de acele ore calde şi plăcute. Începutul toamnei e ca o ultimă zvâcnire de tinereţe, de vitalitate, amestecată atât cu nostalgia verii trecute, cât şi cu speranţa că atmosfera aceea plăcută va mai ţine o săptămână, o zi... Iar bucuria e cu atât mai mare cu cât ştii că urmează resemnarea. Ştii că timpul merge înainte, că nu-l poți opri şi că te poartă cu el. Când începe toamna, vara viitoare e încă departe. Chiar şi zăpezile curate ale iernii sunt departe. Şi atunci te bucuri de ce ai în prezent. Cum spuneam, apreciezi mai mult bucuria atunci când înţelegi că e pe sfârşite. Încerc mereu să mă agăţ cu disperare de lucrurile bune care urmează să se petreacă peste anotimpul rece. Dar ştiu că doar mă amăgesc. Numai prima nisoare și bucuria Crăciunului mai liniștesc în mine dorul de vară. Iar dacă odată primăvara scotea la suprafața mea bucuria de a trăi, de a savura și mai mult viața, acum o face toamna. Primăvara era un început, un cuvânt înainte. Vara e textul amplu și savuros, pe care îl parcurgi pe nesimțite.  Acum nu văd toamna ca pe un preludiu al sfârșitului, ci ca pe un ultim capitol din cartea vieții. Iarna nu e un capitol, ci coperta de la finele ei. Când se va termina și ea, cartea va fi închiă, dar până atunci mă agăț de ce mai este de parcurs: un epilog, apoi o postfață, un cuprins, reclama de final... Încă vreau să îmi citesc cartea, să trăiesc, să văd minunățiile naturii și creațiile omului.

Peste toate, rămâne întrebarea de ce acum îmi place toamna? Pentru că ultima zi de vară e ca un fel de despărţire, ca un fel de moarte... Iar toamna ce vine, cel puţin în primele sale zile, calde încă şi însorite, pare un cadou; o prelungire a vieţii deja terminate.

[1] Anterior Revoluției din Decembrie1989, anul școlar era împărțit în trei trimestre.