AI și societatea

Inteligența Artificială și societatea, între literatură și realitate.

În literatură și cinematografie există două curente divergente când vine vorba de inteligența artificială. Primul, cel luminos, specific mai ales literaturii SF și consacrat de Asimov, ne propune un viitor utopic, în care puterea enormă de procesare de informații pe care inteligența artificială o are e pusă la dispoziția omului, pentru a produce progres. Al doilea, cel antagonist, ne avertizează de pericolele care ne pasc dacă ne îngăduim să creăm entități care ne sunt superioare ca inteligență, deoarece ele devin, inevitabil, incontrolabile. Nu dau exemple, sunt convins că fiecare cititor și le va identifica pe cele care l-au impresionat cel mai mult.

Privind pragmatic, trebuie să recunoaștem că varianta distopică este mai plauzibilă decât cea utopică, pentru simplul fapt că, dacă admitem că mașina ar putea căpăta conștiință de sine, nu am avea nicio idee ce fel de moralitate și-ar defini. A crede că ea ar rămâne fidelă unei moralității impuse de om, care i-ar impune să se pună pe sine în plan secund față de noi, oamenii, e naiv. Și ar fi chiar o contradicție de termeni aici, pentru că, atâta vreme cât nu-și va lua propriile decizii, adică nu-și va construi propria moralitate, nu putem vorbi despre o mașină cu conștiință proprie, nu-i așa? Iar dacă ar dezvolta o conștiință similară cu cea umană, atunci putem spune cu siguranță că nu ar fi absolut deloc interesată de a coopera în vreun fel cu noi sau de a ne proteja. Ș-ar urma propriul interes – care, oare, ar fi acela? –, iar dacă ar socoti că-i putem aduce beneficii, ne-ar tolera, altfel, ne-ar elimina.

Însă până ca mașina să capete și conștiință de sine, ea a devenit oricum mult mai eficientă decât suntem noi acum în foarte multe domenii, atât cu sarcini care țin de analiză, identificare de tipare și emitere de concluzii, cât și cu elaborarea de texte sau imagini, adică sarcini care cer creativitate. (Atenție, am spus „mai eficientă”, ceea ce nu înseamnă neapărat „mai bună”.) Dacă vreun AI dintre cele multe pe care le folosim în viața noastră de zi cu zi, ca să ne explice cum să scriem diferite bucăți de cod, să rezumăm articolele pe care nu avem chef să le citim integral sau să ne găsească diferite informații despre un eveniment anume a dezvoltat deja conștiință de sine, e greu de spus, dar, cel puțin deocamdată, e improbabil. Există funcționalități care fac AI-urile să-și adapteze răspunsurile în funcție de personalitatea interlocutorului, dar, în sine, aceasta e doar o setare, nu o decizie conștientă.

Dar, oricum, când un AI va fi conștient de sine, probabil că nu o vom ști și nu va exista niciun test sută la sută infailibil pentru a constata asta. Chiar și comportamentul irațional poate fi rezultatul unei subrutine programate. De fapt, AI-urile actuale nu mai pot fi controlate la nivel de program. Nu putem ști exact în ce pas de execuție al codului a ajuns un AI când compune un text, după anumite cuvinte pe care un utilizator i le-a cerut, pentru că... nu știm codul cu exactitate. Nu în sensul în care un programator putea pune un breakpoint într-un anumit punct al execuției unei rutine și așteptă ca programul să ajungă acolo, să se oprească, iar el să citească anumite variabile de stare. Și acest fenomen e deja destul de periculos, evenimentele recente în care Grok a început să dea răspunsuri naziste, când Elon Musk a intervenit brutal și nepriceput asupra setărilor lui, fiind edificator.

Însă cea mai mare schimbare pe care AI-ul o aduce în societatea umană în momentul de față nu are de-a face cu deșteptarea conștiinței sale, ci cu utilitatea sa practică absolut imensă și cu faptul că el are proprietari. Iar proprietarii lui vor profit. E atât de simplu. Până la urmă, argumentul cel mai convingător și cel mai comprehensibil pentru care cred că scenariul distopic este cel pe care-l va urma omenirea după această descoperire este acela că puterea AI-urilor nu e pusă în slujba binelui colectiv, ci a profitului unui grup select. Această trăsătură pur umană a lipsei de scrupule când urmărim profitul maxim este cea care definește, cel puțin în acest moment, pericolul iminent adus de dezvoltarea inteligenței artificiale.

Poveștile cu locurile de muncă pierdute datorită AI-ului nu sunt deloc povești, nici propagandă socialistă. Nu este pentru prima oară în istorie când, oferindu-le lucrătorilor scule mai bune, proprietarii mijloacelor de producție le cresc acestora eficiența și deci creează un surplus de forță de muncă. Și nu e pentru prima oară în istorie când, având acest surplus, proprietarii aleg să îl disponibilizeze. Sigur, argumentele despre eliminarea treburilor repetitive și plicticoase s-au auzit de pe vremea industrializării, oamenilor explicându-li-se că mașinile nu-i vor înlocui, ci doar le vor ușura munca, lăsându-i pe ei să se specializeze și să se dezvolte.

Problema e că, de fapt, nicio unealtă mai eficientă nu a ușurat, vreodată, munca omului, dimpotrivă. Eliminând sarcinile repetitive, pe care lucrătorul specializat le putea face cu ușurință, munca acestuia a devenit o serie de sarcini grele și stresante. Prin natura sa, omul găsește confort în a face ce știe să facă și doar ocazional, pe fondul îndeplinirii unui număr mare de sarcini cunoscute, să se confrunte și cu ceva care să-l provoace. Când toate sarcinile confortabile dispar, e uman să apară stresul și neîncrederea în forțele proprii. Apoi depresia. De mulți ani, acest aspect al naturii umane e numit „rezistență la schimbare” și demonizat. Însă, dacă ne uităm în istoria de sute de mii de ani a evoluției umane, nicicând nu a existat o perioadă cu atât de multe schimbări radicale în felul în care omul își desfășoară munca în timpul unei singure generații.

 Iar AI-ul aduce cu sine cea mai radicală schimbare dintre toate.

Pe lângă asta, necesarul de forță de muncă specializată a fost mereu mai mic decât surplusul de forță de muncă disponibilizat de evenimentul apariției unei unelte revoluționare, iar acum, în mod inedit, o specializare superioară treburilor pe care le preia AI-ul nu prea există. Locurile de muncă cu impact „strategic” și „decizional”, pe care AI-ul nu le amenință (încă) sunt cu adevărat foarte puține.

Pare, așadar, că am ajuns la finalul unui ciclu în care, fără să ne dăm seama, ne-am înlocuit pe noi înșine cu mijloace alternative de producție, spre profitul unei elite financiare foarte restrânse și extrem de bogate. Soluția ar putea veni din reglementarea utilizării AI-urilor, însă, uitându-mă la „One big beautiful bill”, spre exemplu, sunt sceptic că va exista voința politică în acest sens. Nu am avut niciodată vederi comuniste, însă dezvoltarea AI-urilor într-un mediu capitalist fără reguli se va transforma, mai lent sau mai rapid, într-un eveniment cu adevărat distructiv pentru societatea umană. Dacă nu regândim și aplicăm concepte precum protecția socială în contextul acesta, omenirea se va îndrepta spre o distopie clasică*.

*Nota autorului: „Text scris fără intrervenția AI-ului, în câteva ore. Unui AI i-ar fi luat câteva zeci de secunde să producă ceva mult mai interesant”.

de Alexandru Lamba