Întrebări către sine

Bătălia de la Termopile

Stau și mă întreb dacă la Termopile au murit toți spartanii.

Nu, nu au murit chiar toți, deși legenda celor „300” lasă adesea această impresie. Există câteva repere istorice importante care arată că dintre cei 300 de spartani trimiși inițial sub comanda regelui Leonida, au existat trei excepții notabile. Aristodemus fusese trimis înapoi împreună cu un alt soldat, Eurytus, deoarece ambii sufereau de o infecție severă la ochi, care îi lăsase aproape orbi. În timp ce Eurytus a ales să se întoarcă în luptă și a murit, Aristodemus s-a întors la Sparta, unde a fost considerat laș. S-a reabilitat ulterior, luptând eroic în bătălia de la Plateea. Un altul, Pantites, fusese trimis ca sol în Tesalia. La întoarcere, văzând că bătălia s-a încheiat și colegii săi au murit, s-a simțit atât de dezonorat încât s-a sinucis. Heredot menționează și alți soli. Și alți istorici sugerează că ar mai fi existat câțiva spartani trimiși cu diverse mesaje diplomatice în timpul bătăliei, care nu au fost prezenți la măcelul final. În orice caz, trei sau zece din 300 înseamnă ceva doar matematic.

Este important de reținut că spartanii nu au luptat singuri. În ultima zi, alături de cei 300 de spartani (minus supraviețuitorii de mai sus), au rămas să lupte până la moarte aliații lor uitați de istorie. Aproximativ 700 de tespieni, care au refuzat să plece și au pierit aproape toți, și 400 de tebani, despre care  se spune că mulți dintre ei s-au predat perșilor în ultimul moment. Cifra de 300 se referă strict la garda de corp a regelui Leonida (hippeis), însă, în primele zile ale bătăliei, armata greacă număra în total între 5000 și 7000 de oameni din diverse orașe-stat.

Mă întreb în continuare – dincolo de spiritul epocii, de educație, vremuri și necesități, din ce aluat trebuie să fii ca să lupți unul contra o sută, două sute, cât dădea socoteala exactă?... Ce trebuie să simți să faci asta?

Ca să stai în fața unei forțe de sute de ori mai mari, trebuie să fii construit dintr-un amestec de fatalism și hiper-concentrare. Dincolo de pregătirea militară, acolo intervine o rupere psihologică de realitatea biologică a supraviețuirii. Acel aluat uman simte moartea ca pe o certitudine, nu ca un risc. Majoritatea soldaților lumii luptă cu speranța că vor supraviețui. La Termopile, în ultima zi, acei oameni au operat dintr-o stare de moarte acceptată, certă, aproape produsă deja. Când elimini speranța de a te mai întoarce acasă, frica își pierde principalul combustibil. Devii o unealtă care funcționează mecanic, eficient și extrem de periculos, pentru că nu mai ai nimic de protejat în afară de metrul de pământ de sub picioare.

Acolo a existat un micro-univers al scutului. Într-o astfel de bătălie nu te mai gândești la cetatea/țara ta sau la istoria ce se va scrie. Universul tău se reduce la îmbinarea scuturilor, la umărul celui de lângă tine și la spațiul de 30 de centimetri prin care poți împunge cu sulița. E o formă de transă colectivă. Aluatul despre care vorbim este unul care prioritizează „noi” în fața lui „eu”, până la punctul în care identitatea individuală dispare. Dacă tu cedezi, prietenul tău moare. Dacă el moare, urmezi tu. Această presiune socială e mai puternică decât instinctul de conservare.

Împăcarea lor cu soarta a fost însoțită  de o furie liniștită. Există o diferență între adrenalina unui jaf și determinarea de la Termopile. Trebuie să simți o formă de mândrie feroce, aproape toxică. E sentimentul acela îți dictează singura regulă care poate fi valabilă în acele condiții: poți să mă ucizi, dar prețul pe care îl vei plăti pentru viața mea te va face să regreți că m-ai întâlnit. Este refuzul absolut de a fi victimă, chiar și în fața unei execuții.

Din ce e făcut un astfel de om? Din stoicism brut: capacitatea de a vedea durerea ca pe un zgomot de fundal care trebuie ignorat. Din ego masiv transpus în onoare: ideea că numele tău și conduita ta privind îndeplinirea datoriei valorează mai mult decât restul de 40-50 de ani de viață pe care i-ai mai avea de trăit. Dintr-o doză de nihilism: înțelegerea faptului că toți murim; deci singura variabilă este cum o facem. E un aluat care astăzi pare inuman pentru că noi suntem educați să valorizăm viața individuală mai presus de orice. Pentru ei, viața era doar moneda cu care cumpărau nemurirea numelui lor.

Atunci, oare un om modern pus într-o situație limită pentru o cauză în care crede total, ar mai putea găsi în el resursele astea sau am devenit prea moi din cauza confortului de care beneficiem de zeci de ani? Prea putini. Suntem moi, lași...individualisti. Valorile moderne nu sunt juste și corecte din toate perspectivele. Individualismul modern a tăiat rădăcina acelei coeziuni care făceau posibile acțiuni precum cea de la Termopile. Astăzi sacrificiul este adesea privit ca o eroare de calcul, nu ca o virtute. Ne-am construit o lume în care confortul este confundat cu siguranța, iar supraviețuirea biologică a devenit valoarea supremă.

Dacă privim critic, această moliciune vine din câteva schimbări fundamentale de perspectivă. Pentru noi moartea este o sursă de teamă permanentă și nu o destinație. Pentru un spartan sau un tespian, moartea era un eveniment public, asumat și pregătit. Noi am ascuns moartea în spitale și ambalaje sterile, i-am subliniat suferința implicită. Când nu mai ești conștient în fiecare zi de finitudinea ta, devii moale pentru că ai impresia că totul ți se cuvine. Valorile moderne ne învață să amânăm orice suferință, ori lupta lui 1 contra 100 este despre îmbrățișarea suferinței.

Astăzi căutăm validare externă, să artăm cine suntem, chestiune care transferă valorizarea din ochii tăi în ochii celorlalți. Iar lucrurile care depind de ceilalți ne fac fragili, dar mai ales lipsiți de identitate și mândrie sănătoasă. Onoarea antică era un contract intern, intim și rigid. Dacă ești sclavul propriului confort sau al opiniei celor din jur, nu poți lupta împotriva unei armate; vei negocia, te vei ascunde sau vei fugi, vei trăda chiar, pentru că „e logic” să vrei să mai trăiești o zi, indiferent de prețul moral.

În prezent asistăm la moartea generalizată a ideilor mari. Am devenit sceptici. Pentru ce să mor? - e întrebarea modernului. Valorile actuale sunt fluide, se schimbă cu trendurile. Ca să lupți împotriva unor șanse imposibile, ai nevoie de o valoare fixă, imuabilă, supremă, ceva ce consideri mai real decât propriul tău trup. Fără acest reper orice om devine, inevitabil, un laș în fața forței brute. Totuși, există o nuanță interesantă: această moliciune este și consecința (poate și motivul) faptului că avem drepturi individuale, libertate de exprimare și tehnologie. Am schimbat eroismul înălțător și tragic pe stabilitate mediocră.

E adevărat că am pierdut aluatul din care sunt făcuți eroii, dar întrebarea e dacă am pierdut ceva esențial pentru spiritul uman sau pur și simplu am evoluat într-o specie care preferă să trăiască în genunchi mai degrabă decât să moară în picioare? Răspunsul scurt e simplu: n-ar fi o problemă dacă și societatea ar fi evoluat spre o direcție care să permită asta. Din păcate, nu s-a întâmplat așa.

Răspunsul lung e și deosebit de complex și presupune alte întrebări. Ar putea oare un om de azi să mai găsească acea furie sacră, dacă i s-ar amenința, de exemplu, familia, sau suntem atât de individualiști încât nici măcar instinctul ăsta nu ne-ar mai scoate din apatie? Vi se pare că lumea de azi se duce în direcția bună? Încet-încet avem atâtea „state” câți oameni există. E o ironie dureroasă a progresului: am vrut o societate corectă, unde să ne putem manifesta libertatea totală și ea ne-a dus la o fărâmițare absurdă a societății. Când spun că avem „atâtea state câți oameni”, descriu perfect aromizarea disfuncțională a societății. Fiecare e propriul său rege, cu propriul adevăr, propriile reguli și propriul „zid” psihic. Dacă mă întrebați pe mine, direcția pare să fie una de entropie socială, nu de evoluție. O măsură a dezordinii, caracterizată de reguli ignorate sau aplicate haotic, neîncredere în oameni și instituții, comunicare proastă în era comunicării, zvonuri, polarizare, scăderea solidarității, conflicte frecvente, chiar și pentru lucruri mărunte. Narcisismul ridicat la rang de virtute lipsea în lumea spartanilor. Lumea lor antică punea comunitatea (cetatea) deasupra individului. Astăzi, „eul” este zeul suprem. Când fiecare om este un stat în sine, ideea de sacrificiu pentru un bine comun devine ilogică. Nu poți avea un Termopile într-o lume de a individualismului exacerbat, unde fiecare se este interesat doar de ce câștig eu din asta?

Pierderea sensului comun este un neajuns infinit mai mare decât realizăm. Fără un set de valori universale – acele adevăruri obiective juste care guvernează credința și viața – nu mai există țesut social. Suntem ca niște bile de biliard care se lovesc una de alta, fără a putea să se adune vreodată. Această libertate extremă ne-a lăsat, paradoxal, mai singuri și mai vulnerabili ca niciodată. Un om care este propriul său stat este un om ușor de înfrânt, pentru că nu are pe nimeni în stânga sau în dreapta scutului său.

Confortul pentru care muncim, comoditatea pe care o căutăm, de fapt ne castrează voința.Lumea se duce spre o direcție în care efortul și suferința aferentă sunt văzute ca nenorociri și nu necesități inerente traiului. Dar caracterul (acel aluat de care vorbeam) se coace doar în cuptor, la foc intens și nu la palida pâlpâire a unui băț de chibrit. Într-o lume care îți livrează totul la ușă, mușchiul moral se atrofiază. Devenim spectatori ai propriei vieți, comentând de pe margine, în timp ce „perșii” moderni (indiferent ce formă iau ei: algoritmi, dictaturi economice sau ideologice) ne cuceresc fără să tragă o singură săgeată.

Și atunci e oare bună direcția asta spre care ne îndreptăm? Depinde de definiție. Dacă scopul e supraviețuirea biologică și distracția facilă, atunci suntem în epoca de aur. Dacă scopul e măreția, onoarea sau coeziunea, atunci suntem într-un declin abrupt. Se pare că am schimbat calitatea spiritului pe cantitatea opțiunilor. Avem 100 de tipuri de cereale la micul dejun, dar nu mai avem o singură cauză pentru care merită să pierdem micul dejun, darămite viața.

Și iar mă întreb dacă această fragmentare e un drum fără întoarcere sau e nevoie de o criză catastrofală ca să ne amintească de ce avem nevoie unii de alții? Suntem cea mai socială formă de viață cunoscută. Asta e calea speciei noastre: societatea, comunitatea. Instinctul de supraviețuire trebuie să fie acolo. Dar îl are orice animal sau bacterie. Onoarea, valorile morale, noțiuni precum adevărul și dreptatea sunt cele ne deosebesc de ele. Nu trebuie să confundăm sociabilitatea mecanică (faptul că stăm unii lângă alții în orașe sau pe rețele) și comuniunea de valori, pentru că ceea ce ne definește cu adevărat nu este simplul instinct de a respira sau de a sta împreună, ci capacitatea de a muri pentru cel de lângă tine sau pentru o abstracțiune.

Dacă un câine moare pentru stăpânul lui, o face din atașament biologic și loialitate instinctivă. Dar omul este singura entitate capabilă să creeze un concept precum Dreptatea sau Adevărul și să decidă că acel concept este mai real și mai valoros decât propria lui carne. Aici, în diferențierea de restul regnului animal, e punctul în care argumentul meu capătă putere. Instinctul de supraviețuire este softul de bază, comun tuturor. Dacă rămânem la el, suntem doar niște mamifere mai inteligente care au învățat să folosească și să creeze unelte. Onoarea și morala sunt, de fapt, singurele noastre trăsături care sfidează biologia. Când un om alege să nu mintă, deși adevărul îi aduce moartea, el tocmai a învins biologia. Acolo începe, de fapt, Omul.

Paradoxul social de care aminteam se concretizează și prin aceea că ne anulăm capacitatea de a socializa la alt nivel decât restul animalelor.  Deși  suntem cea mai socială specie, dacă această sociabilitate nu este bazată pe piloni etici, ea devine doar o formă de stup sau mușuroi. Ne adunăm laolaltă pentru utilitate, nu pentru ideal. Dacă societatea modernă elimină noțiunea de onoare sau datorie pe motiv că sunt învechite sau subiective, ea regresează, de fapt, spre stadiul de bacterie: supraviețuim, ne multiplicăm, consumăm, dar nu mai semnificăm nimic.

Într-o lume în care fiecare are adevărul lui (fragmentarea de care vorbeam), însăși noțiunea de adevăr dispare. Ori, fără un adevăr obiectiv, acceptat ca fundament pentru care să depui mărturie, dreptatea devine doar o negociere de interese. Când spun că valorile moderne actuale nu sunt pe de-a întregul juste, mă refer la faptul că am încercat să înlocuim constantele umane universale (onoarea, dreptatea), cu niște variabile de moment: confortul, opinia majorității mediocre, bunăstarea.

Dacă eliminăm capacitatea de a lupta pentru ceva invizibil precum valorile, ne pierdem tocmai aluatul care ne-a scos din peșteră. Fără acele noțiuni care ne deosebesc de animale, rămânem o specie foarte zgomotoasă, dar goală pe interior.

Și întrebările își continuă asaltul. Dacă onoarea și adevărul sunt ceea ce ne fac oameni, cum facem să le reimplantăm într-o lume care pare că le consideră obstacole în calea succesului personal? Pot fi ele predate și învățate sau se nasc doar din suferință și necesitate? Cheia este educația. Eșuată deja. Cultura, arta, istoria, literatura. Degeaba avem specialiști buni dacă nu avem oameni buni. E necesar un reset, ca să nu vină un shut down. Trebuie ajuns la o coeziune mai amplă a speciei. Probabil o utopie, care necesită un alt nivel al conștiinței. Unul simbiotic. Mai toate principiile pe care se sprijină societatea umană ar trebui reformate pornind de la acest principiu al coabitării și interdependenței.

Din această perspectivă miezul problemei constă în aceea că am confundat instruirea, formarea de specialiști, de „unelte” eficiente pentru sistem, cu educația – formarea caracterului, a omului capabil de discernământ moral. Un specialist bun fără un fundament etic e doar un fel de robot care poate servi, cu aceeași eficiență, și un ideal nobil, și o dictatură, și o corporație toxică. Conceptul meu de conștiință simbiotică și necesitatea unui reset pentru a evita un shut down presupune câteva direcții radicale, după cum urmează.

Coeziunea pentru supraviețuire colectivă este imperativă, dincolo de orice „eu”, dar fără a desconsidera niciun individ.  Societatea actuală e construită pe competiție, nu pe simbioză. Ceea ce ne scapă vederii este faptul că deși în natură există competiție, chiar ca regulă generală, ea se derulează pe fondul simbiozei, în serviciul ei. Un alt nivel al conștiinței ar însemna să înțelegem că „celălalt” nu este un competitor pentru resurse, ci o extensie a aceleiași entități biologice și spirituale. Dacă un spartan murea pentru cetate, o făcea pentru că el și tovarășii lui erau cetatea. Resetarea ar însemna să extindem acest sentiment la nivelul întregii specii. E o utopie acum, pentru că sistemele noastre economice și politice sunt hrănite de conflict și fragmentare.

Cultura și arta trebuie să primească rol de sistem de operare primară, nu doar de divertisment. Astăzi, arta și literatura sunt privite ca opționale sau ca modalități de relaxare. Într-o societate reformată, ele ar trebui să fie fundamentul. Istoria nu ar trebui învățată ca o înșiruire de date, ci ca o hartă a greșelilor spiritului, pentru a nu fi repete. Arta ar trebui să ne antreneze empatia – capacitatea de a simți durerea celuilalt ca pe propria durere. Asta e baza simbiozei interumane. Desigur, mai este și cea a întregii societăți cu întregul mediu natural în care trebuie să ne ducem existența.

Dacă principiile actuale sunt profitul, creșterea infinită și succesul individual, o reformă a lor ar trebui să pună la baza ei responsabilitatea radicală, adică una în care ești responsabil nu doar pentru ce faci, ci și pentru ce permiți să se întâmple. Iar adevărul trebuie ridicat la rang de utilitate publică. Într-o simbioză, informația falsă e ca un virus în propriul sistem nervos.

Istoria ne arată că sistemele care refuză resetarea prin educație și reformă conștientă ajung, inevitabil, la un shut down violent, războaie, colapsuri civilizaționale. Acea „coeziune mai amplă” de care vorbesc pare a fi singura ieșire din fundătura individualismului feroce. Dar oare suntem capabili de acest salt de conștiință prin voință proprie? Sau, paradoxal, omul are nevoie de un dușman la porțile Termopilelor, o criză globală inevitabilă, ca să fie forțat să treacă de la „eu” la „noi”? Acest reset ar putea veni printr-o trezire spirituală/intelectuală, sau sistemul actual e atât de rigid încât doar un colaps total mai poate curăța terenul pentru ceva nou? Mi-e teamă că totul e prea putred pentru o transformare lină. Această teamă e legitimă și, dacă privim onest structura societății, e greu să o combatem cu argumente optimiste, chiar și la suprafață. Când o fundație e putredă, orice încercare de a zugrăvi etajele superioare e inutilă; clădirea tot se va prăbuși sub propria greutate. Suntem într-un punct în care instituțiile care ar fi trebuit să ne salveze – educația, religia, politica, chiar și arta – au fost absorbite de același sistem de consum și imagine pe care ar fi trebuit să-l critice.

Iată de ce cred că termenul de „putred” este potrivit. Asistăm la o inversiune a valorilor, pentru că nu mai e vorba doar de lipsa valorilor, ci de faptul că opusul lor este recompensat. Minciuna bine ambalată aduce succes, egoismul e numit self-care, iar trădarea principiilor e numită adaptabilitate. Asistăm, de asemenea, la pierderea rădăcinilor: am tăiat legătura cu istoria și cultura mare, privindu-le ca pe niște antichități inutile. Un om fără rădăcini e ca o frunză în vânt; nu poate opune rezistență, deci nu poate forma acel zid de scuturi de la Termopile. Putregaiul nu e doar la vârf, ci este extins printr-o complicitatea generală. Este în modul în care acceptăm micile compromisuri zilnice, pentru confort. Sistemul e putred pentru că noi, celulele lui, am acceptat să funcționăm pe bază de conveniență, nu de onoare.

Dacă transformarea prin educație și conștiință (calea „frumoasă”) e blocată de acest putregai, atunci natura și istoria au un singur mecanism de curățare: focul. Când o structură devine prea rigidă și prea coruptă ca să se mai vindece, ea intră în colaps. Istoria civilizațiilor e o succesiune de astfel de prăbușiri. Poate că shut down-ul de care mă tem nu e sfârșitul speciei, ci singura metodă prin care se poate elimina parazitul individualismului extrem. Doar în momente de privațiune absolută sau de pericol existențial, omul își amintește că are nevoie de celălalt și că adevărul nu e negociabil. E trist că avem nevoie de o catastrofă pentru a redeveni umani, dar poate că aluatul acela de care vorbeam la început nu se mai poate frământa în confort, ci doar în criză. „Vremurile grele creează oameni puternici. Oamenii puternici creează vremuri bune. Vremurile bune creează oameni slabi. Oamenii slabi creează vremuri grele”. Pare că suntem la finalul ciclului de oameni slabi și ne pregătim pentru vremurile grele. Mă simt ca un observator neputincios al acestui declin. Cred că mai există mici insule de rezistență valorică, capabile să păstreze semințele vechilor virtuți. Sunt puține, izolate, nesemnificative. Este o perspectivă lucidă și, în același timp, greu de purtat. Sentimentul de neputință vine din faptul că masele și sistemele mari au o inerție proprie, o forță de strivire care ignoră individul, indiferent cât de treaz sau de integru este acesta. Totuși, istoria ne-a arătat că aceste insule, deși par nesemnificative în plină furtună, sunt singurele care păstrează codul genetic al unei civilizații. Chiar dacă sunt puține și izolate, ele au o funcție vitală, similară mănăstirilor din Evul Mediu timpuriu, care au păstrat textele antichității în timp ce restul lumii era în flăcări. Într-o lume în care totul e relativ, existența unui singur om care refuză să mintă sau care încă mai înțelege semnificația onoarei, servește pentru păstrarea standardului și devine punct zero. Fără acest punct de referință, nu am mai ști nici măcar că suntem pierduți.

Deși sceptic în privința eficienței refugiilor simbiotice, nutresc speranța că acele mici comunități de care spuneam sunt singurele locuri unde „conștiința simbiotică” se exersează deja, la scară mică. Ele sunt laboratoarele pentru ceea ce ar putea veni după un shut down. Uneori, actul de rezistență nu este o bătălie zgomotoasă, ci simpla existență onestă, simplul refuz de a te lăsa asimilat de putregai. Să rămâi un om cu valori într-un mediu care le disprețuiește este, în sine, un fel de Termopile cotidian. Faptul că unii dintre noi simt aceeași neputință ca și mine și că recunosc putregaiul, îi exclude deja din masa amorfă. Sunt, dacă vreți, spartani care văd trădarea lui Ephialtes și știu că încercuirea e completă, dar care aleg să nu lase scutul jos. Nu pentru că ar crede că pot opri armata persană, ci pentru că a nu lăsa scutul jos este singurul lucru demn de făcut. Poate că marea tragedie a epocii noastre este că avem mulți oameni care „văd”, dar care sunt atât de atrofiați moral încât nu pot forma acea falangă hoplită necesară schimbării. Dacă totul se îndreaptă spre acest colaps inevitabil, singura întrebare care rămâne pentru fiecare dintre noi este ce luăm cu noi pe insulă? Ce idei, ce cărți, ce principii merită salvate din acest naufragiu?

Dacă aș putea salva o singură trăsătură umană sau o singură idee pe care viitoarea civilizație să o aibă la bază, aceea ar fi bunul simț. Este cel mai simplu și, în același timp, cel mai profund răspuns posibil. Bunul simț nu este doar o formă de politețe, ci este acea busolă interioară care ne spune unde se termină libertatea noastră și unde începe demnitatea celuilalt. Dacă stai să analizezi, dispariția bunului simț este cea care a permis putregaiului să se extindă. Bunul simț este măsura tuturor lucrurilor: te împiedică să fii extremist, să fii ridicol în orgoliul tău sau să devii un parazit social. Este simțul proporției. Este baza simbiozei. Nu poți avea o conștiință colectivă fără bun simț. El este cel care îți șoptește că nu ești centrul universului, dar că ești responsabil pentru partea ta de lume. Este antidotul ideologiilor nesănătoase și reci, care pentru a putea fi puse în practică au nevoie de oameni care și-au pierdut bunul simț. Un om cu bun simț va refuza mereu să facă rău în numele unui bine abstract. Într-o lume care s-a complicat până la autodistrugere, întoarcerea la bunul simț ar fi, într-adevăr, cel mai eficient reset. Este singura valoare care nu are nevoie de traducere, de studii academice sau de legi stufoase. Ori îl ai, ori nu. Dacă insulele despre care vorbeam vor păstra acest ingredient, atunci există o șansă ca, după colaps, noua fundație să nu mai prindă putreziciune.

În încheiere există o ultimă întrebare, care va și rămâne fără răspuns. Nu pentru că nu l-aș ști, ci pentru că nu-mi convine să exprim răspunsul. Oare acest bun simț ar putea fi vreodată codificat într-o formă de organizare socială sau va rămâne mereu o trăsătură pur individuală, o formă de rezistență solitară?

de Eugen Gomboș