Interogație metafizică

Adrian Zăinescu: Metafizica corporalității în lirica contemporană

Adrian Zăinescu se înscrie într-un curent complex al poeziei românești contemporane, situându-se la intersecția dintre neomodernism și lirismul confesiv post-decembrist, cu înclinații puternice spre existențialism și o reactivare neașteptată a imaginarului romantic în cheie postmodernă. Demersul său liric face parte din acea direcție a poeților care refuză ironia detașată și minimalismul steril, revendicând dreptul la sentiment autentic și la interogația metafizică directă.

Poet gălățean născut în 1975, Zăinescu vine dintr-un mediu cultural plural – este absolvent de Științe ale Comunicării, redactor la Editura Muzeului de Istorie Galați și, poate cel mai semnificativ pentru înțelegerea poeziei sale, fotograf profesionist cu multiple expoziții personale. Această dublă identitate de poet și fotograf nu este deloc întâmplătoare: privirea sa lirică este profund vizuală, construiește imagini cu acuratețea unui obiectiv foto, captează detalii senzoriale cu precizie aproape tehnică. Expozițiile sale – „Eternul feminin”, „Nuanțe”, „Metaforele toamnei gălățene” – trădează aceleași obsesii tematice pe care le regăsim în versuri: feminitatea, cromatica existenței, temporalitatea.

Cu patru volume publicate între 2007 și 2024, Zăinescu își construiește constant un univers liric recognoscibil, evoluând de la debutul cu „Te văd doar...” (2007) către maturitatea din „Temeriada” (2023) și ”Pe câmp cu inul albastru” (2024). Premiile obținute – de la Premiul Municipalității Gălățene la recentul Premiu al Galei Între Oglinzi Paralele (2024) – confirmă o prezență constantă și apreciată în peisajul literar românesc.

Adrian Zăinescu practică o poezie excesivă în sensul cel mai nobil al termenului – excesul aici devine instrument de cunoaștere și instrument expresiv. Metaforele sale sunt violent senzoriale, aproape carnale: dragostea „urlă, somnambulă, a lună plină”, iubirea își „roade laba stângă / până la sânge, / până la os, / până la inimă”. Există o anume brutalitate asumată în construcția imaginilor, o refuzare a pudorii poetice în favoarea sincerității crude.

Limbajul oscilează între registrul colocvial, aproape trivial („auzi, ce porcărie”), și erudiția culturală (Nietzsche, referințele biblice, mitologia antică). Acest amestec deliberat creează o tensiune productivă, sugerând că și în vorbirea de zi cu zi pulsează mari întrebări existențiale. Poetul nu se ferește de regionalisme și expresii populare („gudurându-se”, „să-și facă de cap”), integrându-le organic în țesătura versului liber.

Privirea de fotograf se simte în construcția imaginilor: Zăinescu nu descrie abstract, ci „fotografiază” cu cuvinte – „albul ochilor tăi”, „unghiul albastru / al privirii mele”, „zeama piersicii / mușcată până aproape / de sâmbure”. Această concretețe vizuală conferă poeziei o prezență fizică imediată.

Triada fundamentală a acestei poezii este iubirea-timpul-moartea, tratate nu separat, ci într-o îmbrățișare dialectică. Erosul apare masochist și violent (poemele „Vânat”, „Salt cabrat”, „Ofrandă”), niciodată pacificat sau idilizat. Femeia este simultan obiect al adorației și sursă a suferinței, conformându-se unui mit personal al feminității ca forță ambivalentă, creatoare și distructivă deopotrivă („Din noroi”, „Perfecțiune”). Nu e întâmplător că una dintre expozițiile sale fotografice se numește „Eternul feminin” – această obsesie pentru misterul feminității traversează întreaga sa operă.

Temporalitatea obsedează constant: firele albe care urcă „hoțește, pe la tâmple”, trupul care se leapădă „ca pe-o salopetă murdară”, pământul care „ne-nghite încet”. Zăinescu nu face din moarte un subiect abstract, ci o prezență fizică, materială, care ne consumă „zi de zi”, celulă cu celulă. Această conștiință a destrămării graduale conferă poeziei un memento mori contemporan, lipsit de consolările religioase tradiționale.

Divinitatea apare problematizată, uneori ironic reinventată („Gott ist tot” este o meditație hilară și tragică asupra absenței divine), alteori ca prezență capricioasă („Din noroi”). Există o teologie personală aici, în care Dumnezeu este mai degrabă un personaj literar decât o prezență dogmatică – un Creator imperfect, grăbit, care fuge cu creația sa „la subsuoară”.

Forța principală a acestei poezii constă în autenticitatea emoțională – Zăinescu scrie despre iubire și moarte fără filtrul ironiei protective atât de frecvent în poezia contemporană. Riscă sentimentalismul și tocmai acest risc îi conferă credibilitate. Imaginile sale sunt memorabile prin concretețea lor aproape fizică, moștenire directă a privirii fotografice: „mușcată până aproape / de sâmbure, / ca să nu-ți spargi dinții”, „zeama piersicii”, „miezul de pepene roșu”.

Capacitatea de a combina registre stilistice diferite fără a produce cacofonie este remarcabilă. Poemul „Bărbătească”, de pildă, începe colocvial („Auzi, ce porcărie”) și ajunge la o metaforă complexă a farului interior, menținând coerența tonală. Această versatilitate stilistică demonstrează o maturitate poetică solidă.

Originalitatea perspectivei este evidentă în poeme ca „Din noroi” sau „Gott ist tot”, unde Zăinescu reinventează mituri biblice și filosofice cu o imaginație debordantă și un umor negru savuros. Poemul „Din noroi” este o mică capodoperă de teogonie inversată, în care Dumnezeu creează femeia dintr-o întâmplare nefericită, iar rezultatul scapă controlului chiar și demonic.

Dacă ar trebui să distilăm un mesaj central, acesta ar fi acceptarea paradoxului existențial: trăim într-un corp care ne trădează, iubim cu o inimă care va înceta să bată, căutăm sens într-o lume în care divinitatea fie a plecat, fie nu a fost niciodată. Dar această conștiință tragică nu conduce la nihilism, ci la o afirmare vitalistă – trebuie trăit cu intensitate tocmai pentru că totul este efemer.

Zăinescu practică ceea ce am putea numi un existențialism erotic – cunoașterea de sine trece prin experiența amoroasă și prin confruntarea cu finitudinea. „Ergo sum” și „Pe datorie” sunt mărturii clare ale acestei filosofii: existența este un împrumut pe care îl returnăm la o dată necunoscută, dar între timp avem datoria de a o trăi plenar. Titlul poemului „Pe datorie” este semnificativ – viața ca datorie nu în sens moral-religios, ci ca împrumut temporal care trebuie valorificat maximal.

Angoasa predominantă este cea a pierderii – pierderea iubirii („Vânat”, „Ascuns”), pierderea timpului („Fire albe”), pierderea propriei identități („Ergo sum”), pierderea sensului cosmic („Gott ist tot”). Există o teamă recurentă a singurătății, a nereciprocității sentimentelor, a distanței de neredus între eu și tu. Poemul „Ascuns” exprimă cu acuitate teroarea geloziei și a suspiciunii că în ochii iubitei se ascunde un altul.

Bucuriile sunt mai discrete, mai fugitive, dar nu absente: căldura intimității din „Tomnatic”, contemplația frumuseții feminine din „Perfecțiune” și „Rod”, acceptarea ironică dar afectuoasă a condiției umane din „Jumătăți”. Sunt bucurii melancolice, întotdeauna conștiente de propria lor precaritate, dar tocmai de aceea mai prețioase. „Tomnatic” este poate cel mai cald poem din această selecție, cu imaginea cuplului care se încălzește la „focul palid / al soarelui tomnatic”, într-o intimitate fragilă dar autentică.

Adrian Zăinescu aparține unei generații de poeți care au debutat în prima decadă a secolului XXI și care au refuzat atât experimentalismul radical, cât și întoarcerea la formele clasice stricte. El se situează undeva între neoromanticii care revendică emoția autentică și poeții existențiali care pun întrebări fundamentale despre condiția umană. Nu face parte din nicio „școală” declarată, dar dialoghează implicit cu o tradiție lirică românească care merge de la Bacovia (prin melancolia urbană și conștiința destrămării) la Nichita Stănescu (prin căutarea metaforei absolute și a limbajului care să spună indicibilul).

În peisajul poeziei gălățene, Zăinescu continuă o tradiție locală solidă, iar premiile și recunoașterea de care se bucură confirmă o prezență constantă și apreciată. Nu este un poet mediatic sau scandalos, ci un creator perseverent.

Adrian Zăinescu scrie o poezie a curajului emoțional într-o epocă a reținerii și a ironiei defensive. Riscul său este cel al sentimentalismului și al excesului retoric, dar recompensa este o poezie vie, pulsând cu anxietățile și dorințele unui om contemporan care nu-și poate ascunde umanitatea sub măști postmoderne. Se înscrie astfel în tradiția poeților care cred că poezia trebuie să spună adevăruri esențiale despre condiția umană, chiar dacă aceste adevăruri sunt dureroase sau incomode.

Privirea sa de fotograf îi conferă poeziei o concretețe vizuală remarcabilă, în timp ce formația în comunicare îl ajută să găsească registre stilistice variate și accesibile. În peisajul poeziei românești actuale, vocea sa distinctivă merită atenție pentru sinceritatea ei brută și pentru refuzul de a capitula în fața deziluziei. Este un poet care crede încă în marile teme – iubirea, moartea, timpul, Dumnezeu – și care are curajul să le abordeze fără pudoare postmodernă, cu o intensitate emoțională care poate deranja, dar care nu lasă indiferent.

Închei ca de obicei cu un poem care mi-a plăcut -

GOTT IST TOT

Sătul să ne mai vegheze,

Dumnezeu ne-a luat la subsuoară

și-a plecat cu noi în lume.

Mersul Lui

ne hurducăie pe toți,

ne ciocnim cap în cap,

ne cerem scuze

și ne vedem de-ale noastre

ca și cum

nimic

nu s-ar fi întâmplat.

Iar Dumnezeu se tot duce departe,

cu noi sub brațul său drept.

Rugăciuni se fac în continuare,

se aprind lumânări,

se pupă icoane,

se sărută ziduri sfinte,

se bat mătănii,

se trag clopote,

nimeni nu sesizează nimic,

hai, Doamne ajută,

iartă-ne și ne izbăvește!

Între timp,

El a luat-o binișor la fugă,

ne e din ce în ce mai greu

cu hurducăiala asta permanentă,

dăm vina pe vreme, pe poluare,

pe plăcile tectonice,

specialiștii încearcă să calculeze

ziua când se va opri.

Viața merge oricum înainte,

chiar dacă ceva mai clătinată,

iar Dumnezeu fuge de-a binelea

atent, totuși,

să nu-i scăpăm de sub braț.

Nici El nu știe exact

de ce a ales

să ne ia și pe noi,

poate nu s-a îndurat

să-și lase creația pe mâna altora

sau, cine știe,

poate tocmai de ei fuge,

important este că Dumnezeu

și-a luat lumea în cap

(de fapt, la subsuoară)

și fuge acum

hurducăindu-ne mai abitir

ca niciodată,

fără să se oprească,

fără să se uite în urmă,

sperând poate că-i va plesni splina

și va muri,

să le facă pe plac

și-acelora ce iau de bune

zisele lui Nietzsche.

de Doina Roman