Demissio Victus

Despre rolul supraapreciat al gândirii pozitive chiar despre efectele sale negative, au vorbit mulţi, s-au făcut studii şi s-au tras ample concluzii. Ne referim aici la una dintre multele tehnici moderne de self-help, printre care și mindfulness (meditația), habit building (cultivarea comportamentală), acceptare etc. Gândirea pozitivă a fost analizată, însă numai din perspectiva efectelor sale, aşa că mă simt nevoit să spun câte ceva şi în alt sens, chiar dacă dintr-o perspectivă total subiectivă.

Cei mai mulţi speakeri motivaţionali nu m-au inspirat niciodată. Înainte de toate mi s-au părut artificiali. Desigur, am înţeles şi rolul speech-ului şi adevărul din ele. Oricât de bine pregătit ai fi şi oricât de bun orator eşti, nu poţi vorbi oamenilor despre gândirea pozitivă şi rolul ei benefic, dacă înainte să ajungi acolo nu ţi-ai dus propriile lupte, nu ai îndurat înfrângeri şi nu te-ai ridicat cu ajutorul gândiţii pozitive, conştientizate sau nu. Şcolile de după, sunt binevenite.

S-ar putea naşte aici observaţia că nu toţi cei care îi învăţa pe alţii – şi fac asta bine – au experimentat învăţăturile lor. Poate fi adevărat, numai că aici nu suntem în prezenţa unei materii, precum matematica, oricum experimentată de profesor. Lucrăm cu mintea (şi sufletul) omului, influenţăm caractere, modelăm personalităţi şi trebuie să fim convingători. Trebuie să existe implicată o emoţie, nicidecum o profesională detaşare. Doar astfel poţi mişca ceva în auditoriu şi poţi transmite. Dar profesorul, veţi zice, ce emoţie propune elevilor atunci când predă matematica? Păi una foarte importantă şi valoroasă, doar că se manifestă altfel – şi anume prin pasiune: faţă de activitatea sa didactică şi mai ales faţă de materia pe care o predă. Fascinaţia lui poate face matematica atractivă, dacă are o minte destupată, vede dincolo de programa şcolară, îi pasă de elevi (și îi iubește), nu doar de salariu şi prezintă totul într-o manieră digerabilă, distractivă. Inutil să vorbim despre materii ca istoria sau limba maternă.

Aşadar, toţi acei vorbitori cu glas frumos, adesea incredibil de tineri, care vorbesc bine şi spun adevăruri învăţate din cărţi, nu mă ating prea mult. Există o uriașă discrepanță între modul în care arată și chestiunile despre care expun. Desigur, imaginea lor este cea a bunăstarii, mulțumirii și succesului pe toate planurile și este necesară pentru a convinge, chiar mai mult decât teoria expusă, că urmând sfaturile lor, toți vom ajunge asemenea lui: dacă nu tineri și fumoși, măcar bogați și sănătoși. Numai că pentru mine lipsește drumul. Mai exact confirmarea faptului că respectiva persoană a parcurs un drum anevoios și a răzbit, inclusiv cu ajutorul gândirii pozitive.

E foarte posibil ca trecând pe la marginea unui izlaz, observaţia unui cioban sprijinit în bâtă, relativ la o chestiune banală ce poate fi generalizată sau extinsă la situaţii de viaţă, să mă motiveze înzecit. Pentru că acolo totul este şi provine din ceva autentic, nu doar adevărat sau corect observat. Această autenticitate este crucială deoarece, în esență, lupta pentru reușită nu este definită de gândirea pozitivă sau de eșecul extern, ci de un element mult mai profund.

În capul meu gândirea pozitivă este foarte strâns legată de voinţă, dar şi de ceva ce nu știu cum să denumesc. Am putea să îi spunem, vis, deziderat, scop, imbold, dârzenie. Poetul Radu Gyr a exprimat-o magistral în versurile ce încheie poezia „Îndemn la luptă”, scoasă, evident, din orice context politic, întrucât ea a fost scrisă între anii 1930-1940, când a fost arestat de mai multe ori pentru activitate legionară.

„Înfrânt nu ești atunci când sângeri

Nici ochii când în lacrimi ți-s

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunțările la vis.”

Avem aici un amestec din cele mai sus arătate, nicidecum vreo gândire pozitivă, găselniţă a lumii moderne. Din această perspectivă cred că rolul ei se reduce destul de mult spre ceea ce este în realitate: un surplus ajutător celorlalte calităţi şi eforturi.

Gândirea pozitivă are un rol ajutător, nefiind suficientă prin ea însăşi. Unui sportiv nu îi va ajunge niciodată gândirea pozitivă şi voinţa, dacă nu le aşează deasupra unui antrenament temeinic. Atunci da, poate face diferența, oferindu-i un important avantaj faţă de ceilalţi, care nu au deloc o gândire pozitivă ori nu este corect dozată.

Dar aici intervine totuşi ceva... ceva cu care pot contrazice teoria aceasta într-o oarecare măsură. Un mod total diferit de abordare a problemelor, apreciat ca fiind tocmai opus gândirii pozitive. Respectiv să nu îți faci niciodată speranţe (deşarte) că va fi bine, ci să încerci să descoperi şi să înţelegi toate piedicile care s-ar putea ivi în cale, indiferent de izvorul lor. De aici concluzia că persoana ar fi prapăstioasă. Însă scopul ei este acela de a înţelege piedicile pentru a le putea ocoli, surmonta, rezolva. Mi se pare mai degrabă o abordare realistă şi prevăzătoare, o încercare de asigurare a reuşitei. Cel puţin în teorie, dacă un astfel de demers este posibil și corect făcut, gândirea pozitivă apare mai puţin necesară. Pragmatismul ar fi suficient. Desigur, este doar teorie. Nimeni nu e scutit de speranţe şi vise, dar nu toată lumea poate gândi pozitiv în orice circumstanță. Am vrut să explic un alt mod de abordare, unde gândirea pozitivă este mai puţin relevantă. Cred că această gândire este determinantă doar la un nivel foarte înalt, unde celelalte mijloace sunt deja epuizate.

Gândirea pozitivă nici nu se poate învăţa şi nici nu este un talent. Cred că ține mai degrabă de firea fiecăruia dintre noi, de modul în care percepem realitatea din jur, de maniera în care ne raportăm la aceasta, precum şi de structura caracterului nostru. De modul în care ne-a modelat mediul social în care trăim, interacținea cu semenii. Nu cunosc procentul, dar cred că natura interioară a fiecăruia, posibil influențată și de moștenirea genetică, prevalează în mare măsură. Chiar dacă se poate educa, eficiența ei este mult mai mare în cazul persoanelor care prin natura lor sunt pozitive și au un optimism ponderat.

Am observat și faptul că interacțiunea cu natura, chiar dacă implică o luptă, conduce mai puțin la o încrâncenare și mai mult la o senină acceptare a „nedreptăților” – rezultat absolut firesc pentru orice vietate. Pe când confruntarea cu societatea și cu oamenii, acolo unde forțele sunt relativ comparabile, implică mai multă dorință de impunere și mai multă suferință, renunțări mai dese și mai dureroase.

Desigur că lupta pentru cauzele pierdute, adesea încununate de succes, a presupus şi o speranţă, o gândire pozitivă, o credinţă în ideea de dreptate, într-un ideal, într-o divinitate, în propriile forţe. Dar acel ceva căruia Gyr îi spune vis trebuie să fie preponderent şi mereu prezent. Altfel, omului nu îi este de ajuns instinctul, precum celorlalte vietăți. În lipsa unei gândiri conștiente, a posibilității de a alege, ele nu cunosc renunțarea, ci doar lupta; motiv pentru care le apreciem atât de mult.

Totuşi, etern nu este nimic, cu atât mai puţin omul sau visurile sale. Acestea din urmă sunt chiar mai volatile decât orice altceva. Oricât de puternic ai fi şi oricât de tare ţi-ar fi voinţa, vine vremea când visele se tot îngustează. Pier la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Când se stinge şi ultimul dintre ele, e momentul renunţării. Renunţarea la vis este şi renunţarea la sine, la scopul existenței. Chiar dacă viața mai palpită în tine, trupul e golit de motorul vieții. Nu vorbim de viața fizică, ci de rațiunea existenței. În extrem, la ce ţi-ar folosi, în clipa morţii, să mai visezi la ceva? Nu cred că acea clipă poate fi umplută de altceva decât de durere şi păreri de rău. Moartea cu un scop (eroică) ori cea „fericită” (resemnarea/împăcarea, acceptarea sau mulţumirea pentru viaţa lăsată în urmă) nu pot exclude, nu pot şterge pur şi simplu instinctele înrădăcinate în orice fiinţă vie de pe această planetă: frica de moarte și dorința de a trăi. Mă refer efectiv la ultima-ultima clipă a vieţii şi nu la „ultimele”. În plus faţă de acest instinct avem viaţa psihică, deosebit de fertilă, a omului. Dacă nu suferă de vreo boală care să îi înlăture conştiinţa, creierul său va „lucra” până la survenirea morţii cerebrale şi va prelucra variante, va face analize, va conştientiza, nu speranţa, nu visele, ci amintirile, durerea, părerea de rău după ele şi după multe altele. Nici moartea ca renunțare supremă (sinuciderea) nu cred că e scutită de o astfel de abordare. Din contră, acolo durerea este accentuată de abandon, de renunțare.

Uneori visul ne părăsește mult prea devreme. Aceasta este, într-adevăr, veritabila înfrângere: când înțelegi că nu mai ai niciun țel și niciun rost, nici pentru tine și nici pentru alții. Când simți în ce fel doare acest gol, abia atunci înțelegi ce a vrut să spună Radu Gyr despre faptul că nu pierderile și eșecurile, ci că renunțarea proprie și intimă, este, de fapt, adevărata înfrângere. Confirm ce a vrut să ne învețe poetul! Chiar dacă versurile lui se vor un îndemmn, sunt în același timp și o povață. Confirm acest adevăr, deși nu îmi dau încă seama de pe care parte a lui.

Concluzia care se desprinde este că, spre deosebire de găselnița lumii moderne, înțelepciunea autentică ne învață că rolul gândirii pozitive se reduce mult spre ceea ce este în realitate: un simplu surplus ajutător. Adevăratul test al caracterului nu este lupta, ci dârzenia de a nu renunța la vis, pentru că abandonul lui reprezintă moartea rațiunii de a fi. Adesea nu modul în care câștigi te caracterizează cel mai mult și nici chiar cel în care pierzi și cazi, ci simplul fapt că te ridici. Iar aici visul-deziderat, joacă un rol mult mai important decât gândirea pozitivă.

Cu siguranță, pentru a merge mai departe și a trăi fericiți nu este nevoie să analizăm nimic din cele mai sus descrise. Putem rămâne ignoranți la tot ce există în afara și în interiorul nostru, fiind suficient să cunoaștem ce a zis acum vreo două mii de ani, poate cel mai nefericit dintre toți nefericiții: „Fericiți cei săraci cu duhul…”[1]

[1] În sensul cuvântării lui Isus de pe munte, „sărac cu duhul” nu înseamnă „naiv” sau „lipsit de inteligență”, cum am sugerat și cum se înțelege uneori greșit în limbajul modern. În context biblic, „săraci cu duhul” se referă la cei smeriți, conștienți de propria lor micime și nevoie de Dumnezeu, oameni lipsiți de mândrie și autosuficiență spirituală.

de Eugen Gomboș