Alegerea

Traiul de la munte fusese mereu greu. Era obișnuită cu munca, cu frigul, cu lipsurile, însă avuseseră liniște în valea în care stăteau cuibărite, sub brazi și stânci, căsuțele lor de lemn și ogrăzile îngrijite. Fusese liniște în casă, liniște în suflet.

Vânturi rele de dincolo de vale au făcut liniștea să plece încetul cu încetul în ultimii ani, până când au alungat-o de tot. Ultima fărâmă se dusese în noaptea în care plecaseră de acasă, pe nepusă masă, cu copii, cal și căruța în care așezaseră amândoi câteva lucruri strânse la repezeală. Tot satul plecase atunci, împins dincolo de Marginea, unde poposiseră abia spre dimineață. Maria și câteva femei își așteptaseră până în zori bărbații, care voiseră să vadă ce se întâmplase cu gospodăriile lor. Se întorseseră cătrăniți și Ion îi spusese repezit:

       - Ia ce poți, că plecăm la munte cu ai Amarandei și Năstăseștii.

       - Măi, Ioane, a auzit ea vocea unuia dintre vecini, poate e mai bine să rămâi.

       - De-acum drumul nostru ăsta-i, răspunsese Ion, fără să se întoarcă spre vecin.

Continuase să vorbească ca pentru sine:

- E mult de când ne-au trimis, cu forța, aiurea, să ne lăsăm ciolanele cine știe pe unde. Ne-am bucurat degeaba, ca proștii, că o să fie bine. Tot cu frica-n sân, tot să-mi ascund muierea și pruncii și animalele și cele de-ale gurii. Am tăcut și-am înghițit și-am făcut cum am știut mai bine. Da’ de-acu’ gata. Gata. S-a umplut paharul, continuă el, în timp ce deshăma calul, să-l lase liber. Au ars tot, tot. Nu era nici picior de Fritz acolo, ce ne-au gonit ca pe vite? De ce-au dat foc? Ca să zică mai apoi că nu era nimeni acolo, cum au făcut mai sus de Cernăuți, de zic acum că-i locul lor. Și eu, ce-i al meu nu dau, orice-ar fi.

- Mărie, fii tu mai înțelegătoare, pentru pruncii tăi nevinovați, se întoarse vecinul spre ea.

Dar Maria și-a înțeles bărbatul, așa cum trebuise să înțeleagă în toți anii ăștia, când liniștea se tot îndepărtase, cu pași ușori, de vale, de sat, de ogradă, de căsuță, de suflet. La fel ca Ion, vorbi mai mult pentru ea, nu pentru că aștepta aprobare sau înțelegere din altă parte.

- De mult viața noastră-i cu fundu-n sus și calea noastră-i asta. Întâi a plecat Ion. Noroc că suntem știutori de carte, nu ca alții. Am trăit cu cărțile[1] lui și cu sfânta rugăciune și numai eu știu câte lacrămi am vărsat și cât am cerut să vie înapoi la mine. Numai Cel de Sus știe cât mi-am strâns pruncul la piept și l-am rugat să nu mi-l ia. Și Domnul și Maica Precista m-au ascultat. Și tot numai eu știu că mi-a trimis un străin înapoi, care se trezea lac de apă noaptea și striga și țipa. Se ridica și pleca prin bătătură și nu zicea nimic. Numai eu știu cum a trecut până s-a întors omul meu de tot la mine. Dup-aia au venit toți ăia de luau ce voiau  din bătătură. Văd și acum cum a strigat la mine că plecăm la pădure. Și cum m-a lăsat acolo cu pruncii mici și mi-a zis să nu mișc până nu se-ntoarce. Și-am înțeles iar.  Și când m-am întors în sat atunci am aflat că Tudorița din capul uliței n-a suportat rușinea și s-a spânzurat în șură. Și acum asta, mânați ca vitele și urmăriți ca niște răi, izgoniți din căsuțe, cu prunci cu tot. Am tot înțeles.

Se lăsă tăcerea după ce Maria își sfârși vorbele.

Acolo, lângă căruța cu toată averea lor, la popasul de dincolo de satul Marginea, Ion i-a mângâiat pântecul pe care catrința începea să nu-l mai cuprindă.

            - Iartă-mă, Mărie.

          Ion a întins o mână moale și i-a mângâiat fața roșie de frig. În ochii chinuiți de nesomn și grijă ai omului ei citea din nou adevărul din vorbele lui, că altă cale nu mai rămăsese. Maria și-a așezat palma ei mică peste a lui, a stat așa câteva clipe, apoi a scotocit prin căruță după ceva de-ale gurii și lucruri trebuincioase pentru prunci.

Printre lucrurile puse de-a valma în căruță era și traista cusută pe vremea când era fată, pentru lada ei de zestre. Făcuse cu mâna ei și valul de țesătură, căci mai avea să coase și altele, nu doar pe aceea.

         Amintirea era atât de vie încât în fața ei stătea acum aievea războiul de țesut, iar ea ședea pe scăunelul cu trei picioare, cu mâinile așezate peste ițele albe și negre cu care urma să facă valul de țesătură. Pânza trebuia să iasă-n pătrățele pline și vârstate cu alb și negru.

          Când o începuse, mângâiase ușor lâna aspră, apoi tăiase o bucată bună. Pusese țesătura parte peste parte și cususe cu migală, să potrivească bine cele două margini. I-ar fi putut face o bata simplă, din două fire groase, răsucite, ca un fir de mărțișor, doar că alb și negru, cum aveau mai toate fetele din sat, dar traista ei trebuia să fie cea mai frumoasă. Așa că i-a țesut și bataua lată, învrâstată, cu fir roșu și negru. Și a cusut-o de o parte și de alta a traistei, ca să facă și toartă din ea, s-o poată pune pe umăr. A cusut așa de bine, că trebuia să știi că-i alt fir acolo. Cum o terminase în iarna aia, la o șezătoare, fetele și femeile o purtaseră din mână în mână și-i lăudaseră măiestria la țesut și la cusut. Și-i uraseră să fie mereu plină cu de toate. Zâmbi amar în sinea ei, căci nu asta însemnase de toate.

         A iubit-o, o iubea și acum, chiar dacă lâna se mai îmblânzise după atâta purtat și spălat în apa pârâului de lângă sat. Maria își plimbă ușor degetele peste bataua care îi cuprindea frumos marginile. Țesătura începuse să se destrame pe alocuri, cum se destrămase și liniștea lor.

        Oftă, puse câteva lucruri în trăistuța ei, ceva de-ale gurii și lucruri trebuincioase pentru prunci, mângâie calul și o luă după Ion.

            După ore de mers, cu picioarele tremurând, cu Catrina adormită în brațele lui Ion și Ieremia cu fața înghețată de lacrimi și frig, ajunseseră la coliba din marginea luminișului. Maria, care intrase printre ultimii, trebuise să se aplece. În puțina lumină care se strecura printre golurile ce țineau loc de ferestre, stăteau toți cei cu care fugise.

 În prima dimineață, îi luase câteva clipe bune să se dezmeticească. Lângă ea dormeau Catrina și Ieremia și peste tot, în colibă, fiecare își încropise, așa cum putuse, un culcuș. Unii dintre ei se trezeau foșnind, icnind, bombănind.

            Nu-i mai ajungea aerul, obrajii îi ardeau și inima bătea mai să-i sară din piept. Se ridicase cu chiu, cu vai, încet, ca să nu trezească pruncii, și ieșise să se liniștească, trăgând cu nesaț aerul rece.

            Se mai obișnuise însă de atunci, cu toți oamenii în jurul ei, dar îi era dor de căsuța ei, cu tinda plină de lumină, unde mușcatele, încărcate de flori, se răsfățau în oale de lut până la primul omăt.

I se strânse inima în timp ce-și amintea, mușcatele ei nu aveau să mai înflorească vreodată. Îi răsări în minte, ca prin vis, și vocea lui Ion din prima zi de aici:

            - Nu scoate nimic, să ai totul pregătit mereu, că ...

          Ion înghițise restul vorbelor, dar ele se terminaseră în capul ei: „are să fie și mai rău.” Și-și mai aminti o poveste, spusă de unul dintre bătrânii satului, cu inima și mai strânsă:

            „ – Au mai fost d-aistea. Le plângeai de milă, cum își puneau ce puteau în traiste și luau drumul codrului, să nu-i găsască răii. Și trăiau cu te miri ce, prin pădure, și cine știe câți se mai întorceau prin satele pustiite, când năpasta trecea.”

            Îi sunau cuvintele astea în cap și se gândi că așa erau și ei acum, în băjenie, plecați tot cu o traistă, în care apucase să pună ceva de-ale gurii și câteva lucrușoare trebuincioase pentru prunci.

În dimineața asta, mai caldă decât cele de până acum, Maria a ieșit în soarele primăverii abia începute, în poiana în care se ascundeau din noaptea în care plecaseră.

Și-a strâns mai tare la piept pruncul născut aici, în colibă, o fetiță bucălată, roză, cu ochii mari, albaștri, ca ai ei și a celorlalți doi copii.

Au botezat-o pe Ioana cu apă din pârâul care zburda acum vesel peste pietre, la marginea poienii.

A botezat-o un vecin bătrân, Avram, care a știut ce să zică. Agheasmă și busuioc a avut femeia lui, care nu voise să plece în ruptul capului fără ele și fără o iconiță cu Fecioara Maria și pruncul Isus.

        În liniștea dimineții târzii răsună cântecul unui cucoș de munte. Scurt și repetat, iar un altul îi răspunse întocmai. Maria tresări, fiindcă cucoșii nu mai cântau la ora aia, iar asta însemna să care iar bocceaua, să târască copiii, acum trei, prin pădure, și să se oprească cine știe când și unde, căci doar Ion și Silvestru știau pe unde erau refugiile și care îi putea adăposti pe toți. Mai însemna să pășască pisicește, să nu foșgăiască, să nu șoptească, să nu clipească, să nu respire.

            Ioana ei scânci și-și boți fățuca. Strânse tare și pleoapele, apoi se puse pe un plâns care îi făcu pe toți din jur să tresară. Femeia lui Avram, care avea de lucru cu niște vreascuri pentru foc,  se opri și își făcu o cruce largă.

            - Nu plânge-a bine copilu’ aista.

            Maria își pungi gura roșie și intră înapoi în colibă. O legănă ca să o liniștească.

- Mărie, fă-o să tacă, trebuie să plecăm, auzi o voce groasă în spatele ei.

Nu a spus nimic, căci fruntea care nu se mai descrețise din noaptea cu pricina și graba cu care a înșfăcat el arma au făcut-o să-și înghită cuvintele.

În timp ce legăna copila cu o mână, cu cealaltă adună în grabă câteva lucrușoare, pe care le scosese mai înainte din traista mereu plină: o cămeșuță albă ca laptele, înflorată pe piept, o pereche de pantalonași și una de botoși mici, roșii, croșetați, toate cumpărate de la un iarmaroc.

Voise să o îmbrace pe Ioana, să vadă cum îi șade, că nu apucase să le poarte, dar a înghesuit totul în traista pe care și-a agățat-o de gât. 

           Curând au abandonat cărarea umblată și s-au afundat printre copacii încă dezgoliți de frigul iernii. Înaintau în liniște, până și copiii învățaseră să tacă. Se potoli și Ioana, adormită după zbucium.

Urcau și coborau, se împiedicau de rădăcini ieșite din pământul reavăn, acoperit cu frunze putrede. Maria alunecă de câteva ori, mai să se prăvălească peste copilă. De fiecare dată, Ion a tras-o în sus, deși o avea și el pe Catrina în brațe și pe Ieremia agățat de sumanul lui.

Degetele încleștate peste Ioana înghețaseră de nu și le mai simțea, iar fața îi ardea. Și până la refugiu mai era o veșnicie.

S-a oprit o clipă să își tragă sufletul. Toți gâfâiau, cu fețe mușcate de frig ca degetele ei. Rotocoale albe le ieșeau pe gură. Un copil și-a tras zgomotos nasul și și-a trecut dosul palmei, acoperit de mâneca cămeșii, peste toată fața. Tatăl s-a întors încruntat și i-a făcut semn să tacă.

            Pocnete străine pădurii au răsunat, poate chiar lângă coliba pe care o părăsiseră. Păsările dintre copaci se tânguiră, își fâlfâiră aripile zgribulite printre crengile golașe, apoi țipară mai tare și o luară spre înaltul cerului.

            - Pe aici, șopti Ion și o trase într-o parte.

            Silvestru, vărul ei, a trecut pe lângă ea, a scotocit sub un pâlc de aluni și a scos o scară, care nu se mai termina. Bărbatul a lăsat-o în jos, a sprijinit-o de malul întunecat și a coborât-o spre pârâu.

După câteva clipe, în preajmă răsună un ciripit lung, apoi încă două scurte. Macovei, care era sus cu ei, făcu semn copiilor să coboare. Apoi urmară femeile.

Cu măruntaiele în gât, cu obrajii în flăcări, a reușit să-și descleșteze degetele, a strâns cât a putut de tare viața plăpândă de la pieptul ei cu o mână, iar cu cealaltă s-a agățat de scară, cu toată puterea de care a fost în stare.

Până a ajuns jos, pe buza văgăunii săpată de apa ploilor, a trecut o viață. A rămas acolo, lângă scară, cu ceilalți doi copii agățați de catrința neagră, vrâstată cu roșu, până când apăru și Ion, care a coborât ultimul.

Bărbatul ei a tras scara și a întins-o spre Silvestru, care o lăsă în jos din nou, în văgăuna rece și umedă și repetară cu toții același drum, cu pas ușor, ca mâțele plecate după șoareci. Acolo au rămas înghesuiți unii într-alții, cu urechile ciulite.

Zgomotele s-au oprit pentru o vreme. Apoi au început să se rupă crengi , să foșgăiască frunze, să țipe păsări speriate, să tropăie godaci[2].

Trosnetul se tot întețea, ca și cum tavanul văgăunii dispăruse și crengile se prăvăleau, cu tot cu godaci, peste capul ei și a celorlalți și-i strivea.

I se mișcă și copila în brațe. Sângele îi alerga prin tot corpul, inima îi bubuia nebună. Legăna copila și-i șoptea, ca un descântec:

           - Taci cu mama, taci cu mama. Șșșșt.

           Ioana însă nu înțelegea. Deschise ochii și se strâmbă a plâns. Maria uită de orice bună cuviință și îi vârî țâța în gură. Copila întoarse capul, o împinse cu pumnișorii, se agită mai tare și se porni pe un plâns încât ea crezu că răsuna toată pădurea.

Vru să se crape pământul în două și să le înghită, să le ascundă, să nu le găsească nimeni niciodată.

Ion se întoarse spre ele. Fața lui îi făcu inima să-i spargă pieptul, iar măruntaiele să i se urce-n gâtlej iar. S-a tot tras din calea bărbatului  până s-a lipit de peretele umed și rece al văgăunii. Lacrimi uriașe i s-au rostogolit tăcute pe obrajii încinși. Cu ochii scăldați în lacrimile ei, Ion acoperi, cu sumanul împăturit, fățuca albă a copilei lor.

Bocancii rusești, care sunaseră în capul ei precum fuga godacilor spăimântați, s-au dus să-i caute în altă parte, după ce îi împinseseră dincolo de Marginea, dăduseră foc satului și îi vânaseră până aici, ca pe niște guzgani[3].

Codrul nu se mai trezi după plecarea rușilor, sumanul lui Ion nu mai era pe fața mică a pruncului, iar Ioana, cu ochii larg deschiși și gura rotunjită, spunea: „Ați văzut? Am înțeles. Am fost cuminte”.

Apoi s-a făcut liniște. Liniște în capul ei, în văgăună, în pădure, în lume.

[1] Carte - scrisoare

[2] Pui de porc mistreț (în limbaj popular)

[3] Șobolani

de Roxana Drăgănuță