Alessandro Baricco

Editura „Humanitas fiction” vă prezintă un fragment din romanul „Abel” semnat de Alessandro Baricco, publicat de curând în Colecția „Raftul Denisei”, în traducerea Gabrielei Lungu.

Abel marchează marea reîntoarcere la roman a lui Alessandro Baricco: acest „western metafizic“, cum l-a definit însuși autorul lui, oferă cititorilor o experiență literară intensă. În peisajul arid al unui Vest sălbatic imaginar, unde misticismul se împletește cu arșița și umbrele deșertului, tânărul șerif Abel Crow a devenit deja o legendă printre pistolari. Destinul lui Abel constă în a da sens propriei existențe, iar oamenii din viața sa îi servesc drept călăuze: iubita, Aleluia Wood, sora neînfricată, Lilith, Maestrul său, care îl învățase că intenția stăpânește soarta, și o vrăjitoare cu secrete vechi de secole. Prins între dorința de a-și salva mama condamnată la moarte și parcursul spiritual care îi zdruncină din temelii înțelegerea lumii, Abel traversează râuri tumultuoase și câmpii nesfârșite. La capătul drumului descoperă adevărul esențial: granița dintre vizibil și invizibil, dintre trecut și viitor, dintre viață și moarte este iluzorie. Armonia contrastelor din romanul caleidoscopic al lui Baricco dovedește o dată în plus că orizontul său creativ este fără limite.

Fragment:

Deși îl citeam pe Platon

Deși îl citeam pe Platon – putea fi Banchetul sau Timeu, nu știu – dintr‑odată, Maestrul îmi spune să mă opresc, cu o voce seacă și categorică, astfel încât ultima propoziție îmi rămâne pe jumătate, suspendată deasupra cuvântului etern. Îl văd oscilând pentru o clipă în gol. Apoi îmi spune să mă așez mai aproape de el, iar eu o fac pentru că nu am nici un motiv să vreau altceva, atunci când suntem împreună, decât să accept cu recunoștință și politețe învățătura lui.

Cred că a venit vremea să vorbim despre frică, spune el. Pronunță cuvântul frică lungindu‑l puțin și cu respect. Frică.

Mă întreabă ce știu despre asta.

Îmi imaginez că nu vorbește despre viață, vorbește puțin despre ea, îi place să rămână la disciplina lui, iar disciplina lui este să tragă cu arma, deci mă întreabă dacă mi‑e frică atunci când mă aflu în pragul unui duel, sau al unui schimb de focuri, sau al unui masacru. În care, se știe, aș putea fi omorât.

Fără răspunsuri copilărești, mă lămurește Maestrul.

Atunci caut adevărul în mine însumi. Mă ajut făcând mici desene în praf cu tocul cizmei. Linii, unghiuri. Nu mă interesează să mint, așa că în cele din urmă spun:

Nu mi‑e frică când trag.

Nici în acel timp de dinainte – ore sau clipe – când totul zace intr‑o liniște interioară care face deliciul armelor încărcate și încă reci, aș putea adăuga.

Sfidez moartea, o fac în liniștea unei mari seninătăți, spun eu. Este purul adevăr.

Maestrul clatină puțin din cap.

Te‑ai întrebat vreodată de ce? De ce nu ți‑e frică.

Nu.

Încearcă să te întrebi.

Încep din nou să desenez în praf.

Pentru că nu cred niciodată, cu adevărat, că pot fi păcălit. Nu mi‑e frică să mor pentru că știu că nu voi muri. Eu sunt cel mai bun.

M‑a rugat el să spun adevărul. Nu e vina mea dacă se ajunge la răspunsuri de neascultat.

Nu are nimic de‑a face cu moartea, îmi spune. Unui pistolar nu‑i este frică de moarte, asta e evident. Îi este frică de eșec. Știi despre ce vorbesc?

Nu sunt sigur.

A trage cu arma este o manieră de a exista, o manieră dramatică și rară. Să descoperi că nu ești la înălțime e înfricoșător. În comparație cu asta, să mori este floare la ureche.

Da, înțeleg.

Ceea ce trebuie să te întrebi este dacă, atunci când ești pe punctul de a trage, există vreo fisură în tine prin care poate să treacă îndoiala că nu te afli pe scena potrivită. E clar?

Da.

Îndoiala că sufletul tău este prea mic pentru toată acea splendoare, înțelegi?

Da.

Deci?

Mă gândesc o bună bucată de timp.

Caut senzații pe care însă nu le găsesc și amintiri pe care nu le am. Totul îmi apare iremediabil de simplu. Simt o vibrație și atunci trag, spun. Nu există nimic altceva.

Maestrul scoate un suspin pe care nu reușesc să‑l descifrez.

Rămâne nemișcat mult timp, așteptând în tăcere ca eu să mai spun ceva. Dar nu reușesc.

Îmi pronunță numele, oarecum obosit.

Abel.

ALESSANDRO BARICCO s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (Geniul în fugă: Două eseuri despre teatrul muzical al lui Rossini, 1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin, 1992). A debutat în anul 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007, 2017) și s-a numărat în scurt timp printre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Ocean mare (Oceano mare, 1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Fără sânge (Senza sangue, 2002), Această poveste (Questa storia, 2005; Humanitas Fiction, 2018), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Mireasa tânără (La Sposa giovane; Humanitas Fiction, 2016) și Abel (2023; Humanitas Fiction, 2026). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum1 (1995), Barnum2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mutații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmele Legenda pianistului de pe ocean și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV centrată pe opera lirică, numită Dragostea e un pumnal, și alta despre lumea cărților, Pickwick. În 1994 a înființat la Torino Scuola Holden, dedicată creativității narative și artelor performative.